OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea Nedelciu – etalonul prin excelenţă al prozei optzeciste şi lider de generaţie incontestabil – urmează Facultatea de Litere din Bucureşti între 1969-1973, perioadă în care el şi colegii săi (din grupul autointitulat „Noii“) sînt la curent cu telquelismul, cu „noua critică“ şi „noul roman francez“, la care ajung prin surse directe. Două sînt iniţial impulsurile de a face un alt fel de literatură, în special în cazul lui Nedelciu: pe de o parte, revolta spontană, tinerească, dar şi de „nouă generaţie“, împotriva literaturii care se scria în vremea respectivă – o proză istorică de mari dimensiuni, întinsă pe mari durate temporale, de regulă a „obsedantului deceniu“, şi o poezie liricoido-metafizică, conform declaraţiilor autorilor înşişi –, pe de altă parte, elanul stimulat de accesul la noile teorii europene, în speţă franţuzeşti. Iată cum prezintă lucrurile Nedelciu însuşi, într-un interviu acordat lui Andrei Bodiu, pentru revista Interval1: „În vremea aia, biblioteca universitară era foarte bine aprovizionată cu presă străină, nu ştiu cum se explică, n-a mai fost după aceea, cred că nici azi nu mai este la zi cum era atunci. Adică reviste de genul Tel Quel, L’Infini2, adică reviste de avangardă literară, de teorie, reviste de psihanaliză, veneau şi cred că eram singurii care le răsfoiam, deci chiar formarea noastră în timpul facultăţii s-a făcut cumva la toţi pe cont propriu.

Dispreţuiam unele cursuri, la altele ne duceam, luînd din ele ce ne interesa pe noi, la semiotică, adică la doamna Sanda Golopenţia, ne duceam cu interes, deşi materia e foarte aridă, dar noi citind Tel Quel şi astea, pe urmă încercam să combinăm din astea două, să iasă ceva. Şi chiar la sfîrşitul facultăţii sau cu un an înainte l-am descoperit cu mare plăcere, cel puţin eu, Crăciun şi Iova, pe Wittgenstein, într-o traducere românească a Tractatului logico-philosophicus, nu ştiu cine o făcuse, era o traducere bătută la maşină, nu era o traducere oficială, tipărită, pe urmă am luat şi textul în franceză şi ne-a plăcut acest filozof al limbajului. Dar el s-a adus ca un ingredient nou în magma asta în care intra şi Tel Quel şi cunoştinţele noastre de lingvistică teoretică, de semiologie, şi în contextul ăsta s-a născut expresia a textua, care n-are nici o legătură cu textualismul, dar mai tîrziu a fost pusă în legătură. Iova va avea o întreagă teorie: textuare, a textua, ceva ce însemna mai degrabă a transcrie, a pune pe hîrtie anumite trăiri ale persoanei care sînt atît intime, cît şi culturale, şi a încerca să laşi textul să se creeze, lăsînd aceste influenţe să străbată liber spre ele, cu mare acribie lingvistică, cu fraze cît mai scurte (aici e influenţa lui Wittgenstein), complete, imposibil de schimbat un cuvînt în ele...“. Declaraţia lui Nedelciu din 1998 este foarte preţioasă pentru depistarea surselor teoretice şi formatoare din anii facultăţii: ea relevă, în conglomeratul mai mult sau mai puţin hazardat al lecturilor teoretice, preocuparea crescîndă pentru limbaj. Influenţa exercitată de Tel Quel se manifestă, într-o primă fază, mai ales la nivelul tratamentului textului şi al conştientizării literarităţii literaturii (o spune, de altfel, şi Gheorghe Crăciun) şi mai puţin la nivelul unei poziţii filozofice. De fapt, la Nedelciu nu există o dimensiune filozofică propriu-zisă – mai prezentă, eventual, la un Gheorghe Iova, la Gheorghe Ene sau Gheorghe Crăciun –, de pe care ar elabora textele sale teoretice, ci mai degrabă o dimensiune subversivă, care se accentuează treptat, după 1980, atunci cînd scriitorii generaţiei se „oficializează“, încep să publice – o încercare permanentă de a rezista prin text ideologiei oficiale.

