OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fragment din romanul in curs de aparitie la Editura Polirom
- cartea are 864 de pagini si apare in colectia „Fiction Ltd“

Dupa citeva intrari si iesiri precipitate ale imparatesei, in totala involburare a fustelor ei, in zanganitul magic al salbelor ei, in leganarea adormitor-agitata a acelor codite care o faceau sa para aproape rasta, toate secretele au ajuns, se pare, in ascunzisurile cuvenite, astfel incit poarta s-a putut deschide in fata jeepului nostru si noi am inaintat. Bazinul din centru era neobisnuit de lung si, in acelasi timp, neobisnuit de ingust. Cineva ar fi putut banui o greseala de conceptie sau executie.

Sau poate ca spatiul de care dispusese il obligase pe arhitect la aceasta solutie curioasa. Dar efectul principal nu era cel produs de forma bazinului, ci de intensitatea luminii, data de jocul indraznet al faiantei stralucind pe pereti ca o dantura proaspat reparata, cu aplicele de marmura plasate cam la inaltimea a doi oameni relativ inalti, pe care erau intre 88% si 91,9% plasate niste lampi bondoace si fluorescente. Am pornit-o, incet-incet, in jurul bazinului, sesizind, de-o parte si de alta, volutele unor intrari ascunse de voaluri, abia tremurate de riscurile tranzitiei la o etapa superioara (Negroponte, 1994) respiratiile pe care le simteai in spatele lor si de zecile de priviri curioase care in mod cert le traversau stravezimea. Era ciudat sa stii ca acolo se aflau toate fecioarele familiei imperiale si, dintre toate, mai ales Printesa, despre care imparatul ne marturisise ca e floarea sufletului lui si ca are toate sansele sa devina ceea ce ea insasi isi dorea din toata inima: o mare creatoare de moda.

in afara acelei tensiuni ciudate care plutea in aburul atmosferei, tensiune despre care trebuie sa recunosc in fata Onoratei Comisii ca-mi producea o anumita excitatie mentala, totul parea sa decurga normal. Presimteam deja sfirsitul turului si momentul cind picioarele ni se vor aduna sub funduri, pe covoare matasoase, cind se vor aduce narghilele si tavi cu fructe sau cu seminte, ca-n 1001 de nopti, si se va trece, in sfirsit, la negocieri. Numai ca, deodata, in plina picoteala sufleteasca, am simtit ca alunecam. Ca ne duceam, cu jeep cu tot, intr-o parte. Probabil cauciucurile intilnisera o balta de apa cu sapun sau poate un sapun 72% propriu-zis. Nu stiu ce s-a intimplat, dar cert este ca jeepul a derapat, soferul, vadit speriat, a pierdut controlul volanului si ne-am trezit dintr-odata exact pe buza bazinului. Un punct din care nimeni nu mai stia ce sa faca. Din privirile speriate pe care le schimbam intre noi se intelegea clar ca ne gindeam cu totii la acelasi lucru: o singura miscare gresita si ne trezim, cu jeep cu tot, in apa.

„E groasa, tata“, rasufla greu imparatul. „Bai Mirtane, ce ne-ai facu’, ba, a dracu’ pchielea pa tine.“ Se simtea ca, daca iminenta pericolului nu l-ar fi oprit, imparatul n-ar fi pregetat sa-i croiasca vreo doua sceptre in moalele capului soferului sau, care se uita rusinat in pamint, cu mustata pleostita. „’Tem prea grei, asta-i“, conchise, in cele din urma, cu un suspin cumva resemnat, amfitrionul nostru.
in acea clipa, instinctul meu de om in plus, care se afla acolo din pura intimplare, fara vreo legatura directa si ferma cu nimic din jur, m-a impins catre actiune, facind ca aspecte complexe sa-mi apara deodata ca exagerat de simple. „Nu-i nimic“, am zis, „cobor eu“. Si, fara sa reflectez asupra faptului ca portiera mea dadea inspre bazin, fara sa ezit macar la ideea ca o asemenea initiativa putea dezechilibra masina cu totul, am deschis si am pasit, cu hotarire. „in ce anume?“ se va intreba, probabil cu usoara ironie, Onorata Comisie. Evident, in gol. M-am prabusit, asadar, ca o balena ucigasa de la circ la sfirsitul unui salt dupa peste, drept in apele albastre ca perlanul si m-am dus glont pina la fund, unde, printre bulboanele propriei mele gestiunea tranzitiei (Parvulescu, 1995) agitatii si disperari, am putut sa disting formele vagi ale unui mozaic pe care, din masina, n-aveam cum sa-l vedem. Parea sa fie imaginea unui palat, poate chiar a palatului in care ne aflam, dar mai degraba nu, fiindca n-am deslusit acoperisurile etajate. Un palat, inconjurat de o padurice in care se jucau copii. Si o fecioara cu figura intunecata, africana?, cu o coroana pe cap, care-i supraveghea.

