OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Magda CARNECI
Poetrix. Texte despre poezie si alte eseuri
Editura Paralela 45,
Pitesti-Brasov-Bucuresti-Cluj-Napoca,
2002, 164 p., f.p.


In 1996, Magda Carneci publica un eseu important, al carui titlu il preiau pentru articolul de fata Eseul este retiparit in volumul ei recent de la Editura Paralela 45, Poetrix: texte despre poezie si alte eseuri. Imi amintesc de unele dintre articolele si interviurile adunate in aceasta antologie – cel mai vechi este din 1979. Impreuna cu cartea despre Art of the 1980s in Eastern Europe. Texts on Postmodernism (1999), ele alcatuiesc o contributie majora la intelegerea schimbarii de paradigma culturala dominanta in Romania, incepind cu anii ’80. Dar, cum se stie, autoarea nu este „doar“ o teoreticiana a acestui proces atit de radical si fundamental in semnificatii. Ca poeta, ea se numara printre cei implicati profund in reorientarea structurala si polemica a culturii romane in directia unui postmodernism sincretic, sincron si transcultural pentru care, adaug imediat, experimentul estetic si optiunea politica se presupun reciproc si manifest. Nu e deci de mirare ca, pina in 1989, Magda Carneci si generatia ei au avut de infruntat „sistemul“ in totalitatea lui totalitara. Dupa 1989, acea totalitate a disparut treptat ca un cancer in remisie, o data cu institutiile politice care o girau, dar consecintele ei totalitare in planul mentalitatii culturale s-au dovedit mai rezistente.

Nimic surprinzator nici in asta. Oarecum neasteptata este insa aparitia unor noi forme de rezistenta la transformarile si redistributiile culturale radicale, urmarite de postmodernismul Magdei Carneci si al colegilor ei. Am sugerat in paginile Observatorului cultural si reafirm acum ca aceasta rezistenta aduce la lumina conflictul dintre doua modele culturale, nu mai putin dintre doua optiuni politice. Atit culturalul cit si politicul se intilnesc in ceea ce Magda Carneci numeste „mentalitate“, in masura in care un anume stil poetic sau cultural, intr-un sens larg, favorizeaza ori descurajeaza realinieri si ajustari mai ample, participarea la conversatia globala si asa mai departe. Poetrix este, pe scurt, o pledoarie pentru o „alta“ mentalitate, pentru un quantum leap cultural. Magda Carneci gaseste acest salt necesar si binevenit; postmodernismul – Poetrix argumenteaza in fond – ar fi un fel de „rutina“ in sensul termenului englez, un stil sau mod „gimnastic“ in care acest salt ar putea fi efectuat. Altii vad in acest mod doar o moda superficiala, un fel de capriciu meteorologic de pe urma caruia te alegi cel mult cu un guturai care trece si el dupa o perioada de inevitabila incubatie, cu toata simptomatologia ei (mimetism febril, reactii adverse la traditie etc.).

Dar un mod sau model cultural nu inseamna neaparat o simpla moda, iar postmodernismul cultural si postmodernitatea in ansamblul ei nu reprezinta o moda, un moft pasager. Or, avem de a face cu o moda foarte venerabila pentru ca postmodernismul si postmodernitatea apartin unei naratiuni istorice supraindividuale si supranationale care reflecta o criza izbucnita in Europa si in Statele Unite la mai multe niveluri si nu de azi-de ieri, o criza intre timp mai curind agravata decit solutionata de modernism si modernitate. Hranita de „cultura de nisa“ de care pomeneam in alt context, iluzia ca poti „opta afara“ din aceasta naratiune tradeaza ignoranta si naivitate. Altfel spus, nu e vorba de o alegere, dupa cum nu poti alege starea vremii; vorbind la modul general, se intimpla sa fim, impreuna cu intreaga civilizatie euro-atlantica, sub vremi postmoderne. Undeva in carte, Magda Carneci compara aceasta iluzie cu o alta, poate si mai daunatoare: iluzia „retragerii din istorie“, care retragere nu a fost niciodata reala, dar care ne-a afectat realmente, pentru ca a consolidat o autoreprezentare colectiva paguboasa.