R.M. Albérès3 scrie, la vremea respectivă, că „noul roman“ şi „noua critică“ exprimă „acea situaţie a scriitorului care încetează să se situeze pe sine în faţa unei «realităţi» obiective şi pasibil de a fi definită, pentru a exprima numai amestecul confuz şi fenomenologic dintre Eu şi Real, amestec indisolubil, ireductibil...4. În ultimul capitol al Panoramei sale literare (ultima ediţie revăzută e din 1969), Albérès dedică un subcapitol „fenomenologiei şi structuralismelor (ultimul text al cărţii), în care situează „noul roman“, ca şi activitatea critică de la Tel Quel, într-o descendenţă fenomenologică, dominată de problema scriiturii: Philippe Sollers, Jean-Pierre Faye, Jean Ricardou, Marcelin Pleynet ş.a. vor încerca să descrie în cărţile lor o „realitate intermediară“, „fenomenologică“, ce nu este nici subiectivitate, nici obiectivitate, ci „in medio“, „o stare hibridă, în care omul şi lumea se amestecă în încercarea de re-cunoaştere reciprocă în care ele se creează unul pe cealaltă (s.a.)“5 (şi sînt citaţi, ca surse îndepărtate, Husserl, Heidegger, Sartre). Ca urmare, romanul „refuză orice lume obiectivă, semi-obiectivă – sau poate chiar subiectivă. El nu se referă nici la subiectul care observă (sujet observant), nici la obiectul observat (objet observé) (s.a.) (o societate, o intrigă, o dramă). El se constituie, între cele două, printr-un fel de reverie creatoare şi vană care este viaţa fenomenologică a unui scriitor gata să scrie fără obiect şi fără scop“6. Pentru scriitor, acest spaţiu intermediar între „realitatea interioară“ şi „realitatea exterioară“ este chiar limbajul. Ce regăsim din toate acestea la Nedelciu&Co? Evident că prea puţin poziţia fenomenologică, prea puţin, de asemenea, interesul criticilor pentru „structura“ operei, pentru „funcţionarea ei internă şi organică“ (cum spune Albérès), în schimb – da –, atenţia acordată limbajului şi literaturii ca set de convenţii autoreferenţiale (aici putem, într-adevăr, detecta un imanentism, o funcţionare internă a literarului). Poziţia fenomenologică e înlocuită cu una literară şi experimentală7, optzeciştii propun o schimbare – pe orizontală – de coduri literare, de genuri şi strategii literare.

E interesant că, în acelaşi loc8, Albérès înregistrează opinii care văd în structuralism „un fel de conspiraţie antimarxistă“: Henri Lefebvre, Lucien Goldmann sau, cel mai categoric, Sartre: „E vorba de constituirea unei ideologii noi, ultimul baraj pe care burghezia poate încă să-l mai ridice împotriva lui Marx“9. Structuralismul a fost, rînd pe rînd, resimţit ca rezistenţă la marxism, dar şi ca o formă de marxism aplicat la reflecţia asupra limbajului. Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva, Philippe Sollers, Jean-Joseph Goux – adoptă cea de-a doua atitudine, apropiind structuralismul de marxism, mai ales prin aceea că ambele sînt revoluţionare: punerea în discuţie a literaturii de către structuralism corespunde, în plan social, punerii în discuţie, de către marxism, a „textului burghez“. Jean-Joseph Goux consideră, în mod instructiv, că cuvîntul şi banul sînt „echivalenţi generali“ şi, în aceeaşi direcţie ca Marx, insistă asupra valorii productive a semnelor (lingvistice), pusă în umbră de „transparenţa negociabilă (a sensului)“10: „Opoziţia dintre semnificant şi semnificat nu este altceva [...] decît această «sciziune» între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb“11. Analogia făcută de Goux este reductiv de clară, de transparentă. Şi Ph. Sollers declară12 că: „În opoziţie cu «literatura», ceea ce noi propunem se vrea la fel de subversiv ca şi critica făcută de Marx economiei clasice“, acordînd scriiturii o subversivitate teoretică şi practică pasibilă de a fi inspirat şi atitudinea tînărului grup optzecist.