§. Cind am revenit la suprafata, am auzit in jurul meu un clocot nestapinit de risete. Perdelele nu numai ca unduiau innebunite in bataia miscarilor si curentilor din spatele lor, dar chiar lasau sa se intrevada cite un cap cu parul ca abanosul si ochii la fel de intunecati si stralucitori. Soferul reusise sa traga jeepul mai in spate, asa ca toata lumea coborise si se tinea de pintece, aproape sufocindu-se de hahaiala. Stors de spaima si tremurind de jena, mi-am indreptat corpul masiv, care facea valuri in toata piscina, catre marginea cea mai apropiata. Acolo, soferul, profesorul Tache si chiar, dindu-si coroana procesele de dezvoltare pe ceafa, imparatul insusi m-au ajutat sa ies, dupa care s-au dat un pas inapoi si m-au mai contemplat o data, cu hohote icnite, in toata splendoarea mea siroitoare.

Inutil sa mai spun ca, trista pe moment, aceasta intimplare mi-a adus simpatia spontana a intregii retele de clanuri ce compuneau Curtea imperiala si, in primul rind, a unui grup de mamaie reprezentind, probabil, nucleul, memoria vie a intregului „neam“. Mamaie care, in intelepciunea lor milenara, m-au dus intr-una dintre cabine, eliberata intre timp, dezbracindu-ma pe drum, astfel incit, odata ajuns dupa perdea, nu mi-a ramas decit sa-mi lepad tricoul, chilotii si ciorapii. Au revenit apoi cu prosoape, fara sa se sinchiseasca vreo clipa de goliciunea mea (era vorba, repet, de femei in etate, care, desigur, vazusera la viata lor mult mai multe decit sarmanul meu cocosel balanganindu-se dezorientat sub o burta in perioada aceea mult mai putin protuberanta decit astazi). M-au frecat bine, inconjurindu-ma cu sporovaiala lor misterioasa de parca m-ar fi batut cu maturici pe tot corpul, si m-au lasat infasat de sus pina jos intr-un cearsaf mirosind a levantica.
Am stat asa pret de citeva minute, tragindu-mi sufletul si lasind urechile sa-mi vuiasca, pina cind perdeaua s-a dat din nou in laturi si a aparut, micuta si agila, insasi imparateasa.

„Ia, hai inchoace, mahmici“, mi-a spus ea si m-a luat capitalul cultural de mina. Sala de baie era acum complet pustie. Am urmat-o pe niste coridoare ciudat de strimte si pe niste scari de serviciu pina mi-a deschis in fata o usa, mi-a dat brinci usor inauntru si a disparut. incaperea in care ma aflam avea, in primul rind, podeaua acoperita cu, presupun, doua sau trei rinduri de covoare persane. Fiecare pas insemna, din acest punct de vedere, o afundare intr-o tot mai deplina si stranie moliciune. Sugerind un fel de epidemie, covoarele persane se urcasera si pe pereti, incercind, parca rusinate de ceva, sa-i ascunda cu totul. in mijlocul camerei, un divan plin de perne umflate si inconjurat de calorifere electrice. Alaturi, pe un gheridon de plastic negru, se afla o tava cu, ma rog, nu cu maldarul de struguri, portocale si banane pe care mi-l imaginasem mai devreme prezidind negocierile (aveam experienta Maghrebului, de cind il insotisem acolo pe presedintele Cristescu-Plapumaru), dar totusi cu o farfuriuta pe care odihnea o lingurita scufundata-n dulceata (atit cit imi pot evoca astazi gustul, cred ca era de cirese amare) si un pahar cu un lichid galben, puternic acidulat. intr-un colt al incaperii am vazut si un fel de mic carusel, care functiona in acelasi timp ca fintina. Una din acele instalatii chinezesti cultura schimbarii (Harrison, 1997) prevazute cu un motoras care-ti recircula la nesfirsit aceeasi apa, creind o ambianta plina de susur, ce se doreste deconectanta.

