„Thanks, friends!“

mareste font micsoreaza font tipareste pagina trimite prin email

În ziua în care a împlinit 74 de ani, Cohen a concertat la Bucureşti

Autor: Mirela VIŞAN

Trupurile noastre se încovoaie încet sub puterea cuvintelor. Forma lor modelează în mintea noastră imaginea a ceea ce am trăit dintotdeauna la atingerea fiecărei piese. Piesele lui, cel mai uşor moment de sinceritate. Fiindcă nu poţi să te mai minţi sau să te ascunzi. Şi, mai mult decît atît, vrei să fii acolo. Cu el, de la început. Apoi, cu tine.

Te vezi mizer, nesigur şi trist. Tînjeşti după tine, oftezi şi îţi modelezi chipul ca un Narcis veşnic întors către sine. Dar tu rescrii povestea: „I Remember...“.

Neputinţa, în forma ei cea mai concretă, crudă şi acaparatoare. Ruptura de tine, cel apăsat din ce în ce mai mult de propria greutate. Ca nişte melci tîrîndu-ne prin viaţă. Introspecţie. Oglindă spartă. Nelinişte. Renunţare. Spaima de a nu mai fi. Gîndul cel mai ascuns eliberat prin cîntec: „let me see your beauty…“. Fiecare cuvînt devine, cu acelaşi timbru grav şi apăsat al Maestrului, nepătruns de timp, mai puternic. Muşcăm din cuvinte. Muzica coboară printre noi ca o rugăciune. Ne înclinăm asemenea Maestrului cu graţie şi cu teama de a nu ne sparge în cioburi mici, asemenea ploii care, încet, ne acoperă. Pe nesimţite, începe ploaia. Pe nesimţite, ne ridicăm în picioare, cîntăm, dansăm, ne rugăm, iubim. Eliberarea: „Like a bird on the wire/Like a drunk in a midnight choir/I have tried in my way to bee free“.

Bucureşti, septembrie, 21, Arcul de Triumf, noi, cei 10.000 de oameni, şi (sau în primul rînd) Leonard Cohen. Zi de toamnă friguroasă. În ciuda traficului, a cozilor de la intrare şi a frigului, totul s-a desfăşurat în linişte; o anumită lentoare a gesturilor, a vorbelor şi a privirilor coboară printre noi; gînduri care scapă, vorbe purtate de vînt aiurea, cuvinte şoptite, bunădispoziţie...

Singurătate. Singurătatea celor care ascultau acasă Cohen, adusă încet, în linişte, pe stadion. Fiecare îşi purta pe umeri, ca pe un şal, propria durere retrăită, rememorată de nenumărate ori, iar şi iar. Într-un cuvînt: propriul trecut, oglinda în care ne privim zilnic. Depresie, angoasă, tristeţe, căutare nesfîrşită, dragoste, remuşcări, durere, speranţă.... din ce suntem făcuţi, oare, noi toţi?!

În grupuri, oamenii păreau singuri; frumoşi, înfriguraţi, blînzi şi curaţi. Detaşaţi. Cu aşteptări, cu emoţii, cu teamă, meditativi sau foarte deschişi. Cohen începe să cînte înainte ca mulţi spectatori să ajungă la locurile lor – intrarea în stadion s-a permis doar cu 20 de minute înainte de spectacol şi mulţi nu şi-au ocupat imediat locurile. Pur şi simplu cîntă... Dance Me To The End Of Love (Various Positions, 1984). Publicul, amorţit, e din nou surprins de uşurinţa, aceeaşi, dintotdeauna, cu care (ni) se dezvăluie. Nu e nevoie de început, fiindcă el a fost, mereu, acolo, în sufletele noastre.

Concertul a avut două părţi (a cîte 8 melodii fiecare), iar la bis Cohen a mai cîntat 7 piese, împărţite în trei reprize: First Encore, Second Encore şi Final Encore. „În plus“ – Famous Blue Raincoat. S-au cîntat piese scoase în anii ’60 şi ’70 – Bird On The Wire, Who By Fire, Suzanne, Hey, That’s No Way To Say Goodbye, The Gypsy’s Wife, So Long Marianne, Sisters Of Mercy, The Partisan (versiune şi în franceză, cîntată sublim de surorile Webb!) –, piese de pe albumele anilor ’80 şi ’90 – Closing Time, If It Be Your Will, First We Take Manhattan, Hallelujah, Democracy, Tower Of Song, Anthem, Ain’t No Cure For Love, Everybody Knows, The Future – sau mai noi – In My Secret Life, Boogie Street etc.

Concert magic, sonorizare foarte bună, varietate instrumentală şi formulă de excepţie: Roscoe Beck – director muzical (bass, vocal), Rafael Gayol (tobe, percuţie), Neil Larsen (keyboards), Javier Mas (chitară, mandolină, lăută), Bob Metzger (chitară), Dino Soldo (saxofon, clarinet, muzicuţă, keyboard, vocal), Hattie Webb (vocal, harpă) şi Charley Webb (vocal, chitară).

Nu ştiu dacă cineva şi l-ar fi putut imagina aşa cum a fost cu adevărat la Bucureşti. A cîntat, s-a rugat, şi-a scos pălăria de fiecare dată, cu smerenie şi respect, în faţa tuturor (orchestră, public), a îngenuncheat, a dansat, a făcut glume, s-a bucurat, a rostit simplu: „Thanks, friends“. Leonard Cohen a fost frumos. La fel de frumos ca şi publicul, fericit că poate împărtăşi, în aceeaşi zi, misterul creaţiei şi al naşterii unui mare om.

La mulţi ani, Maestre! Fiţi binecuvîntat!

Cariera artistică

Poet, romancier, autor-compozitor-interpret, Leonard Cohen s-a născut pe data de 21 septembrie 1934, la Montreal, într-o familie de evrei ruso-polonezi.

Debutînd ca poet, el publică în 1956 primul său volum de poezii, Let Us Compare Mythologies, urmat de The Spice Box Of Earth, în 1961, şi de controversatul volum Flowers For Hitler scris în 1964. Deşi începe să cînte pe la mijlocul anilor ’60 – conectat fiind la generaţia de mare succes a lui Judy Collins, Phil Ochs, Joan Baez, Bob Dylan, Joni Mitchell –, pînă în 1992, cînd apare discul The Future, artistul era cunoscut într-un cerc extrem de restrîns.

Perioada anilor ’60 stă sub semnul întîlnirilor magice cu marile staruri muzicale ale epocii. Tot acum apar şi cele două romane: The Favourite Game (1963) – roman răsplătit cu cel mai important premiu canadian, Le prix littéraire du Quebec, şi Beautiful Losers (1966) – o cunoscută scriere experimentală a anilor ’60.

Primul disc al lui Cohen, Songs Of Leonard Cohen, apărut în 1967 la Columbia Records, New York, transformă pentru un sezon piesa Suzanne în hit. Graţie lui Judy Collins, în 1968, Suzanne devine cea mai cunoscută piesă: „Then she gets you on her wavelength/ And she lets the river answer/ That you’ve always been her lover/ And you want to travel with her/ And you want to travel blind/ And you know that she will trust you/ For you’ve touched her perfect body with your mind“. Albumul conţine adevărate bijuterii, precum Master Song, Winter Lady, The Stranger Song, Sisters Of Mercy, So Long Marianne, lăsate însă în umbră ca urmare a hipnotismului suav-monoton al melodiei şi stranietăţii versurilor din piesa Suzanne.

Compune, cîntă, se bucură din partea criticii de articole excelente de presă, însă fanii nu se apropie de discurile sale. Privit cu admiraţie, manierele şi vorbirea lentă par nepotrivite şi stîngace pentru lumea în care s-a născut artistul; profunzimea literară a textelor sale, simplitatea, intimul – atît de fragil – expus în întreaga sa goliciune şi abandonat lumii, lentoarea frazei muzicale, monotonia hipnotică, tonul confesiv şi uşor apăsat atrag însă magnetic.