Ba chiar s-ar putea spune că la Nedelciu & Co se păstrează acea ambiguitate telquelistă între subversiunea (intra)literară – revoluţia codurilor literare, emanciparea scriiturii de psihologie, morală etc. – şi implicaţia socială, extraliterară, mai mult sugerată de telquelişti şi revendicată mai ales de optzeciştii români. Analogiile sociale se opresc aici, pentru că între marxismul înţeles de francezi şi cel invocat în spaţiul societăţii româneşti din anii ’80 este o mare diferenţă. E simptomatică în acest sens celebra prefaţă a lui Mircea Nedelciu la romanul Tratament fabulatoriu – concepută, conform autorului, pentru a înşela cenzura – şi care, prin invocarea/citarea teoreticienilor marxişti i-a atras autorului, printre congeneri, acuza de pactizant cu regimul, de „textualist socialist“13.

În perioada „de graţie“, formatoare, perioada de cenaclu literar („o viaţă literară foarte autentică, vie, cu dezbatere“), înainte de „vărsarea în „viaţa oficială“, Nedelciu&Co erau aşadar interesaţi de funcţionarea textului „ca performanţă în sine“: felul în care funcţionează textul, modul în care performează limbajul sînt, în acel moment, nişte achiziţii formatoare, văzute ca o posibilă trambulină pentru viitoarea literatură de inserare în socialul comunist: „Ne interesa textul ca performanţă în sine, nu conţinutul lui dezvăluit (s.m.), lucruri din astea. Alea dacă le poţi face mai tîrziu, după ce ajungi la o stăpînire a textului de un anume nivel. Nu voiam să scriem la întîmplare şi ne interesa foarte mult coerenţa formală a textului, cît este de performant nivelul lingvistic“14. Este şi motivul principal pentru care tinerii scriitori se vor trezi, după intrarea în literatura oficială (Mircea Nedelciu debutează în ’79, împreună cu Constantin Stan, Mircea Cărtărescu debutează în ’80 cu poezie, antologia marcantă a generaţiei, Desant ’83, este, aşadar, din ’83) calificaţi drept „textualişti“.

Textualismul optzecist faţă cu telquelismul

Ceea ce nu trebuie să uităm nici un moment, în analiza acestui parcurs, e faptul că toate aceste luări de poziţii pro şi contra în jurul noii generaţii se petrec într-un context social constrîngător, oprimant: ca atare, „textualismul“ optzecist, proza scurtă desantistă ş.cl. primesc un sens anume în raport cu acest context social. Teoretic vorbind, „textualismul“ optzeciştilor este telquelismul francez trecut printr-un unghi de refracţie specific.

În planul receptării, e simptomatic felul în care tinerii respectivi au primit această etichetă. Conform lui Nedelciu, eticheta datează de prin ’81-’83, „din perioada suplimentului literar-artistic al Scînteii Tineretului“, cînd în jurul revistei se adunaseră mulţi tineri scriitori entuziaşti, printre care şi Nedelciu (făcea corectură şi avea şi colaborări15). Suplimentul nu va fi, spune ironic Nedelciu, decît încercarea de a „drena puţin“ literatura tînără, de a o ideologiza. Context în care termenul de textualism a apărut ca o acuză – prima fază a unui proces treptat de compromitere; după care urma vina de cosmopolitism şi eventual de „duşman al poporului“. Aşadar, termenul funcţiona ca un „instrument de injuriere“. Maximalizînd, Nedelciu declară, peste ani (în 1998), că „nu există altă legătură între termenul textualist şi efectiv textele generaţiei noastre“.

