Textualismul pe patul de moarte

Autor: Irina GEORGESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Astăzi, puţine cărţi se bucură de sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Iar volumul de faţă este unul norocos. Apocaliptica textului este o carte prea didactică pentru un proiect atît de incitant precum sînt textualismul şi teoria receptării. Studiul lui Octavian Soviany propune multe piste de lectură, reluînd în bună parte discuţii deja purtate despre textualismul românesc. Sub influenţa teoriei moderne a textului, pe urmele tel-queliştilor, studiile aplicate de la începutul anilor ’80 diseacă noua manifestare literară, sub auspiciile unei noi formule. Începînd cu Livius Ciocârlie, Negru şi alb (1979), Irina Mavrodin, Modernii, precursori ai clasicilor (1981), şi Marin Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981), textualismul prinde contur. Apocaliptica textului patinează în zone deja elucidate şi scîrţîie asurzitor în zona „de rift“ a textualismului şi a postmodernismului. Volumul poate scăpa de sub control din două motive: pe de o parte, o lucrare cu o asemenea densitate îşi refuză cititorul neavizat – studiul de faţă fiind la bază o teză de doctorat, nedesţelenită de trimiterile teoretice prea sofisticate –, dar prezintă şi avantajul de a relua multe dintre discuţiile de pînă acum despre textualism. Pe de altă parte, studiul, deşi pare să aibă pretenţia exhaustivităţii – mergînd pînă la prezentarea in nuce a promoţiei 2000 şi calificarea ei drept „cvasiliteratură“–, continuă să ridice semne de întrebare pentru zonele încă neacoperite.

Apocaliptica textului este o carte compactă a unui proiect inegal. În primul rînd, refuză să fie receptată pe deplin din pricina unor semnale teoretice forţate. Volumul de faţă riscă să fie, în mare măsură, un encomiu făcut lui Marin Mincu. În al doilea rînd, tratarea „la comun“ a scriitorilor şi a criticilor în cadrul textualismului este neomogenă. „Lumea metastatică a apocalipticului“ se populează exponenţial de homo apocalipticus, iar ceea ce părea iniţial resursă a textului devine acum experiment. Octavian Soviany se erijează de fapte prea mari, pentru a le da apoi un gust sălciu. Uneori, pierde din vedere polemica de dragul encomiului. Spiritul de competiţie este diluat în defavoarea dinamismului discursului.

De cele mai multe ori, referinţele teoretice străine sînt tratate critic, aduse la zi, cercetate atent. Cu toate acestea, se întîmplă ca uneori să blocheze vederea sensului global, încurajînd o privire fragmentară, reconstituită adesea din cioburi. Volumul de eseistică al lui Octavian Soviany e asemenea unui lac strălucitor pe o mobilă prea puţin lustruită.

Teza cărţii e că textualiştii fac din trup o teorie şi din teorie, un lung experiment. Mi-e teamă că relaţia textualismului cu postmodernismul ajunge rapid într-un punct mort, încurajat de starea hibridă a textelor şi de racilele criticii. Prin urmare, buricul textului se adînceşte rizibil. Apocalipticul se impune ca mod de existenţă a unei categorii neunitare de scriitori, deşi educaţi în spiritul „civilizaţiei corpului şi al corporalităţii“, „omul corporal, definit strict de funcţiile lui biologice“ (p. 135). Textualişti autodeclaraţi în interiorul generaţiei ’80 – Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu – sînt inventariaţi, fără o analiză de profunzime. Din nefericire, textualismul, cînd literatură de nişă, cînd spirit al boemei, cînd literatură canonică, se demodează, iar mecanismele deja cunoscute nu mai surprind. Abordarea sincronică, avînd ca obiect textualismul în calitate de marcă a literaturii experimentaliste, permite o trecere în vedere a celor mai importante manifestări literare din ultimele decenii: „lumea apocalipticului este una a obscenităţii şi a abjecţiei, iar arta experimentalistă aduce în prim-plan (mai ales cu anii ’80) imaginea corpului abject“ (p. 138).