În plină epocă hippy, opera de început a debutantului de 33 de ani, Songs Of Leonard Cohen, conţine toate temele care se vor regăsi în toată creaţia artistului: credinţă/ prăbuşire, dragoste/ ură, candoare/ cruzime, sexualitate/ sacru, păcat/ remuşcare, cădere-abandon/ iluminare. Acest prim album, care nu este foarte apreciat în America, va fi primit cu mult entuziasm în Europa.

Urmează, la intervale destul de scurte, albume mari care nu îl scot în totalitate din penumbră: Songs From A Room (1969), Songs Of Love And Hate (1971), Live Songs (1973), New Skin For The Old Ceremony (1974), Death Of A Ladies’Man (1977), Recent Songs (1979), Various Positions (1984), I’m Your Man (primul disc comercial, de real succes, al artistului, în 1988), urmat de albumul care îl va propulsa pe cele mai înalte culmi ale succesului, The Future (1992), album cu puternică tentă socială.

Acest succes este înlesnit şi de concertele pe care le susţine, de filmele care îi sînt consacrate (producţia BBC Songs From The Life Of Leonard Cohen, 1988), de show-urile de televiziune, şi de remasterizarea albumelor în format digital.

Atacînd violent urîtul unei lumi ce se îndreaptă rapid către propria extincţie şi care se condamnă la singurătate, tortură şi distrugere, Cohen aduce în acest album un elogiu frumuseţii sufletului uman.

După un turneu susţinut în Europa, în 1994 se reîntoarce la vechile credinţe, devenind călugăr budist; se retrage la mănăstirea budistă Mount Baldy Zen Center, aproape de Los Angeles, avîndu-l ca profesor şi prieten pe mentorul pe care îl cunoscuse cu mult timp în urmă, Sasaki Loshi. Perioada 1993-2001 stă sub semnul paradoxului: în ciuda retragerii şi a noului statut, Cohen este obligat să iasă în public, devenind o referinţă culturală în filme şi cărţi. Primeşte şi decernează premii, participă la emisiuni televizate, dă interviuri etc. Se reîntoarce pe scenă, în 2001, cu albumul The New Songs, album realizat în colaborare cu Sharon Robinson, care, din păcate, nu a putut ajunge la Bucureşti.

În octombrie 2004 apare albumul Dear Heather, lansat în preajma împlinirii a 70 de ani. Pe 13 mai 2006, Cohen reapare pe scena publică, după o pauză de 13 ani, într-o librărie din Toronto, urmînd a lansa în acelaşi an albumul cîntat împreună cu Anjani Thomas, Blue Alert. Ultima carte apărută în 2006, Book Of Longing, urmează bestsellerului apărut în 2003, Stranger Music, şi reuneşte o colecţie de poezii însoţite de ilustraţiile autorului.

Este inclus în „Canadian Music Hall of Fame“ (1991), în „Canadian Songwriters Hall of Fame“ (2006), iar în martie 2008 a fost inclus în „American Rock and Roll Hall of Fame“. În 2003, primeşte „Compagnon de l’Ordre du Canada“, cea mai înaltă distincţie civilă a ţării.

Traduceri în limba română, în colecţia „Biblioteca Polirom“ a Editurii Polirom: Frumoşii învinşi, traducere de Liviu Bleoca, postfaţă de Mircea Mihăieş. Iaşi, 2003; Joaca preferată, traducere şi note de Vlad A. Arghir, prefaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, 2003 (ediţia a II-a în 2008, traducere şi note Vlad A. Arghir şi Liviu Bleoca); Cartea aleanului, traducere de Şerban Foarţă şi Cristina Chevereşan, postfaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, 2006. Despre Leonard Cohen în limba română: Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen de Mircea Mihăieş, cu 32 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, Polirom, Iaşi, 2005.