Dacă textualismul optzecist este de netăgăduită inspiraţie franceză, pe de altă parte el prezintă o serie de particularităţi care-l disting de practica telqueliştilor şi care-i dau dreptate lui Nedelciu, atunci cînd susţine că cele două textualisme nu sînt acelaşi lucru. Nu e vorba de transplantarea unei practici într-un context (socio-politic) diferit, fiindcă optzeciştii nu au făcut aşa ceva. Avînd acces în facultate la revistele franţuzeşti, ei sînt la curent cu telquelismul şi, în plus, frecventează cursuri de lingvistică teoretică, de semiologie; la un moment dat, Nedelciu şi Crăciun (şi probabil întregul grup al „Noilor“) îl descoperă pe Wittgenstein din Tractatul logico-philosophicus. Iată tot atîtea elemente ce asigură backgroundul primelor experimente în materie de literatură (experimente citite şi discutate de cele mai multe ori în cadrul grupului, fie că e vorba de „Noii“ sau mai tîrziu de cenaclurile studenţeşti, în speţă de „Junimea“). Iar termenul de „experiment“ nu e întîmplător, textualismul optzecist este, înainte de orice altceva, unul experimental: fronda tinerească se întîlneşte aici cu reflecţia autentică – de influenţă telquelistă – asupra literaturii, a literarităţii, a producerii textului, însoţită de deconspirarea tuturor convenţiilor literare. Telqueliştii afişau o atitudine revoluţionară în literatură, mizau puternic pe noutate, „noua critică“ şi „noul roman“ se „războiesc“ – în spiritul lui mai ’6816 – cu tot ce e învechit, cu academismul, cu „Universitatea tradiţională“, cu literatura curentă, dominată de „dogma Exprimare-Reprezentare“ (o „dogmă burgheză“, conform telqueliştilor). Or, mutatis mutandis, similaritatea de situaţie este transparentă: tinerii optzecişti fondează, în facultate, un grup numit „Noii“, iar demersul lor literar constă în a demola convenţii. În „Literatura: o critică“17, Jean Ricardou afirmă – ajuns într-un punct important al demonstraţiei sale – că: „Scrisul – şi fiecare scriitor atestă acest lucru în felul său – este o activitate producătoare, care se caracterizează în special prin transformarea treptată a propriilor sale baze“18. Gheorghe Ene pare a aplica literal această observaţie în textele sale, precum în „Dincolo de dincoace de dimineaţă“19:

„În faţa mea e pagina pe care am scris deja «în faţa mea e pagina pe care am scris deja». Ea este o faţă a unei file a unui caiet care mi se deschide pururi în faţă. A cărui faţă îmi deschide ochii şi îmi arată lumea suprafaţă. A cărei suprafaţă se reduce acum la dimensiunea mesei la care mă supra-înfăţişez extensiv. A cărei extensiune se poate apoi genera-demonstra ridicînd şi rotind o privire prin camera mea. Şi apoi prelungind-o imaginar pînă unde vei reîntîlni-regăsi pagina asta. Ori pînă dincolo de ea, dincoace“. E aceasta o mostră de textualism românesc în varianta hard (cei trei Gheorghe: Iova, Ene, Crăciun sînt textualiştii „duri“ ai grupului), experimentat sub forma prozei scurte, în fond diferit de scriitura romanescă – ce variază şi ea, de la caz la caz – a unor Alain Robbe-Grillet, Claude Simon, Nathalie Sarraute ş.a.m.d., pentru a numi doar cîţiva din scriitorii destul de diverşi reuniţi sub formula „noului roman“. Aceştia din urmă deconstruiesc, la modul general, romanul tradiţional, bazat pe fabulă şi personaj (vezi Alain Robbe-Grillet), făcînd loc, printre altele, discursului despre obiecte, depsihologizării şi estompării naratorului (vezi mai sus şi „realitatea intermediară“, fenomenologică, dintre om şi lume, descrisă de „noul roman“, după Albérès); practicînd o „literatură literală“ sau „o literatură a purei constatări“, cum spune Roland Barthes20. Or textualiştii români – cîtă vreme li se spune aşa –, încep prin a scrie proze scurte şi experimentale, textul urmează mai mult „logica“ gramaticii generaţioniste (Gh. Ene vorbeşte undeva de „cuvîntul declanşator“, iar ilustraţia de text de mai sus e cît se poate de convingătoare; Gh. Iova îl citează pe Chomsky), punînd cap la cap jocuri de limbaj, de la cele mai facile pînă la unele foarte rafinate, arătînd o propensiune ludică dublată de o meditaţie existenţială (căci textul şi existenţa sînt una, „texistenţă“), (auto)ironie şi instalarea în text a eului biografic. Ultimele două – cu deosebire eul biografic – vor constitui, de altfel, trăsături considerate definitorii pentru postmodernismul românesc, revendicat de aceeaşi generaţie ’80, subiect asupra căruia însă nu e locul să mă opresc aici.