Presupunind ca, in tot acest timp, Mentorul meu si imparatul tuturor Rromilor din Emisfera Nordica erau absorbiti in fructuoase negocieri, ce-mi mai raminea de facut decit sa ma intind pe divan si sa ma relaxez, degustind putinul pe care mi-l oferise totusi gratis aceasta aventura? insa n-am apucat sa ma bucur mult de pacea acelui moment, caci usa s-a deschis din nou si in incapere a pasit un tinar atletic, de aproximativ douazeci de ani. Avea un ten vag masliniu, fruntea inalta, parul bine pieptanat peste cap si lucind de gel. Trasaturile fetei, nefiresc de regulate, ochii, usor oblici, ca ai lui Keanu Reeves, buzele fine si totusi oarecum carnoase, de genul celor care ramin mereu putin intredeschise si vag umede. Purta un sacou alb, cu o helanca alba si pufoasa pe dedesubt, care, pe piept, cind si-a dus o mina la sold, a dezvaluit, de sub unul din reverele curbate ale hainei, o monograma aurita, un G iesind dintre corole si tepi de trandafiri. Tinarul s-a oprit in dreptul meu, intr-o atitudine oficiala care m-a facut sa ma ridic, stinjenit, in capul oaselor, si mi s-a adresat direct, dezvelindu-si dantura marmoreeana: „I von dix up job borebönt albon steerpand“.

Am ramas fara replica. Apoi m-am gindit, cine stie, poate bietul baiat o fi thailandez, vreun delegat al rromilor din partea locului, ratacit prin acest labirintic palat. Dar cum as fi putut sa-l indrum spre iesire cind nici eu n-aveam habar unde ma aflu, punindu-mi toata speranta in marinimia Profesorului Tache de-a nu ma lasa acolo? Tacerea tot mai penibila dintre noi a fost intrerupta, la scurt timp, de o noua aparitie. Un barbat sobru, imbracat intr-un costum inchis la culoare, cu o fata ascutita, ochi foarte verzi, un obraz neted ca sticla si o chelie care sugera aceeasi consistenta. Chelie care-i atacase insa numai calota craniana, lasindu-i o portiune compacta de par negru la nivelul urechilor. O figura care, din primul moment, m-a izbit ca fiindu-mi vag familiara. Fluxul recunoasterii trebuie sa fi functionat si in cealalta directie, fiindca am vazut una dintre sprincenele acestui sever personaj vibrind complice catre mine, in timp ce el rostea solemn: „Printul Gratian va roaga sa-l scuzati, dar a hotarit sa vorbeasca, pentru un timp, numai in limba germana, limba pe care eu, Marin Misirliu, am onoarea sa i-o predau, ca preceptor personal. Pe linga aceasta inalta functie, o indeplinesc si pe aceea de secretar de presa al Casei Imperiale. Printul vrea sa va multumeasca pentru ca, poate, ati salvat viata parintelui sau, imparatul Valentin, care nu stie sa inoate. Vrea, de asemenea, sa va transmita si multumirile surorii sale, Printesa Gratiela. Si, evident, recunostinta sincera a rromilor din intreaga Emisfera Nordica“.

