OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine ar putea asocia numele faimosilor membri ai formatiei britanice si traiectul lor biografic cu cel al dlor Cosmanca si Vacaroiu? Cine ar mai avea astazi rabdarea si interesul sa scormoneasca in trecutul muzical al Europei atunci cind prezentul se dovedeste repede trecator si plin de voluptatile clipei? Cine s-ar mai osteni sa se raporteze la viata altora ca s-o priceapa mai lesne pe a lui insusi?

Prezenta iminenta la Bucuresti a uneia dintre legendele vii ale muzicii pop-rock, pe 17 iulie, intr-un mega-spectacol-concert-show, pe stadionul unde acum peste 45 de ani, cind se nastea The Rolling Stones (primul concert la Marque Club din Londra), aveau loc mari spectacole de ura-ura la adresa „conducerii superioare“ a PCR si a „iubitilor conducatori“ genereaza inevitabil nostalgii mult mai apasate decit comentarii critice strict muzicale, legate de cariera „celor cinci“. Intoxicati pina la refuz cu ideologie si politic, ne va fi greu sa ne desprindem de orice fel de conexiuni parazite. „Banda celor cinci“, in duiosul stil retoric al propagandei comuniste chineze (cine si-ar fi inchipuit acum citeva decenii ca „rollingii“ o sa concerteze pe pamint stramosesc chinez?), a ramas in memoria milioanelor de admiratori dupa cum urmeaza: Mick Jagger, Keith Richard, Brian Jones, Charlie Watts si Bill Wymon. Nu vrem sa plictisim postmodernii cititori ai revistei noastre cu excese documentare – la urma urmelor, schimbarile din interiorul grupului si aventura lor muzicala pot fi lesne detectabile in uriasa bio-bibliodiscografie ce insoteste numele grupului care, alaturi de The Beatles a schimbat nu doar fata, dar si parti esentiale din muzica postbelica. Nu doar „usoara“, pop-populara, jazz sau de divertisment, ci in intregul ei.

Si iata ca – vrem, nu vrem, ne place sau nu – sintem obligati sa divagam pe marginea acestui fenomen al muzicii „pop“. Trait cu totul diferit de aceeasi generatie a lui The Who, cei care au lansat cindva emblematicul My Generation. Pentru ca destinul fanilor muzicii pop-rock din Londra (unde se naste The Rolling Stones) sau Liverpool (unde apar cei patru The Beatles) a fost cu totul altfel perceput si trait de milioane-miliarde de cetateni ai lumii. Nu am trait pe aceasta planeta in conditii similare. Cind Mick Jagger lansa in 1965 I Can’t Get No Satisfaction, lumea occidentala vibra la alte valori decit o faceau cei de dincolo de Cortina de Fier.

Cind The Rolling Stones se luptau pentru suprematia faimei mondiale, cu aerul lor de bad boys fata de mai cumintii The Beatles, Kremlin-ul si Mao Tze Dun-ul chinez impuneau alte muzici. Cu si fara cuvinte. Sau dincolo de cuvintele ce razbateau din Gulag si Lao Bai (varianta chineza a lagarelor de reeducare prin munca, unde au murit peste 40 de milioane de oameni…), pentru a percepe un strigat de disperare sau revolta. Muzica celor de la Rolling Stones, amestec fertil generat din rock and roll-ul lui Chuck Berry si blues-ul aspru al lui Muddy Waters, a cucerit o lume care se cauta pe ea insasi. A devenit muzica unei generatii care, fara sa stie bine ce vrea, a inteles repede ceea ce refuza. Furia retorica a tinerilor furiosi britanici din generatia lui Osborne a dat in clocotul muzicii celor care veneau pe scena vietii. Muzica nu mai putea fi doar distractie, entertainment, consum, evanescenta. Ceva se schimba din mers si schimba psihologia lumii consumiste occidentale. Stinga intelectuala stralucea in universitati si facea furori si in spatiul public, unde eticheta de reactionar sau conservator devenea infamanta. Si totusi, nici „la ei“ treburile nu mergeu atit de bine, pe cit ne placea noua sa clamam ca este bine „la noi“.

Acel „bine si frumos“ cu Luigi Ionescu si fratii Grigoriu, cu defilarile de 1 Mai si 23 August, cind lumea se distra cu mici si bere dupa o „demonstratie“ reusita. Sigur ca admiratorii lui Mick Jagger si Keith Richards din generatiile mai june au o perspectiva doar strict artistico-muzicala, dar cei care se revendica de la My Generation nu se pot desprinde de mizeriile propriului trecut si ale unei istorii mult mai complicate decit pare la prima vedere. Si mai multe revederi cu Time is on My Side, Paint it Black, Get Off of My Cloud sau Jumpin Jack Flash. Cei carora teenager-ii putoi de azi li se adreseaza cu cite un infamant „mamaie“ sau „tataie“ o luau pe coaja la militie, din cauza parului prea lung à la John Lennon sau a costumatiilor fistichii ale lui Brian Jones si Charlie Watts. De droguri nu pomenim, pentru ca nu aveam parte decit cu greu de cite o sticla de vodca, de unde „iarba“, sa vedem cum este gustul interdictiei?

Beatnicii americani (Ginsberg, Keroack, Corso, Ferlinghetti), dar si muzica refuzului si a angajarii a lui Bob Dylan au ajuns si pe la noi, cind alde Iliescu &Vacaroiu ne fugareau pe la sedinte sau „tabere de tineret“. Nu, nu a fost simplu sa pricepem ca viata noastra nu e chiar cea oferita de autoritati, ca sint si „alternative“, chiar si atunci cind nu se intrezarea nimic. Cei cinci de la Rolling Stones si cei patru Beatles au patruns, cum-necum, si dincolo de granitele bine pazite si inarmate ale lumii nelibere. Acesti muzicieni ne-au facut si pe noi sa pricepem mai bine ce si cum mai e pe lume, de la faza de simpli entertaineri-i la mesageri ai socialului. Turbulentele rasiale si ideologice au razbatut in muzica lui James Brown si a Arethei Franklin, a lui Ottis Reding si protest-song-ul viguros al lui Joan Baez si Janis Joplin. Muzica lui Mick Jagger si Keith Richards, ce vine intr-un Bucuresti dominat de muzica Traian Basescu, nu pot decit sa produca nostalgii si regrete. De bucurii parca nu mai e loc. O simpla impresie.

Tot la Bucuresti, Dmitri Baskirov a cintat Mozart si Schumann, incredibil, fascinant, cu aceeasi vibratie si intensitate precum cea a lui Mick Jagger in Out of Our Heads. Ne intrebam ce se intimpla daca Jagger termina London School of Economics, unde preda Ghita Ionescu. Ar fi scris articole si studii savante precum Ilie Serbanescu si Daniel Daianu. N-a fost sa fie. O vaga senzatie ca nu trebuie sa ajungem la Stadionul „Lia Manoliu“ ca sa pricepem ca The Rolling Stones vine inutil la Bucuresti: au tot fost prezenti, dar nu s-a dat publicitatii nimic. Let it Bleed este din 1969.