Gh. Iova pare – cum dă de înţeles Nedelciu – să propună o teorie personală asupra a ceea ce înseamnă în literatură „a textua“: „Iova va avea o întreagă teorie: textuare, a textua, ceva ce însemna mai degrabă a transcrie, a pune pe hîrtie anumite trăiri ale persoanei care sînt atît intime, cît şi culturale, şi a încerca să laşi textul să se creeze, lăsînd aceste influenţe să străbată liber spre ele, cu mare acribie lingvistică, cu fraze cît mai scurte (aici e influenţa lui Wittgenstein), complete, imposibil de schimbat un cuvînt în ele...“21. Volumul De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii22, apărut în acelaşi an cu cel al lui Gh. Ene (şi la aceeaşi editură), nu practică o scriitură net diferită de a lui Gh. Ene, deşi mai complexă şi cu o „textuare“ mai rafinată. Subintitulat „pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lăsat un ROMAN visat de mai multă vreme“, volumul lui Gh. Iova marchează simptomatic eşecul romanului experimental. Cartea conţine diverse fragmente (micro)realiste deconstruite, secvenţe biografice, amestecate într-un discurs fragmentar şi textualizant, care sparge, de fiecare dată, orice coagulare de sens.

Subtitlul cărţii lui Iova înregistrează o contradicţie, involuntară probabil, care subliniază o dată în plus eşecul acestui tip de roman: „pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor“ lăsate de „un ROMAN visat de mai multă vreme“. Puzderia de sinonime pentru fragment folosite tautologic sugerează fărîmiţarea excesivă a textelor sale, a nucleelor de coerenţă, aflate în puternică opoziţie cu romanul cu majuscule visat – în fond, romanul ca gen clasic (după cum arată majusculele), respins de fiecare dată şi „visat de mai multă vreme“.

Subversiunea în text

Ruptura (cuvînt-cheie la telquelişti) de discursul literar anterior, de retorică, de „ordinea obişnuită a literaturii“, răsturnarea reprezentării (a mimesisului) în favoarea punerii în evidenţă a productivităţii limbajului sînt tot atîtea trăsături pe care le regăsim şi la prozatorii români invocaţi (Gh. Iova, Gh. Ene, Gh. Crăciun, M. Nedelciu). Ce nu găsim la textualiştii români este echivalarea revoluţiei literare proclamate de telquelişti cu revoluţia proletară, apropierea condiţiei scriitorului (mai exact spus a „scriptorului“, cel care „lucrează asupra funcţionării inconştiente a limbii“24) de aceea a proletarului (singurul care se revendică de la o gîndire de stînga occidentală e Nedelciu, altfel postmodernismul optzeciştilor pare a îmbrăţişa – vezi şi teza lui Caius Dobrescu din Modernitatea ultimă25 – valorile liberale, valorile democraţiei americane).

