OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un reproş elegant şi un îndemn amical vine din partea lui Andrei Pleşu. Acceptăm ambele ipostaze şi ne pliem pe observaţiile domniei sale legate de un film care l-a impresionat foarte mult. Aprecierea poate nu e corectă, i-a furnizat diverse melancolii. Să zicem. Este vorba despre pelicula The Soviet Story, un documentar făcut de un regizor lituanian pe nume Edvins Snore.

Toate detaliile legate de acest lungmetraj sînt preluate din articolul domniei sale („Un film antipatic…“, Dilema veche, 6 octombrie 2011), fără să punem în mişcare alte motoare de căutare pe Internet. Nici despre regizor, nici despre soarta şi impactul internaţional al acestui remarcabil – sînt convins şi fără să-l văd, doar din cele spuse de Andrei Pleşu – film. Dar nici despre ce s-a întîmplat cu viaţa din URSS în anii comunismului nu am căutat explicaţii şi date suplimentare. Mă folosesc doar de ce ştiam din trăite şi citite.

Filmul transmis de TVR este un documentar foarte bine realizat. Cu materiale de arhivă şi comentariile unor istorici şi politologi de prim rang, pe care îi pomeneşte Andrei Pleşu, punctînd faptul că tehnicienii TVR au omis să prezinte nume prestigioase precum Vladimir Bukovski, Françoise Thom, Nicolas Werth sau Norman Davies. S-ar zice că este un film convingător, decisiv pentru aflarea şi asumarea adevărului despre crimele săvîrşite de către puterea comunistă din URSS, cu accentul pus pe anii de crîncenă teroare ai stalinismului (1930-1940): Marea Foamete din Ucraina,  procesele de la Moscova, arestările pe bandă rulantă şi umplerea lagărelor de concentrare – faimoasele Gulaguri, o feroce abreviere care a făcut lumea să tremure decenii în şir –, deportările în Siberia ale unor mase compacte de minorităţi, de la tătarii din Crimeea şi basarabeni, la baltici şi la germanii de pe Volga etc.

Nu discut titlul articolului, vag ironic, Un film antipatic… – de ce ar trebui să fie un astfel de film simpatic sau antipatic? Un astfel de documentar trebuie să fie cît mai aproape posibil de adevărul istoric şi atît – mă întreb însă de ce TVR a făcut „un act de curaj“ (formularea îi aparţine lui Andrei Pleşu) difuzînd acest film? Nu vreau să găsesc răspunsul.

În schimb, vreau să profit de alte afirmaţii ale lui Andrei Pleşu prilejuite de vizionarea acestei pelicule care, conform aprecieriler sale, „poate deschide un infinit front de dezbatere“. Absolut corect. Aş  zice că frontul era deja deschis din 1989. Pentru cine s-a dus pe acest front, pentru cine a vrut să ştie ce s-a întîmplat cu istoria din care (mare parte dintre noi) am făcut parte. Nu am studiat-o. Am trăit-o. Pentru cine a vrut să înţeleagă şi să perceapă în toate resorturile lui ceea ce a însemnat comunismul pentru întreaga umanitate.

Căderea comunismului în ţările Europei răsăritene şi prăbuşirea URSS au deschis o altă epocă în istoria Europei. A fost un fel deStunde Nul (Ora Zero), aş a cum au numit germanii acea ora zero a zilei de 8 mai 1945, cînd oficial dispărea cel de-al Treilea Reich nazist. {i totul trebuia luat de la zero: un nou început, s-a zis. Doar că, după cîţiva ani, preşedintele Germaniei, un distins intelectual precum Richard von Weizecker, la îndemnul şi sugestia unor istorici germani, care considerau Stunde Nul inadecvat spiritului german, a avansat termenul, celebru, de care aminteşte şi Andrei Pleşu în articolul său, de Vergangenheitsbewältigung (confruntarea cu trecutul, cum ar veni pe româneşte).

Ideea era că nu ne putem rupe în totalitate de tot ce a fost anterior unui anume moment al istoriei, nu putem şterge istoria sau propriile vieţi, ca pe o faţă de masă de muşama. Dezbaterea din Germania a rămas în coadă de peşte, ştiu doar că Stunde Nul (Ora zero) a rămas întipărit în memoria colectivă a germanilor şi că a făcut carieră internaţională. Poate şi dintr-un simplu fapt de rezonanţă a unui cuvînt german, care pentru mine, cel puţin, sună precum ergainahămoragăloradzagh (ergain – lung, hămora – din aluat, gălor-rotund, dzagh – gaură), ceea ce, în armeneşte înseamnă banalamacaroană. Au şi cuvintele destinul lor, nu doar oamenii sau istoria.