„Krum der grandel am hobster svein hokstens afpel“, continua osul domnesc, tot in limba germana. Privirile mele neajutorate s-au intors catre preceptor, care m-a lamurit de indata: „Printul Gratian vrea sa-si manifeste recunostinta si va intreaba ce anume v-ar putea darui“. Ca sa intareasca ideea, tinarul inclina usor din cap, plin de demnitate si eleganta. Luat prin surprindere, m-am fisticit. Mai tirziu mi-a venit sa-mi dau cu pumnii-n cap, gindindu-ma ca as fi putut sa spun scurt: 5.000 de dolari. Dar, pe moment, nu mi-a venit nimic mai bun decit: „Cred ca mi-ar prinde bine, daca sinteti amabil, un ceai fierbinte“. Cine stie, poate sacoul acela alb a actionat asupra subconstientului meu, facindu-ma sa comand ceva, asa, ca la restaurant, in loc sa cer. Fara sa dea cel mai mic semn de surpriza, Printul Gratian s-a inclinat milimetric si a iesit, cu preceptorul pe urmele lui.
Dupa citeva minute, acesta din urma s-a intors, ducind pe o tava o cana de ceai aburind si interpelindu-ma cu o bucurie cam prea fierbinte ca sa nu mi se para exagerata: „Sa-mi traiesti, nea Gicule, ce po’ sa ma bucur ca te revad, mai frate“. L-am masurat indelung, prin aburii ceaiului, care acum trecuse in miinile mele. Dar nu reuseam deloc sa-mi readuc chipul lui in memorie. Simtind ce se-ntimpla, omul s-a grabit sa-mi sara in ajutor: „Pai, nu ma mai stii? De la Camera Deputatilor. Dinu“.

Dinu? De la Camera Deputatilor? Atunci, in capul meu s-a facut lumina si l-am recunoscut. El era. Dinu. De la Camera Deputatilor. Pe vremea cind inca eram consilier al premierului Afloroaie, mi se incredintase, la un moment dat, sarcina, pe cit de importanta, pe atit de neoficiala si confuza, a relatiei cu Camera Deputatilor. Trebuia sa trec zilnic pe-acolo, fara sa fie prea clar ce anume aveam de facut. in principiu, ar fi trebuit sa notez si sa rezum apoi interpelarile cele mai semnificative ale alesilor natiunii, dar, cum prea putini dintre ei aveau habar, in acele momente nebuloase ale inceputurilor, ca au dreptul sa faca asa ceva, nici eu nu prea aveam ce transmite. Astfel incit imi petreceam o mare parte din timp la bufetul institutiei, unde am ajuns sa ma imprietenesc, intrecindu-ne la fotbal cu monezi, cu un personaj care mi s-a recomandat scurt „Dinu“. Uneori, mergeam impreuna la centrul informatic, unde puteam utiliza computerele pentru cele mai nazdravane jocuri electronice. Apoi, cind a capatat incredere in mine, mi-a spus si povestea lui aparent incredibila. Era deputat, membru al grupului parlamentar al minoritatilor etnice. Ce minoritate reprezenta? Aici era marele sau secret si marea sa iscusinta. Lovitura sa de geniu. Minoritatea altinezilor.

Da, da, Onorata Comisie a citit corect. Dinu ii reprezenta pe altinezi in Parlamentul Romaniei. Cine sint acestia? Amicul meu mi-a aratat o documentatie completa, descriind istoria, obiceiurile, limba, cultura. Totul fusese parafat si aprobat, la toate nivelele, astfel incit minoritatea altinezilor prinsese cu adevarat viata. Bun psiholog, Dinu a simtit ca nu ma voi duce niciodata la presa cu povestea asta. De fapt, la care presa sa ma duc? Cea aflata de partea Guvernului si a presedintelui ma scirbea. Pe ceilalti ii scirbeam eu, pentru ei eram o broasca riioasa care se vinduse sacalilor neocomunisti (ceea ce nu-i impiedica sa vina totusi, unul cite unul, sa ma roage sa intervin in cutare problema a nu stiu carui cumnat de-al lor; nu uitati ca, pe vremea aceea, Guvernul mai putea distribui inca garsoniere sau macar butelii). insa chiar dac-as fi putut, probabil ca n-as fi alertat pe nimeni, fiindca Dinu mi se parea fundamental simpatic. isi inventase altinezii cu precizia unui jucator de sah si reusise sa implice atit de multa lume, atitea semnaturi din administratie si din lumea politica sau stiintifica, incit era foarte greu de crezut ca ar mai fi avut cineva chef sa se lege de el.