Există însă în textele teoreticienilor de la Tel Quel pasaje care l-ar fi putut inspira cu succes pe Nedelciu (sau Gh. Iova), atunci cînd vorbeşte de lectura activă şi de vigilenţa cititorului (avizat): „Descifrare înseamnă perceperea sensului şi a textului [...], capacitatea de a fi sensibil la orice procedee de producere (s.m.).

Deprinsă cu acest exerciţiu, descifrarea va fi capabilă să demaşte de îndată toate limbajele coercitive în care nenumărate puteri conducătoare sînt deviate şi aservite pentru a întări în mod insidios «ideile» care se vor răspîndite (...). În permanenţă atentă la text şi la efectele sale, această a doua lectură (prima e acea „lectură curentă prin care o proză transparentă îşi oferă de îndată inteligibilitatea“, n.m.) va şti să inventarieze adjuvanţii poetici, să demaşte retoricile ruşinoase care acţionează în limbajele falsificate. Formînd asemenea cititori, literatura va exercita, în subsidiar, o permanentă critică a formelor de propagandă, de publicitate“26. Pasajul acesta oferă o remarcabilă cheie de lectură – în ideal – a „Prefeţei“ la romanul Tratament fabulatoriu al lui Nedelciu şi în genere a prozelor sale microrealiste.

În legătură cu lectura atentă la text şi la efectele lui, la procedeele sale de producere, despre care vorbeşte mai sus Ricardou, e de spus că Nedelciu mizează exact pe acelaşi lucru în prefaţa pomenită: cele 50 de pagini sinuoase, hibride, intercalînd teoriile socio-literare cu fragmentele prozastice şi autoreferenţiale, biografice, semnele de exclamare care încheie astfel de inserţii, multitudinea de citate, adesea banale şi inutile, din autori de stînga (pentru a înşela ochiul cenzurii) semnalizează cititorului avertizat că nu trebuie să se oprească la „lectura curentă“ (Ricardou) sau „lectura torpoare“ (Nedelciu), ci să întreprindă o „a doua lectură“ (Ricardou), „lectura întrebare“ (Nedelciu).

Aceasta îi va spune că nu trebuie să ia de bune/ de-a gata afirmaţiile prefaţatorului, fiindcă ultimul se luptă acolo cu cenzura comunistă, îi oferă în aparenţă ceea ce o satisface, ideologie de stînga superficială, dar, în fond, prefaţatorul face cu ochiul cititorului. Dublul limbaj comportă însă foarte multe riscuri, fiindcă semnalele de avertizare pot trece neobservate ori pot fi supralicitate: în primul caz, cititorul ia textul ad litteram, în celălalt caz, cititorul poate crede că toată prefaţa e trucată şi nu mai ia nici o afirmaţie de bună, ratînd sensul real al anumitor pasaje teoretice. Din cauza acestor procedee textuale, înseşi intenţiile lui Nedelciu ne par ambigue: în ce măsură expune el din convingere anumite probleme legate de raporturile artă-societate în capitalism vs socialism, dînd din abundenţă citate, şi nu doar ca momeală pentru cenzura oficială? Nu se poate determina doar pe baza prefeţei de la ediţia din 1986. Peste zece ani, în ediţia de la Editura All, M. Nedelciu se explică, oferă chei de lectură secundă a paginilor prefeţei, însă trebuie să recunoaştem că asemenea substituiri semantice (marşandizare = ideologizare, artă minoritară = artă neînregimentată, artă majoritară = artă ideologizată) nu erau deloc evidente, nici măcar cititorului avizat (la Paris, Monica Lovinescu a citit literal, cu indignare, prefaţa, în epocă). Ce vrem a arăta este că „strategiile (textuale ale) subversiunii“ sînt vulnerabile şi uneori se pot întoarce împotriva intenţiilor autorului: cu inteligenţa lui acută, Nedelciu a simţit, de altfel, acest lucru, o dovadă este proza scurtă Efectul de ecou controlat. Din momentul în care ai scris un text, deşi ai vrut să-i imprimi un anumit sens, să trimiţi un anumit „ecou“, nu ai niciodată garanţia că el transmite exact sensul dorit de tine, cu alte cuvinte, nu-i poţi „controla“ „ecoul“. Hăţişurile interpretării pîndesc la tot pasul...