De fapt, mai multe iluzii opereaza aici. Inrudita cu cele doua, o a treia creste direct din mitul fraudulos al „originii“, impotriva caruia autoarea scrie pagini necrutatoare (v. mai ales p. 19, 61). E, din nou, profund naiv sa crezi ca te poti situa in afara istoriei si a politicii, dupa cum nu e mai putin dogmatic sa vezi in acestea o fatalitate care te slefuieste integral si irevocabil. Dar e amuzant sa descoperi in dezbaterile curente – cam intirziate, in treacat fie zis – despre mode si modele culturale fictiunea amagitoare, grandilocventa si grandomania „originarului“ la care ai avea acces si care ti-ar garanta „originalitatea“ cu conditia sa „stai deoparte,“ sa refuzi prezentul inteles ca moda efemera. Si acest refuz e la urma urmei o „moda“: moda de acum saptezeci de ani sau, cum scrie Magda Carneci, „tema centrala a artei primei jumatati de secol“ (p. 19). Personal, nu vad nici o virtute in psuedofilozofia nostalgic-conservatoare care strimba din nas cu semidocta suficienta in fata fenomenelor asa-zicind „recente“. Ce patetica aceasta naluca, ce copilareasca aceasta dorinta de a scurtcircuita modernitatea in ansamblul ei si in special „revizitarea“ ei in curs!

Cu o parafraza nietzscheana, originea nu e decit o moneda de pe care efigia modei, a aluviunilor culturale, a memoriei textuale si intertextuale s-a sters aproape complet, dar nu a disparut, asa ca criticul postmodern – un numismat al culturii, un arheolog al invizibilului – o poate inca descifra si reincifra in propriul discurs. Cultura este moda pe cale de a deveni model, paradigma, „structura in miscare“ in curs de stabilizare.
La fel de neintemeiata este si superstitia aparent opusa, dar de fapt echivalenta: totul e o apa si un pamint, toate modele sint egale, iti poti oricind confectiona baggy jeans din caftanele prepasoptistilor etc. Pe de o parte, prejudecata heracliteana si dezabuzata a diferentei absolute; pe de alta, fantoma parmenidica a unului imutabil – ambele sint extremele unei dileme revolute; ambele masoara istoria culturala cu un etalon inadecvat si dintr-o perspectiva care se imagineaza, eroic dar amagitor, in afara dinamicii culturale. E, apoi, nu mai putin amuzant sa constati ca postmodernismul este incriminat ca moda, adica redus la o conditie moderna, de modo, la primatul lui „acum“ si la modernismul lui make it new (caruia Andrei Codrescu ii replica: „Get it used!“).

Caracterul paradoxal-inovator al postmodernitatii ca perioada istorica si filozofie a istoriei, si a postmodernismului ca practica culturala inauntrul acestei perioade, tine in masura substantiala de critica postmoderna a modei si a noutatii in care sint aduse la lumina elemente de repetitie, reiterate insa cu o „diferenta“ stilistica, in combinatii eterogene si contexte critice. In postmodernism, originalitatea rezida in permutatii, combinatii, juxtapuneri (p. 26) asumate ca atare, in mimesis cultural ironic, parodic, autoreflectiv si mai putin in „inventie“, in intreprinderi imaginare care pornesc orgolios si prezumtios „de la temelie“, de la un ipotetic grad zero al scriiturii culturale („origini“). Nu exista – postmodernismul ne ajuta sa intelegem – temelie sau origine necontaminata, loc gol. Cultura nu este un spatiu viran, gata de a fi colonizat stilistic, ci un spatiu viral, „palimpsestic“, zona deja „infectata“ de influente, aluzii, tehnici si implicatiile lor politice. Nu exista teritoriu virginal in afara istoriei, a sociopoliticului. Optzecistii au platit un pret ridicat pentru curajul cu care au formulat aceasta convingere.

Au formulat-o la niveluri multiple. Mai intii, ca formula estetica, si aici trimit la sumedenia de pasaje in care Magda Carneci defineste hybris-ul intertextual-eterogen al poeziei postmoderne, plina de materialitate culturala si intelectuala pina la acea superba saturatie „hipermateriala“ pe care o semnalam cindva in Hipermateria, cartea ei de poeme din 1980. In aceasta formula estetica se intilnesc comedia stilurilor si a surselor „reasamblate dupa legi sincretice noi“ (p. 17), in afara oricarui organicism – si as aminti aici ca aceasta literatura a fost atacata oficial cu ani in urma ca moda pentru lipsa de „originalitate“ cit si pentru ca refuza sa se integreze „organic“ in „traditia“ literelor romanesti. Implicata in acest antiorganicism programatic este cultura „haosmica“ a fragmentului eterogen (p. 39) – v. si Haosmos, volumul de poezii al Magdei Carneci din 1992. O cultura – o practica literara – care, din nou, nu urmareste realcatuirea nostalgica a noi totalitati imaginare (a se vedea aici contrastul cu „modernul“ T.S. Eliot).