„Totusi, Gica draga, a trebuit sa plec. N-am mai incercat schema in Parlamentu’ nou. Totu-i chestie de simt. Tre’ sa mirosi cind se-ngroasa gluma. Daca-ntelegi ce vreau sa spun. Crede-ma ca poti. Puterea asta ne e data, e-n zestrea noastra genetica, doar ca nu toti reusesc s-o foloseasca.“
Nu stiu daca vroia sa spuna prin asta ca, la rigoare, daca ar fi stiut sa-si puna-n valoare potentialul, toti adultii din Romania ar fi ajuns reprezentantii cite unei minoritati etnice virtuale. Ceea ce stiu este ca, intr-un fel (dar asta, credeti-ma, o realizez doar in aceasta secunda, exact in clipa cind scriu aceste cuvinte), exemplul acestui Dinu-Marin, calm si tenace, a calauzit mereu, din subconstientul meu profund, prezenta teza de doctorat. Cu imaginea lui in minte am elaborat intreg finul paienjenis de semnale subcorticale care ma leaga, in fiecare moment, de Onorata Comisie. Sa revenim insa la destinul extraordinar al acelui om. Iata, spunea, sortii cazusera in asa fel incit singurul angajament lucrativ, dupa o indelungata perioada de privatiuni (aici, din nou, am simtit adierea unui suflet-pereche), a fost aceasta pozitie de preceptor al Printului Gratian.
„Bine“, i-am spus, „da’, oricit de limitate sau, hai sa spunem, nule ar fi cunostintele mele de limba germana, e totusi clar ca lumina zilei, batrine, ca, ma-ntelegi, ce scoate pe gura Printu’ tau e-o bolboroseala fara nici un sens“.

„Fals“, m-a intrerupt Dinu, aproape jignit. „Bun, de-acord, nu-i germana lu’ Goethe. De unde sa-l invat aia cind nici eu n-o stiu ? Esti copil? Da’ nu-i adevarat ca n-are nici un sens. Pur si simplu, cu mari eforturi, cu sacrificii chiar, am inventat, ca sa zic asa, propria mea germana. Da, da, nu te mira. Germana dupa Misirliu. Poate chiar mai buna decit aia adevarata. Mai formativa pentru intelect. Din moment ce Printu’ Gratian si cu mine am ajuns sa vorbim tot timpu-n limba asta, inseamna ca are sens, nu?“
„Si cum poti sa pastrezi secretu’? La urma urmei, daca taica-sau vrea sa-l invete limba, probabil c-o fi avind de gind sa-l si trimita pe-acolo, nu? De pilda, la studii. Sau cu afaceri, ce stiu eu? Afaceri de-ale lor, specifice. Si-atunci?“
„Tot ce pot sa spun“, mi-a raspuns zimbind, „este ca instinctu’ n-o sa ma lase balta nici de data asta. O sa simt daca-i cazu’ sa dispar. Da’ nu cred, sincer, ca reuseste cineva sa-l convinga pe Gratian ca limba pe care-o stie el asa de bine n-are legatura cu germana. Uite, camera mea e ling-a lui si l-am auzit vorbind si-n somn in limba noastra. Cind o s-ajunga-n Germania, dac-ajunge, o sa fie convins, asculta-ma pe mine, ca eu l-am invatat limba corecta, pura, clasica si ca tot ce-oracaie aia pe-acolo e-o rusine si-ar fi, ma-ntelegi, o insulta pentru intelect sa-nveti varianta decazuta, barbara a limbii. Asta o sa-i dea o senzatie de superioritate si-o sa-l faca sa se simta fericit. Or, pentru mine, asta e lucru’ cel mai important“.