În corespondenţa dintre Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun e prezentă – in nuce – convingerea (plină de speranţă, de entuziasm atunci, extrem de criticată după 1989) că scriitorii se pot opune regimului comunist opresiv chiar pe terenul şi cu mijloacele literaturii, că literatura sofisticată, literatura de „mare calitate“ trezeşte conştiinţa socială şi politică a cititorului şi subminează statu quo-ul, cu vorbele lui Nedelciu. „Marea calitate – scria Nedelciu lui Crăciun – goleşte mintea cititorului de mare parte din şabloanele receptării literaturii, îi turmentează aşteptările pregătindu-l parcă pentru a recepta ceva nou, ceva care trebuie să vină“27. Or, în postdecembrism, „rezistenţa prin cultură“ a fost una dintre sintagmele cel mai acerb criticate, respinse ca iluzie neîndoielnică, cu atît mai mult cu cît subversivitatea teoretizată aici a îmbrăcat în practică formele minore ale literaturii „cu şopîrle“ sau „esopice“, literatura micilor aluzii, pierdute într-un conformism de ansamblu al textului, mult mai sesizabil decît accidentele de parcurs. Aventura de receptare a „Prefeţei“ la Tratament fabulatoriu arată şi ea, în fond, eşecul strategiilor de subversiune textuală. În loc de concluzie: textualismul optzecist rămîne aşadar, unul experimental, exercitat preponderent la nivel tehnic – mizînd pe exhibarea convenţiilor literare şi pe autoreferenţialitate. Dacă nu are propriu-zis o dimensiune ontologică, el capătă, în schimb, în contextul particular al comunismului totalitar, o anumită intenţie subversivă, etică şi politică – mai ales la Mircea Nedelciu –, vizînd educarea cititorului, în scopul rezistenţei la ideologizare.

–––––––––––––

1. „Sînt atît de orgolios încît consider că nici n-am avut modele şi nici nu m-am lăsat influenţat“, interviu cu Mircea Nedelciu, realizat de Andrei Bodiu în Interval, nr. 4/1998.

2. În textul citat apare transliterarea greşită Infinite, în loc de L’Infini. Tel Quel (1960-1982, sub patronajul Éditions du Seuil) renaşte sub numele de L’Infini, la Denoël (1983) şi ulterior la Gallimard (din 1987). Transcrierea interviului urmează îndeaproape exprimarea orală.

3. L’Aventure intellectuelle du XXe siècle. Panorama des littératures européennes 1900-1970, quatrième édition revue et augmentée, Albin Michel, 1969.

4. Op. cit., p. 420.

5. Op. cit., p. 422.

6. Op. cit., p. 421.

7. În sensul acordat chiar de ei, vezi Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Experimentul literar românesc postbelic, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998.

8. Op. cit., p. 436.

9. În Albérès, op. cit., p. 436.

10. Jean-Joseph Goux, „Marx şi înscrierea muncii“, în Théorie d’ensemble, éditions du Seuil, coll. „Tel quel“, 1968, citat după Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel“ 1960-1971, introducere, antologie şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 194.

11. Ibidem, p.194.

12. „Scriitură şi revoluţie” (interviu), citat în Introducere la Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel“ 1960-1971, p. 34.