Capsule poetice şi stilizări ulterioare

Corpul nu mai semnifică decît un instrument de nimicire, o formă de cucerire şi de distrugere imediată. În acest sens, pledoariile poeţilor optzecişti pentru „eul somatic şi senzorial, care să ia locul subiectului abstract din lirica «metafizică» a generaţiei ’60“ (p. 138), se concretizează în „realismul senzorial“ al lui Al. Muşina sau în poetica lui M. Cărtărescu, „implicînd simultan cu repudierea metafizicului o inflaţie a corporalităţii care va fi dusă pînă la ultimele ei consecinţe de promoţiile următoare, pregătind terenul unei lirici născute din angoasa obscenităţii, din angoasa de corp şi de sex, aşa cum se întîmplă la poeţii grupului 2000“ (p. 139). Pentru poeţii generaţiei ’80, este postulată perversiunea aparenţelor, în sensul lui Baudrillard, ceea ce implică înşelătorie, „trompe-l’oeil“, teatralitate, „regizarea de comedii sau mici feerii ale cotidianului, cărora tot ei le denunţă lipsa de consistenţă“, partajul seducţiei şi complicitatea cititorului. „Corporalitatea abjectă“ din poezia Angelei Marinescu devine „limba perfect opacă a textului“, figurată printr-un element de „decor“: edificiul, a cărui trăsătură izbitoare o constituie „alveolaritatea“ (în accepţia lui Marin Mincu). Asemănarea dintre eros şi scriere devine la Gheorghe Crăciun distilarea apropierilor fizice şi lingvistice, iar „corpul cuvîntului originar se sprijină direct pe corpul uman“ (p. 140). Conştiinţa unei „noi episteme“ pătrunde mai ales după 1980: Marin Mincu, „un înainte-mergător şi în această privinţă“ are intuiţia unei „noi structuri“, în Poezie şi generaţie (1975). Mai tîrziu, Ioan Buduca, într-un text din 1983, „Banda lui Moebius“, „face din două suprafeţe distincte (viaţa şi literatura, să zicem, sau natura şi cultura) un continuu, o singură suprafaţă continuă“ (apud Soviany, p. 192), iar Liviu Antonesei discută despre „conştiinţa lumii «ca text»“. După 1990, discuţiile despre textualism sînt gestionate de Gheorghe Crăciun, în cartea În căutarea referinţei (1996), şi, mai tîrziu, de Gheorghe Iova, în Acţiunea textuală (1999).

Literatura feminină textualistă se zbate între limitele „paricidului şi ale incestului textual“, mai ales că „simptomatologia textualismului implică, la nivelul ego-ului textual, o anumită vocaţie paricidă, o anume sfidare la adresa ordinii falocratice instituite de tată, prezente ca «funcţii psihice» în actul operaţiei de textualizare“: de aici, „uciderea rituală a tatălui din lirica Angelei Marinescu care devine, în Poemele neruşinate ale Martei Petreu, tentaţie profanatorie, apoi deicidă“ (p. 311). Rodica Draghincescu „conturează, în schimb, în interiorul unei viziuni apocaliptice, infernuri ale instinctualităţii unde vitalitatea ia forme abjecte“ (p. 311), în timp ce în poemele Savianei Stănescu, „bărbatul e un «pro-scris», adică o proiecţie generată de mişcarea dîrelor scrise“ (p. 312).

Demnă de un loc în dicţionarul explicativ, definiţia „obsesiei textuale“ constă în „starea obsesivă născută din sentimentul subordonării la determinismul spaţiului scriptural, încă şi mai rigid decît cel al lumii reale, care face din emitentul de scriitură prizonierul propriului său text şi al Textului în general“ (p. 316). Astfel, „obsedaţii“ textuali sînt Marin Mincu, Daniel Turcea care, „conferindu-i actului textual valenţe sacrificiale, îl reînvesteşte astfel cu o demnitate metafizică“ (p. 317), Leonid Dimov, ale cărui poeme „încep întotdeauna cu un freamăt de jubilaţie, legat de voluptatea «interpretării la infinit» a realului“ (p. 318), Dumitru Ţepeneag, „textualist avant la lettre în povestirile lui“.

Intuite de poeţii promoţiilor ’60-’70, mecanismele obsesiei textuale sînt prezente şi în producţia literară a grupului ’80: Mircea Cărtărescu „vine în poezie ca un nostalgic din familia spirituală a lui Dimov“ (p. 324), Traian T. Coşovei, „poet al decorurilor citadine sordide şi al «gurilor de metrou» transpuse în «reportaje autenticiste»“ (p. 327), Alexandru Muşina va adopta adeseori „facies-ul scriptorului dezabuzat, conştient de imperfecţiunile limbajului şi de vidul semantic al semnului“ (p. 329), Petru Romoşan, pentru care „actul poetic devine o acţiune «cu riscuri», ameninţată permanent de pericolul dezagregării în simplu automatism“ (p. 331), Aurel Pantea, Mariana Marin. Toate numele care populează textele sînt doar „existenţe de hîrtie“, care iau în stăpînire textul, autosintetizîndu-se, îi dau autonomie şi îi permit raportarea la realitatea imediată, la fondul comun al cititorilor şi al eului empiric. Referirile la realitatea apocaliptică sînt integrate unui discurs narativizat.