inainte de-a intrerupe, in aceasta seara, fluxul demersului meu stiintific, trebuie sa spun Onoratei Comisii ca asta-mi doresc in mod special si eu: s-o fac fericita. Si ca as vrea s-o aud vorbind in somn limba noastra. Dar, un moment. M-am hotarit acum. Nu ma intrerup. Am sa string din dinti, am sa-nfrunt somnul si am sa dau gata in aceasta noapte prezenta sectiune a demonstratiei (Marvin, 1978; Balaceanu-Stolnici, 1981). Dupa ce i-am urat lui Dinu mult succes, ne-am strins in brate si l-am lasat sa mi se topeasca printre degete. Asteptarea mea a durat insa mult si bine, ore intregi, as spune, in care se decidea viitorul Teleuniversitatii Barbu Paris Mumuleanu. Am aflat mai tirziu, de la prof. dr. Tache, ca dificultatea chestiunii era sa-l faca pe imparat sa investeasca in proiect, acceptind totodata ca numele sa-i ramina secret. Asta era, s-o recunoastem, destul de contradictoriu, dat fiind ca principalul motiv pentru ca el sa bage, ca sa spunem asa, mina-n punga ar fi fost tocmai cel al prestigiului, al gloriei. Pina la urma au cazut de acord asupra unui moratoriu de patru ani, dupa care institutia urma sa ia numele de „Teleuniversitatea Valentin I“.

Mi-am permis sa astern aici toate aceste informatii bazindu-ma pe convingerea ca nimic nu este mai bine pastrat, mai bine pecetluit, decit ceea ce cade in Infra-Atentia Onoratei mele Comisii. Nici macar prof. dr. Tache, ai carui ochi vor intirzia, grei de reverie, peste unele dintre aceste pagini, nu va afla, altfel decit cu partea cea mai adinca si mai visatoare a constiintei sale, ca marele sau secret e gravat ritmuri de dezvoltare aici. De unde stiu ca va fi asa? Nu pot raspunde (odata cu Dinu, alias Marin Misirliu) decit ca mi-o spune Instinctul. Ultima particula din adevarul pe care l-am dezvaluit aici este ca prof. dr. Tache spera ca, in anii care au mai ramas, sa gaseasca alti investitori strategici si sa se prevaleze apoi de o chichita juridica pentru a-l lasa pe imparat cu ochii-n soare.
in cele din urma, ca un bun parinte, profesorul Tache a venit sa ma recupereze din odaia mea de asteptare. Cu el au venit si imparatul, si imparateasa. Aceasta din urma imi aducea hainele uscate. imparatul venise sa-mi spuna ca, dat fiind ajutorul pe care credea ca i-l dadusem (desi, sincer, cred ca exagerau cu totii cu recunostinta), ma ruga sa-mi aleg ce-mi poftea inima din garderoba lui. Desi la inceput propunerea mi s-a parut neobisnuita, pina la urma mi-am dat seama ca nu era lipsita de sens: ne potriveam la statura, chiar daca el era cu aproximativ 35% mai corpolent decit mine. Asa ca am fost dus intr-un fel de depozit aiuritor, din care mi-am ales citeva camasi dintr-un material foarte fin. E drept, mult timp am aratat in ele ca un fel de parasuta din centrul careia rasare un cap, dar astazi, cind m-am mai implinit, ele tind mai degraba sa nu ma mai incapa. insa, repet, materialul e foarte bun. Iar eu am devenit mult mai mult un om practic decit un estet.

Am fost condusi inapoi, pe acelasi drum, tot in jeep. Doar ca imparatul nu ne-a mai insotit. inainte sa ma urc in cabina, imparateasa mi-a luat miinile in miinile ei, mi-a pipait mai ales palma dreapta si mi-a spus: „Mamica, haualeu, tu s-ai grije haci, la cap. Hasculta ce-ti spune baba. Nu stiu da ce sau cind sau cum o fi ce-o fi. Da’ s-hai grije. Uite, da pilda, iarna. Sa nu umbli cu capu’ gol cum face tineretu’, mamica“.
Desigur, inainte de-a pune capat prezentului subcapitol al prezentei teze de doctorat, este necesar sa mai lamurim un aspect. Si anume, care este relatia profunda, nu doar mecanica, dintre jeepul din aceasta poveste si personalitatea complexa a profesorului Tache, legatura pe care am sugerat-o de mai multe ori, in pregatirea relatarii episodului de mai sus. Iata despre ce este vorba: inainte sa iesim din holul de primire al Palatului si sa ne indreptam spre masina care ne astepta la baza scarilor, profesorul a mai ramas pret de o clipa in fata jeepului de interior din care tocmai coboriseram, concentrat si tulburat, poate cam ca Bach in fata masivelor clape ale orgilor sale. Si apoi, cu un gest furis, crezindu-se complet neobservat, a mingiiat farul drept al vehiculului.