13. Încercarea lui Nedelciu – criticată aspru în epocă de Monica Lovinescu, care-l acuză în cronica de la Europa Liberă de „textualism socialist“ sau de colegul de generaţie şi prietenul său, reputatul sociolog de mai tîrziu Mihai Dinu Gheorghiu („Prefeţe-feţe. Răspunsul sociologului la provocarea prozatorului“, în Dialog, nr.114/oct. 1986, pp. 5-6) – probează, prin chiar aceste reacţii, limitele textului, puterile lui esopice atît de iluzorii, de fapt.

14. M. Nedelciu intervievat de A. Bodiu, în Interval, loc. cit.

15. Responsabil cu „drenarea“ ideologică a tinerilor, spune în interviul citat din Interval, era Ion Cristoiu.

16. Într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu, Nedelciu spune că tinerii optzecişti erau, în felul lor, nişte „soixante-huitards“ ai literaturii române. Interviul a apărut în Observator cultural nr. 20/ 11.07-17.07.2000. Sigur, revolta lor se consumă în spaţiul literaturii, în lipsa unui context social corespunzător: „Pe urmă, aşa ca mentalitate, realizez că cei ce aveam aceeaşi vîrstă, deci oameni născuţi în anul 1950, intraţi în ’69 în facultate, sîntem un fel de soixante huitards, cum s-ar zice, vedeam aceleaşi filme, ascultam aceleaşi muzici, chiar filmele pe care statul român le importa atunci destul de repede după ce ieşeau pe piaţa din Occident. Probabil că statul le importa pentru că mişcarea hippie Make Love Not War şi soixante huitards erau cumva critici la adresa societăţii capitaliste. Probabil că statul român şi-a închipuit că, dacă importă repede aceste produse culturale, ne face şi pe noi să avem o reacţie critică faţă de acea societate, numai că noi luam din aceste filme (...) libertăţile pe care ei le aveau, adică luam părul lung, pantalonii evazaţi, minijupa...“.

17. În Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960-1971, ed. cit., pp. 127-155.

18. Loc. cit., p. 142.

19. O spovedanie a textului, Editura Paralela 45, 1999, Colecţia „80“, Seria „Proză“, p. 119 (cartea conţine o serie de texte/proze scurte scrise în anii ’80, care ar fi urmat să apară în volum în 1986, la Cartea Românească, dar au fost cenzurate; autorul adaugă cîteva articole din 1990, cum arată în „În loc de argument“).

20. „Literatura literală“ (text tradus din volumul Essais critiques, éditions du Seuil, col. „Tel Quel“, 1964), în Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960-1971, op. cit., p. 427.

21. Interviul citat din Interval.

22. Editura Paralela 45, 1999, Colecţia „80“, Seria „Proză“.

23. Interesul pentru story, dar şi interesul sociologic în proză sînt exprimate de Nedelciu clar şi pertinent – în opoziţie cu scriitura centrată asupra ei, a lui Gh. Iova sau Gh. Crăciun – într-o scrisoare către Gh. Crăciun, datată 10 martie 1977, publicată în Paralela 45. Revistă de avangardă culturală (nr. 1/1996).

24. Ph. Sollers, ca şi Barthes, de altfel, afirmă răspicat, spre deosebire de textualiştii români, care pun mare preţ pe „subiect“, pe prezenţa biografică a naratorului şi pe naraţiunea la persoana I: „Într-adevăr, nu există subiect în sine (...), pentru că subiectul este consecinţa limbajului său. Acest limbaj trebuie deci împins pînă la propriile-i limite, pentru a afla despre ce este vorba, despre cine (s.a.) este vorba în noi. Sarcină dintre cele mai dificile, dată fiind doza de inconştienţă care – ne dăm seama îndată – ne susţine“ (Pentru o teorie a textului..., ed. cit., p. 405).

25. Modernitatea ultimă, Editura Univers, Bucureşti, 1998.

26. J. Ricardou, „Literatura: o critică“, în Pentru o teorie a textului..., ed. cit., pp. 147-148.

27. Scrisorile la care fac referinţă sînt publicate în Paralela 45. Revistă de avangardă culturală, nr. cit.