Revin la articolul, extrem de util, cred eu, pentru că Andrei Pleşu e citit şi admirat de multă suflare românească şi orice vorbă/cuvînt al lui contează. Fostul meu coleg de liceu – care a scris recent un minunat text despre colegii şi profesorii noştri de la Liceul „Spiru Haret“ (voi încerca să prezint cu prima ocazie acest volum plin de amintiri şi de nostalgii din vremea comunismului, ca să zicem aşa) – avansează cinci reflecţii despre istorie. Sînt bine venite. Am doar cîteva întrebări.

1. Chiar nu cunoaştem o minimă istorie? Poate că cei care au acum o anume vîrstă nu o ştiu, dar să nu ştie nimic-nimic despre ororile comunismului cei care aveau 20 de ani în 1989? Măi să fie! Acum se dovedeşte că şi germanii, şi polonezii ştiau foarte bine ce se întîmpla în lagărele de muncă hitleriste. Dar dacă am ştiut şi ştim, iar acum ne facem că plouă? Mulţi gîndesc aşa: „Nu e treaba mea, eu îmi văd de familie şi de jobul meu, că e Iliescu – bolşevicul notoriu – sau Băsescu – anticomunistul în formare – ce ar mai fi de spus?“.  Nedumerirea mea persistă.

2. Dar dacă, de fapt, cunoaştem istoria recentă şi nu ne pasă de ea? Cui îi pasă, să zicem, dacă asasinii Annei Politkovskaia sînt prinşi şi judecaţi, sau nu, dacă au mai fost ucişi 10 afgani sau 50 de irakieni civili? „Nu e treaba noastră“.

3. Chiar nu cunoaştem istoria care ne priveşte? Păi, cum să nu ştim cine din familie a făcut pîrnaie, cine n-a ocupat un post pentru că nu a acceptat mai ştiu eu ce turnătorie, cum să nu ştim cine ce post călduţ a primit, doar de dragul unei funcţii, dacă era bine orientat politic? Şi înainte de ’89, şi după.

Confruntarea cu trecutul continuă. Sigur că vine un moment al adevărului pentru fiecare. Dar dacă nu vine? Poate un asemenea film să-l convingă pe Cezar Paul-Bădescu de ororile comunismului – un film inteligent şi bine făcut, nu? –, dar dacă nu vine acest moment? Greu să-i convingi pe generalii, pe ofiţerii şi pe subofiţerii români din generaţia lui Pleşiţă – înhumat, nu de mult, cu onoruri militare – de ororile comunismului.

Zeci de milioane de morţi poate nu impresionează un estet, dar morţii rămîn. Cifrele au şi ele chichirezul lor. Zece lei sînt parale, 10.000 sînt capital, spunea cîndva istoricul Nicolae Iorga. Frontul de dezbatere este realmente infinit, cum bine scrie Andrei Pleşu.

5. Dar dacă totuşi ştim? Nu prea cred în lipsa de informare şi de informaţii a poporului român. Explicaţia cu caietul uitat acasă e puerilă. Nu cred ca românii – cu atîtea rude închise din motive politice – să nu ştie nimic despre ce s-a întîmplat la Aiud sau la Canal.

Românul, chiar şi fără şcoală sau acces la Internet, pricepe repede şi-i cade fisa iute. Nu inocenţa sau neştiinţa ne caracterizează, ci o anume prudenţă, a omului păţit. De ce să mă leg la cap, dacă nu mă doare? Ce să mai zicem de şmechereală, de oportunism, care de multe ori ne-au făcut să suferim, dar deseori ne-au ajutat să cădem mereu în picioare? Dar, mă rog, dacă e obligatoriu să condamnăm acum comunismul, o facem, oameni sîntem. Bine-venit filmul The Soviet Story, recomandat lui Andrei Pleşu de profesorul Radu Ispirescu din Buzău. Îi recomandăm din toată inima lui Andrei Pleşu şi volumulPovestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov, şi filmul Letter to Anna al regizorului elveţian Eric Bergraut.

P.S. Toate cele bune, dragă Andrei. În materie de adevăr integral asumat poate fi consultat şi dragul nostru Radu Cosaşu. Şi să mai ştii că Bruno G. m-a certat că n-am venit la lansarea cărţii despre Liceul „Spiru Haret“.