Cvasitatea şi cecitatea literaturii

„Starea de cvasi“, de care face atîta caz Octavian Soviany în ultima parte a lucrării sale, nu e decît prezenţa celuilalt, împrăştiată în fiecare dintre fiinţele şi obiectele din jurul nostru. Preluată din studiile lui Giampiero Comolli, unde „poetica etalării este solidare cu instaurarea într-un regim al lui «ca şi cum», cu asumarea stării de «cvasi» şi a textualizării ca destin“, „cvasitatea“ este dominanta literaturii textualiste. De altfel, cultura actuală („cultură a apocalipticului“) ar putea fi definită (şi) ca „o cultură a cvasităţii, plasată sub semnul aproximativului care survine odată cu «moartea lui Dumnezeu», moartea metafizicii, «ştergerea» fiinţei şi instalarea într-un orizont al gîndirii «slabe», unde toate conceptele forte au fost depotenţate în virtutea unei «etici a slăbiciunii», solidare cu «ontologia declinului» despre care vorbea Vattimo“ (p. 337). Nu doar lirica Angelei Marinescu şochează şi ultragiază, „unde criza identităţii feminine generează trecerea în regimul lui «ca şi cum», iar feminitatea este privită cu nedisimulată ostilitate“ (p. 340), ci şi la Saviana Stănescu sau la Rodica Draghincescu. Dintr-o altă perspectivă, „femeia-miraj“ a Norei Iuga este „situată la mare distanţă de mitosfera mega-feminităţii, care sfîrşeşte prin a se identifica tocmai cu legile actului seductiv“ (p. 346).

Adela Greceanu, însă, o mai tînără poetă, îşi refuză etichetele, iar „mega-femeia e substituită de ipostaza «depotenţată», trecută în cvasitate, a femininului, identificîndu-se cu femeia-copil, angoasată de misterul feminităţii, autoclaustrîndu-se în propria ei latenţă“ (p. 347). Zvera Ion practică acelaşi mit al „femeii-copil“, cu deosebirea că este „transpusă în coregrafia, mai relaxată şi mai domoală, a feeriei onirice“ (p. 350), în vreme ce discursul mînios, plin de resentiment, îngreţoşat de scabrosul patologic al Elenei Vlădăreanu stă sub semnul lui „ca şi cum“. Pe de o parte, lirismul pare să fie sufocat de elementele de prozaism, de descrierea şi transcrierea aproape automată a lumii exterioare şi, pe de altă parte, enclave de narativitate pot fi observate mai ales în cazul Elenei Vlădăreanu, cu tot arsenalul de epistolă şi jurnal, dar şi la Dan Sociu, unde narativitatea subzistă în versurile lungi. Efectul neîntîrziat al „cvasităţii“ demolatoare şi descentratoare este „criza identităţii sexuale“, care duce la vidul stării şi nu se manifestă însă doar în literatura feminină a promoţiei 2000, ci şi în „poemele autenticiste“ ale lui Dan Sociu sau în „avorturile anusiene“ ale lui Adrian Urmanov, „puse sub semnul caricaturalului monstruos, «defecaţii» teratologice, exorcisme prin care materia «păcatului» este expulzată în interiorul plasmei somatice“ (p. 354). Dedublarea, ambiguitatea persoanelor, jocul identitate – alteritate funcţionează atît la Elena Vlădăreanu, cît şi la Marius Ianuş, Dan Sociu sau Ruxandra Novac.

În consecinţă, „cvasiliteratura trebuie pusă în legătură cu criza de identitate a scriitorului, cu autoritatea lui tot mai redusă de care beneficiază acesta în lumea contemporană“ (p. 356). Cvasiliteratura nu constituie apanajul doar al acestor autori, „ea îşi face apariţia încă o dată cu prima promoţie textualistă, la sfîrşitul anilor ’60 / începutul anilor ’70, fiind ilustrată bunăoară cu strălucire de prozatorii Şcolii de la Tîrgovişte“, dar este vizibilă şi la autorii „ultimului val“, unde „îmbracă forme multiple, de la poemul care îşi conţine propria teorie (aşa cum se întîmplă la Răzvan Ţupa sau Adrian Urmanov) pînă la textele care oscilează între poem şi pagină de jurnal, aparţinînd nu doar Adelei Greceanu, ci şi Elenei Vlădăreanu, Doinei Ioanid, Ioanei Nicolaie sau Dianei Geacăr“ (p. 385).

Homo apocalipticus ia de cele mai multe ori „identitatea «captivului» din spaţiul «transpoliticului» despre care vorbea Baudrillard, resimţind cu intensitate acea dependenţă faţă de ilimitatul textului/scriiturii pe care o numim «obsesie textuală»“ (p. 385). În ultimă instanţă, literatura pare să sufere de un orb al găinilor, fără puterea de a deveni conştientă de el, mai ales că formulele, odată detectate, se perimează rapid, se sclerozează şi riscă să fie aruncate la gunoi.

Octavian Soviany

Apocaliptica textului

(Încercare asupra textualismului românesc)

Editura Palimpsest, Bucureşti, 2008, 396 p.

Recomanda articolul prin: