OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine

Aparitia in limba engleza a celor doua volume de Opere alese ale lui Walter Benjamin, ca si a ultimului text scris de acesta, ramas neterminat, Passagen-Werk (publicat in engleza cu titlul The Arcades Project), ii prilejuieste lui J.M. Coetzee, laureatul pe 1999 al premiului Booker, o lunga si substantiala incursiune in opera acestui intelectual greu de clasificat, despre ale carui scrieri Hannah Arendt scria ca „nici nu corespund categoriilor existente, nici nu introduc un gen nou“. Analiza proiectului Arcade – inspirat de arcadele Galeriei Colbert din Paris – il determina pe Coetzee sa afirme ca avem de-a face, in aceasta lucrare inedita prin structura sa, cu un nou mod de abordare a istoriei civilizatiei umane, care privilegiaza „mai curind istoria de jos, decit pe cea inalta“. Coetzee vede in optiunea lui Benjamin pentru o istorie axata pe suferintele celor infrinti, mai degraba decit pe realizarile celor victoriosi, o prefigurare a modului in care se scrie astazi istoria. Eseul Marthei Nussbaum, Disabled Lives: Who Cares?, pune in discutie o tema foarte frecventa in dezbaterile culturale actuale: problema dependentei persoanelor cu handicap mental de altcineva, in general de un membru al familiei – de cele mai multe ori mama. Interesant in textul Marthei Nussbaum este punctul de vedere din care abordeaza un subiect atit de delicat precum acesta; pornind de la trei dintre cele mai recente carti consacrate temei, publicate in America, autoarea pune o serie de intrebari – cum ar fi „cine preia toate responsabilitatile care decurg din prezenta unei persoane cu handicap intr-o familie?“, „se poate vorbi de justitie sociala in situatia in care ingrijirea unui bolnav, in familie, nu este recunoscuta ca munca?“ Comentind cartile lui Michael Berube, Joan Williams si Eva Feder Kittay, precum si reactiile societatii civile, Martha Nussbaum subliniaza importanta reformularii teoriei liberale a dreptului, in sensul garantarii dreptului oricarui cetatean, inclusiv al celor cu handicap de orice fel, de a-si cultiva imaginatia si capacitatea de a recunoaste, in fiecare dintre semenii nostri, umanitatea. John Updike face cronica unei retrospective Edward Lear, gazduite de Yale Center for British Art intre 20 septembrie 2000 si 14 ianuarie 2001, care a reunit peisajele pictate de Lear de-a lungul calatoriilor sale. Edward Lear, cunoscut mai cu seama ca autor de poezii absurde (A Book of Nonsense, aparuta in 1846, contine unele dintre cele mai ingenioase limerick-uri din literatura engleza), este si un redutabil colorist, chiar daca acuarelele lui nu se ridica la nivelul peisajelor lui Turner, contemporanul mult mai celebru al lui Lear. Myths of the Balkans este titlul unui eseu de Richard Crampton, care analizeaza succesivele crize care au zguduit Balcanii in anii ‘90. Pornind de la cartile lui Misha Glenny, The Balkans: Nationalism, War and the Great Powers, 1804-1999, John B. Allcock, Explaining Yugoslavia si Mark Mazower, The Balkans: A Short History, Richard Crampton pledeaza pentru necesitatea unei bune cunoasteri a istoriei acestei zone, periodic sfisiata de crize majore. Preferinta lui Crampton se indreapta, categoric, catre volumul lui Mark Mazower a carui principala calitate consta in efortul de a surprinde balcanismul in ceea ce are acesta mai specific.

de ici de colo

Superlativele anului 2000 oferite de revista Cuvintul in numarul 1/2001 sint, pe ici pe colo, destul de contrariante. Nu pentru ca „Omul Anului 2000“ in viziunea revistei este considerat a fi liderul liberal Valeriu Stoica (la urma urmei, de ce nu?) si, poate, nici macar pentru ca la categoria „Arte plastice“ a fost desemnata „micuta Picasso“, adica Alexandra Nechita, artista-copil care, desi a inceput sa studieze la modul cel mai serios pictura la Paris, nu e inca decit o virtualitate prematur gonflata prin exces mediatic. (E adevarat totusi ca unii ar putea invoca, la o adica, o comparatie – improprie – cu naivitatea picturii lui Rousseau Vamesul, dar sa trecem...). Fie si asa – dar ce ne facem ca pe locul doi il intilnim pe Sabin Balasa, campionul albastrului infinit cu ingeri si Ceausei zburatori?! Ca un remember picant si cu „tilc“: expozitia (superlativizata) a Alexandrei Nechita a avut loc la Palatul Cotroceni, iar cea a lui Sabin Balasa – la Palatul Parlamentului, adica in fosta Casa a Poporului... Celelalte superlative sint, in general, meritate. Ele au fost primite de Nora Iuga (pentru proza), Marcel Iures (teatru), Stelian Tanase (ideologie), Ana Blandiana (poezie), Angela Gheorghiu (muzica), Adrian Marino (exegeza literara). Despre ultimul volum (6) al proiectului Biografiei ideii de literatura scrie, in pagina 6, Ion Simut, in vreme ce Adrian Marino semneaza pe ultima pagina a revistei, la obisnuita-i rubrica intitulata „critica de idei“, un comentariu provocator si sagace (Europa? O iluzie) despre cartea de dialoguri Mircea Mihaies-Vladimir Tismaneanu Incet, spre Europa, aparuta nu cu mult inainte de alegeri la Polirom: „Un dialog inteligent, de o eleganta ideologica greu egalabila in spatiul romanesc actual, plin de observatii acute, de malitii bine disimulate si de critici prudent-politicoase. Este nevoie, repetam, de astfel de exercitii de luciditate, intr-o societate lipsita fie de educatie politica (regretabil), fie viciata de talk-show-uri vulgare si agramate. Cu o subtire patura de intelectuali critici, obiectivi, suficient de echilibrati pentru a oferi solutii si perspective cit mai juste. Dar fara o influenta social-politica reala. Din pacate, unele dintre cele mai negre previziuni au fost dezmintite, peste noapte, de realitatea imediata cea mai brutala“. La cei 80 de ani pe care ii va implini in curind, Adrian Marino se dovedeste a fi ramas acelasi spirit lucid si exigent.

Romania literara nr. 3/2000 dedica un grupaj special lui Mateiu I. Caragiale, cu ocazia implinirii, pe 17 ianuarie, a 65 de ani de la disparitia scriitorului (al carui roman, Craii de Curtea-Veche, a fost recent desemnat de ancheta Observatorului cultural drept romanul romanesc al secolului XX). In cadrul acestui grupaj de doua pagini despre Mateiu I. Caragiale azi raspund o serie de importanti prozatori contemporani: Nicolae Breban, Constantin Toiu, George Balaita, Mircea Cartarescu, Bujor Nedelcovici, Stefan Agopian, Simona Popescu, Cristian Teodorescu. Pe undeva simptomatice ni s-au parut a fi opiniile foarte contradictorii, uneori chiar in cadrul aceluiasi articol si chiar in cazul unor autori mai mult sau mai putin „mateini“ (v. Stefan Agopian, George Balaita), care arata ca atit omul, cit si prozatorul Mateiu I. Caragiale continua sa reprezinte un „caz“ viu al literaturii romane si chiar al mentalitatii romanesti. Articolele se impart intre fascinatie admirativa (Bujor Nedelcovici, Un Lampedusa din Balcani, Simona Popescu, Frumusetea ca senzatie fizica) si reactii gen odi et amo (Cristian Teodorescu). Ultima opinie din grupaj (dar nu cea din urma) ii apartine lui Mircea Cartarescu si este singura care comenteaza „canonizarea“ Crailor… de catre ancheta Observatorului.... Autorul Nostalgiei nu crede, in ciuda aparentelor, intr-o „schimbare de canon“: „mai intii, eu cred ca au fost votati in primul rind autori si nu opere, asa ca autorii unei singure carti (esentiale) ca Mateiu Caragiale, Blecher sau Banulescu au fost din start avantajati fata de autorii a cel putin doua romane la fel de cunoscute: Camil Petrescu, Rebreanu, chiar Sadoveanu etc., in cazul carora voturile s-au dispersat. Apoi, intre autorii «cu legenda» si cei «fara legenda» au fost avantajati primii (Blecher, Mateiu Caragiale etc.). A mai intervenit, cred eu, si un snobism ezoteric difuz, ca si un fel de spirit sfidator si paradoxal caracteristic perioadelor de confuzie valorica. Mai adaug, fara legatura cu cazul Mateiu, ca, de foarte multe ori, optiunile au fost exprimate in ordine cronologica, fapt care a dezavantajat autorii de dupa razboi: intre primii zece nu exista decit un singur autor in viata“. Aici am avea o mica-mica corectie: intre primele zece romane exista doar un roman al unui autor in viata (Bunavestire), iar nu in clasamentul „pe autori“, unde, alaturi de N. Breban, figureaza intre primii 10 si... Mircea Cartarescu, pe locul 9. Iata si finalul articolului intitulat A doua zi dupa succes: „Fireste, chiar si asa incoronarea Crailor este plauzibila, romanul este splendid si e un lucru absolut pozitiv ca se cam termina cu dictatura prafuitului realism rural. Dar cit de bine le statea celor trei P. in firida lor, discreti, enigmatici, numai in verde si aur, aur si verde, vizitati doar de adevaratii afficionados... De-acum o sa ma cam siciie gindul ca ceva nu e tocmai in regula ori de cite ori voi redeschide Craii la, fireste, «fila cea mai tulbure». Fiindca nimeni nu stia mai bine decit autorul lor cit de vulgar este succesul“.

Semnalam aparitia numarului pe luna decembrie 2000 al revistei basarabene de cultura Contrafort. Continua publicarea „jurnalului pe doua voci“ Vitalie Ciobanu-Vasile Garnet despre trenul scriitorilor Literatur Express Europa 2000 (insa, dupa parerea noastra, trei episoade e deja un pic prea mult...). Partea de maxima atractie a acestui numar plin, altfel – ca de obicei –, de lucruri bune, o reprezinta interviurile, trei la numar. Mai intii, superincitantul interviu al lui Vasile Garnet cu Dan Perjovschi la finalul emisiunii tv Totul la vedere (citam citeva mostre: „Romania este tara in care inainte de a incepe un proiect ti se va explica de ce el va fi un esec“, „foarte multe lucruri, pornite la noi sa ajunga departe, au murit, au cazut in mediocritate, sau au ajuns la un moment dat sa nu-i mai reprezinte pe cei care le fac“, „va place, nu va place, arta aceasta exista si va fi“). Apoi, prima parte a dialogului realizat de poetul Mihai Vakulovski cu oleaca mai virstnicul Alexandru Musina pe axa Brasov-Chisinau. Si, in fine, interviul din ultima pagina, realizat la Tübingen, in septembrie 2000, de Eugenia Bojoga cu asistentul Johanes Kabatek de la Universitatea Karl Eberhardt despre eminentul lingvist Eugen Coseriu si discipolii sai, discipoli intre care J.K. se prenumera.

In Ziarul de duminica, nr. 3/2001, Ioan S. Pop combate ideea negativista avansata de un sondaj al revistei Luceafarul in luna mai 2000, imediat dupa decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor pe 1999, potrivit caruia anul respectiv nu a fost unul al prozei, si poate nici al literaturii. Autorul muta discutia din zona prozei in cea a institutiilor si mai ales a presei culturale, constatind o serie de fenomene/aparitii datatoare de sperante: „Fara sa fi cunoscut [...] o revolutie a paradigmelor, anul proaspat incheiat a fost, din punct de vedere cultural, unul cu performante probabil mai slabe decit cele ale economiei subterane, dar sigur mai bune decit ale economiei reale. [...] In plan publicistic, bunaoara, Anul Eminescu a adus pe piata cel putin doua reviste care s-au impus si, cred, au adaugat stabilitate climatului cultural: Observatorul cultural si Ziarul de duminica. Prima lor calitate este ca au valoare, dar e la fel de important faptul ca au devenit foarte repede publicatii cu audienta nationala, umplind intr-o masura semnificativa prapastia de comunicare intre centru si provincie, intr-un timp cind fenomenul de indepartare intre cele doua spatii in plan spiritual tinde sa dea apa la moara ideii ca in Romania functioneaza doua culturi. Cred ca, dimpotriva, ne indreptam din acest punct de vedere spre restabilirea comunicarii...“

Semnalam aparitia unui nou numar (iarna 2000-2001) al editiei romane a revistei Lettre Internationale. Asa cum ne-a obisnuit, revista contine numeroase materiale de citit si de recitit. Spicuim din primele doua sectiuni ale publicatiei citeva titluri care ne-au retinut atentia, cu regretul de a nu putea zabovi mai mult asupra lor (sintem insa convinsi ca o vor face cititorii nostri): Andrzej Wajda: Artistul intre politica si cultura, George Soros: Cine a ruinat Rusia, Clemens Vollnhals: Documentele Stasi. Din a treia sectiune, intitulata, provocator, Conformism in 2000, mentionam articolul lui Gabriel Andreescu (Libertate – singularitate) si pe cel al lui Liviu Papadima („Al saselea simt“ si temele pentru acasa – pe care parca l-am mai citit undeva...), alaturi de dialogul Al. Paleologu-Adrian Cioroianu: „Nu se poate civilizatie fara conformism“. Biblioteca „Lettre Internationale“ ne ofera, de data aceasta, proza de Julio Cortazar, Radu Aldulescu, Carlos Drummond de Andrade, Peter Nadas, Fernando Pessoa, Alexandr Pokrowski, precum si poeme de Abdelwahab Meddeb, Sandor Weores, Ianosz Pilinszki, Robert Mazzocco. Demna de tot interesul ni s-a parut a fi si rubrica de Comentarii si scrisori, in cadrul carora ne-am oprit asupra textului lui Harold Bloom (De ce citim? – primul capitol al cartii Cum citim si de ce, tradusa de curind la Editura Anagrama), asupra fragmentului de dialog dintre presedintele Braziliei, Fernando Henrique Cardoso, si cel al Portugaliei, Mario Soares, despre Democratia in America Latina (fragment dintr-o carte aflata, de asemenea, in curs de aparitie, dar la Editura Fundatiei Culturale Romane) si asupra comentariului apartinind filozofului de origine slovena Slavoj Zizek (o patrunzatoare analiza a holocaustului, asa cum se vede el in filmul lui Roberto Benigni, La vita e bella). Tot in cadrul acestei sectiuni, mentionam un nou acut fragment „imagologic“ despre America al lui Sergio Benvenuto si un pasionant eseu al lui Gore Vidal (tot „imagologic“ si tot despre America fata cu Europa, plus neofundamentalisme si altele): Visuri despre Marea Ordine si fortele centrifugale.