Asta era. Si inca ceva. Asa cum am aratat la un moment dat in cursul acestui segment de analiza, in legatura cu al carui caracter metodic, precis, stiintific nu pluteste, sper, nici un dubiu, in experienta sus-relatata se afla si radacina, saminta, germenele, ovulul din care a germinat prezenta teza de doctorat. E un aspect care, in lumina probitatii stiintifice, se cere mai bine limpezit. Odata reveniti in Dacia cam uzata, dar atit de umana a profesorului Tache, si rulind noi, monoton, prin noapte, inapoi inspre Bucuresti, Domnia Sa m-a intrebat deodata, intrerupindu-mi picoteala: „Ma Gica, te-am vazut, te stiu, esti baiat destept. De ce nu pui si tu mina sa-ti faci un doctorat? Scrii si tu, acolo, o suta cinzeci de pagini. Vii la mine, te rezolv eu. Ce, vrei sa ti-o ia toti prostii-nainte?“ (Arnold, 1974; DaCosta, 1985; Loyola, Lolobridge &Itta, 1986; Toothbrush &Mouthful, 1991; Argyropoulos, 1993; Alva &Eddison, 1995).

Romanul lui Caius Dobrescu este o constructie monumentala, aiuritoare si amuzanta la culme, ridicata pe scheletul unei false teze de doctorat, scrisa de un oarecare Gica Ludu, fost consilier prezidential, fost redactor al unei televiziuni private, personaj emblematic pentru tranzitia Romaniei postdecembriste. Presarat, pentru a adormi vigilenta unei Onorate Comisii doctorale, cu fragmente pseudostiintifice si cu referinte bibliografice de un haz nebun (Persill, 1994, Touraine &Tourette, 1970, Blowjob &Blowjob, 1993, Maamaje &Taataje, 1969), textul – care e de fapt istoria vietii „doctorandului“ – devine o cavalcada printre mineriade, aventuri cu yoghini si afaceri in care se amesteca, de-a valma, imparatul tiganilor, profesori universitari si politicieni (lesne de recunoscut, de altfel, in ciuda deghizarii lor sub alte nume si chipuri).

Nu lipsesc nici basmele, pentru ca Gica Ludu este, in momentul povestirii, administratorul unui ONG care se ocupa de un numeros grup de copii, iar pentru ei eroul reconverteste tot acest amalgam de afaceri veroase, santaj si politica murdara in cheie feerica.
Teza de doctorat are tot ce ii trebuie pentru a atrage cititorul cel mai pretentios: o poveste care te tine cu sufletul la gura, umor de calitate si o panorama inedita si plina de sarcasm a societatii romanesti de dupa 1989.
Caius Dobrescu (n. 1966), poet, eseist si romancier, este conferentiar la Universitatea Transilvania din Brasov si membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania. Volume publicate (selectiv): Pauza de respiratie (volum colectiv, 1991), Efebia (poeme, 1994), Balamuc sau pionierii spatiului (roman, 1994), Deadeva (poeme, 1998), Modernitatea ultima (eseuri, 1998), Inamicul impersonal (eseuri, 2001).

„Toate acestea nu vor fi doar un ornament baroc, un fel de ciorchine imens si greu, atirnind la pupa corabiei care este prezenta teza de doctorat, ca un fel de epilog cautat si artificial. O, nu, masa noastra festiva va fi, fara indoiala, parte integranta a muncii noastre de cercetare, caci ce este aceasta altceva decit tot sarbatoare a pragma-concretului… Nu ne-au invatat, oare, toti Onoratii Membri de astazi ai inaltei Comisii ca menirea noastra principala este sa exploram realitatea, in formele ei cele mai concret-empirice? Or, ce vom face noi altceva, acolo, in jurul mesei, decit sa celebram aceasta continua curgere a Materiei prin tiparele iluzorii care sintem? Da, inalta Comisie, acesta va fi, de fapt, finalul si, totodata, apogeul prezentei teze de doctorat. Iar pe deasupra noastra va rasuna risul stenic al lui Ion Gheorghe Maurer, care, si el, gol ca un zeu, va alerga sa se arunce in curgerea acestui riu fara de inceput si fara de sfirsit.“