OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stim de multa vreme ca exista o soarta a cartilor. Si un timp al lor, o anumita relatie cu ceea ce se scrie si se publica in jur. Relatie care poate fi simpla, armonioasa, de buna asezare in contextul epocii care li s-a dat, dar si foarte complicata, distorsionata, parazitata de defazaje, devieri de sens, neintelegeri sau rele intelegeri. Asa le e soarta: unele carti apar la timp, altele, vizionare, anticipeaza timpul care li se va potrivi cu adevarat, iar restul, tardive, ies la iveala dupa ce timpul lor a si trecut. Pentru prima categorie nu e nevoie de exemple, in ea intra grosul literaturii. Pe cea de-a doua o ilustreaza elocvent sofisticatul Tristram Shandy, citit astazi ca un roman „postmodern“ avant la lettre. Iar pentru cea de-a treia putem privi si inspre cultura romana: Tiganiada lui Budai-Deleanu i-ar fi invatat destule pe pasoptistii nostri daca nu s-ar fi publicat prea tirziu, la multe decenii dupa ce fusese scrisa.

Exemplul lui Sterne nu vine intimplator din literatura engleza. Anticiparile, pretutindeni mai rare, sint cu atit mai greu de gasit in culturile „marginale“, confiscate de obicei de efortul invers, de sincronizare, de recuperare a decalajelor fata de cele „centrale“. In aceasta privinta, mindriile localiste produc aproape intotdeauna nimic altceva decit bombari ridicole ale pieptului, de felul teoriei „protocroniste“ pe care ultimul val de doctrinari ai national-comunismului cultural romanesc au promovat-o la sfirsitul anilor ’70 si de-a lungul anilor ’80. Daca i-am crede pe cuvint, ar insemna sa acceptam iluzia provinciala potrivit careia mai toate marile curente literare universale au avut premergatori valahi, moldavi ori transilvani. E-adevarat ca, daca incercam sa gasim si exemple serioase, Eugen Ionescu a anticipat prin varianta de tinerete a Cintaretei chele absurdul lui Beckett si al lui… Eugène Ionesco!; dar mai existase cindva si Jarry…
In schimb, cazuri de intirziere avem destule! Uneori, ele se datoreaza publicarii mult ulterioare scrierii, cum s-a intimplat cu deja-amintita Tiganiada. Mai numeroase sint – insa – anacronismele datorate autorilor insisi, care compun in maniere revolute. Lasind la o parte mimetismele epigonice, ne putem referi la un Sadoveanu sau la un Rebreanu: in fond, macar printr-o parte a operelor lor, ei au fost autori „de secol XIX