In al doilea rind, dar tot in relatie cu stilistica hipermateriala a poetei, merita subliniata „corporalitatea“ ca tema recurenta a eseistei. Scriem, sugereaza ea, cu o cerneala straina. Pe de alta parte, scriem cu noi insine, intr-o continua echilibristica a alteritatii si a egolatriei. Scriitura este o categorie materiala pentru ca noi insine sintem instrumentul ei in sensul cel mai concret posibil. Scriitura capata un corp – vorbim adesea despre un corpus, „body of work“ (titlul unui volum de Kathy Acker); scriitura absoarbe realitatea din realitatea corpului autorial, din ceea ce ne organizeaza identitatea in planul cel mai intim si material posibil: sex, gen(der) si asa mai departe. Scriitura si critica feminista contemporana au meritul de a fi transformat acest adevar elementar in premiza a dezbaterilor contemporane in jurul notiunii de discurs. Nu e vorba, sa ne intelegem, de o determinare biologista a creatiei, ci de recunoasterea unor parametri si repere palpabile ale fiintei, care structureaza spatiul de joc al discursului, prepara „scena“ pentru o performanta altfel imprevizibila. Bineinteles, mai exista critici ca Alexandru Paleologu, care (v. interviul cu luni in urma din Plai cu boi) sustin ca feminismul este in principiu intelectualmente „suspect“.

Si mai exista, sa nu uitam, si suspiciunile expertului national in materie (in toate materiile), care ne informeaza mai deunazi cum stau de fapt lucrurile („feminismul cuprinde doua parti: partea lemnoasa...“). Semnificativ, asemenea solutii patafizice ale problemelor din critica si teoria culturala contemporana insista asupra feminismului ca moda. Cei – cele – care ii cedeaza, mai aflam, dau dovada de prostie. Dar de ce parte se afla prostia, lecturile pe apucate („mi-am bagat nitel nasul“, zice expertul) si rodul lor imatur, speculatiile imprudente? Poetrix da un raspuns ferm in paginile informate, pline de disocieri fine despre feminism, scriitura feminina si „legitimitatea“ unei revizuiri feministe a istoriei literare si culturale romanesti (p. 34, 103, etc.). Indirect, apoi, Magda Carneci raspunde in poezia ei, si amintesc aici ca generatia ei este prima in care scriitoarele si scriitorii romani detin, numeric si calitativ, o importanta egala – postmodernismul, bata-l vina –, asa ca, sa fim linistiti, o affirmative action din partea criticii literare nu va fi necesara.
Ceea ce Magda Carneci reveleaza in poezie si deopotriva in eseistica este, altfel spus, un nou concept de „subiect“. Termen cheie in vocabularul analitic contemporan, „subiectul“ a aparut ca urmare a crizei mai vechii definitii, „metafizic-rationaliste“ sau umaniste a umanului insusi.

Corpul, fiziologicul, sexualitatea, inconstientul etc. nu erau valori centrale in reprezentarea umanista a personalitatii, si pentru destui ginditori, autentici sau improvizati, determinanti sint in continuare „spiritul“, „ratiunea“, „constiinta“. Izvorind mistic din acestea, discursul e un fel de frumoasa fara corp, si sa subliniez ca ignorarea corpului merge aici mina in mina cu ignorarea istoriei culturale, cu ignorarea istoriei pur si simplu, a politicului si asa mai departe. In contrast cu aceasta politica a strutului care se vrea sa treaca drept unica deontologie critica, act de curaj si dovada de „caracter“, critica si teoria mai noua subliniaza faptul ca subiectul poetic – nu „tema“ poemului, ci „instanta“ vie, materiala, in care, si din care, acesta capata trup – este ancorat istoric prin propria memorie stilistica, cum am vazut mai sus. Iar cum tocmai am observat, el este totodata repliat asupra lui insusi, nu propriul prizonier – biologia nu este destin –, ci mai curind actor, interpret dezinvolt al unei partituri din care cifrul identitatii si al istoriei nu poate fi sters, ci re-interpretat, poate chiar rescris. Reciproc, rescrierea nu are loc in vid, si aici corpul, societatea, trecutul nu pot fi ignorate; si ele joaca rolul lor. Dupa cum nu poate fi ignorata intertextualitatea mai generala, dialogul cultural mai larg in care performanta culturala individuala si nationala au loc.

Din acest punct de vedere, Tezele cu care se incheie Poetrix sint un manifest esential al ideologiei culturale optzeciste. Eseul este o pledoarie postmoderna pentru depasirea fixatiilor etnocentriste (p. 160) si participarea cu discernamint la proiectul cultural global intr-un spirit critic-cosmopolit care nu oblitereaza individualul, diferenta. Magda Carneci explica aici de ce modernitatea si modernismul exprima o formula „caduca“ (p. 157). Inca mai importanta e solutia pe care ea o propune. In timp ce Cassandrele antimoderne recomanda un salt inapoi, Magda Carneci arata cum si de ce acest salt trebuie facut in directie opusa, printr-o critica a modernitatii si modernismului care priveste inainte. Diferenta nu e de detaliu, ci de esenta: anume aceea dintre un antimodernism iresponsabil si un postmodernism militant, care alege griul din neghina modernismului, in speranta unei recolte mai bogate.