OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum am devenit scriitor* e o confesiune in ritmul unui roman de actiune, un fel de Trainspotting plasat in comunism, dar non-fiction, plin de umor si aproape poetic. Daca ar fi sa continui intr-o singura fraza, as mai adauga: e vorba despre viata unui om care si-a trait tineretea in ultimele decenii ale „epocii de trista (la Stasiuk vesela!) amintire“, viata unui baiat care nu se lasa confiscat de nimic (comunismul fiind pentru el doar un balaur jigarit numai bun de fentat), un baiat de gasca, cu prieteni multi si faini, un deambulat, umplindu-si zilele si noptile cu „muzici si faze“ (ca sa folosesc titlul singurului roman romanesc de azi, cel al lui Ovidiu Verdes, inrudit, intr-un fel, cu ceea ce face aici Andrzej Stasiuk). Cartea se numeste, in raspar, „o autobiografie intelectuala“. Nu e genul acela de Bildungsroman pretios, scris de un autor plin de admiratie de sine, cum se intimpla adesea. Cuvintul „intelectual“ trimite nu numai la ideile din carti sau la cele care tin de „select(ul)-intelect“, vorba poetului (Ion Barbu), ci la ideile de care e scaldata viata noastra, tot timpul si oriunde am fi. Este o carte directa, simpla si extraordinar de densa despre libertatea interioara (si exterioara!) in vremuri in care ea li se parea multora imposibila. Dupa ce ajungi la sfirsit cu cititul, iti vine sa zici: daca tot am trait in comunism, ar fi fost bine sa fi trait in Polonia!


Cine e Andrzej Stasiuk?

La sfirsitul anilor ’70, elev fiind, e primul din scoala care se rade in cap, primul care-si pune cercel in ureche. Cam pe atunci citeste prima data Urletul lui Ginsberg parcurgind de trei ori traseul autobuzului H pina cind il da jos soferul. Se simte ca si Kerouac – si nu degeaba! Face pe percutionistul (el zice „prim cirpaci“) intr-o formatie. Cind ajunge la armata ii trece prin cap sa nu se mai intoarca, sa dezerteze – doar ca sa vada ce se va intimpla. E saltat si sta la inchisoare pentru asta vreun an si jumatate. Se tine de conspiratii impotriva puterii, este activ intr-un grup pacifist-anarhist etc. A facut de toate: a lucrat la Fabrica de Mobila Artizanala („Introduceam in masina bucati de lemn, iar pe partea cealalta ieseau strunjite“), a fost „femeie de serviciu“, cum zice el, intr-o scoala, ingrijitor la psihiatrie („chipurile, eram ingrijitor, dar pina la urma tot nu stiam de partea cui sint“), lucrator la padure (atunci cind isi propune sa faca o munca fizica, „asa, ca un adevarat barbat“), din nou „femeie de serviciu“, zugrav – si atunci nimerind intr-un loc plin de carti unde nu era loc de dat cu bidineaua („in cele din urma mi-am spus ca daca nu pot nici sa zugravesc, macar sa citesc putin. Am citit vreo citeva zile si m-am simtit fain“), muncitor intr-o fabrica de zahar, angajat la o firma privata de constructii („indeplineam niste munci la inaltime, cabluri, coboriri si altele“) – angajari scurte, pe timp de doua-trei salarii, caci altceva avea de facut the angry young man (blind, altfel, ca un personaj din Steinbeck). A fost hippist, a fost punkist (in varianta varsoviana). Azi e unul dintre scriitorii cei mai importanti din Polonia, un fel de idol al celor mai tineri. Vitrina de la Literaturhaus din Berlin, atit de zgircita cu contemporanii, adapostea anul trecut, printre nume deja celebre, si o carte a lui Andrzej Stasiuk. Lui nu-i pasa prea mult de toate astea. Traieste retras din viata literara, departe de furia si zgomotul unei lumi fara eroism, undeva, intr-un sat de munte. E, poate, cea mai radicala forma de nonconformism, acum, cind „nonconformismul“ zgomotos a devenit industrie si divertisment.


Polonia si Romania in anii ’70-’80

Si ei aveau carnea pe cartela (dar mai aveau si cite „o pravalie cu carne de cal si de toate, fara nici un bon“). Si ei aveau lantisoare cu pandantiv in forma de lama, si ei purtau imitatii de adidasi in picioare. Si la ei obisnuiau fetele sa se imbrace in negru. Si la ei au aparut crevetii uscati si praful de oua (!). Si la ei circulau autobuzele Ikarus (unguresti). Si ei purtau Levisi, Wrangleri – dar, ca si noi, mai ales „jafuri“. Si la ei, cind se cobora din tramvai sau din autobuz, biletul se transmitea unuia care urca („Un obicei atit de dragut. Toti luptau cu puterea si orice mijloc era bun“). Si la ei dura o zi intreaga ca sa prinzi legatura cu New York-ul (insa Andrzej si prietenii lui gasisera un loc miraculos de unde se putea prinde imediat si pe gratis). Si ei aveau Citronada si Quick-cola lor (la ei se numeau Cytroneta si Club-cola). Si ei aveau in frigidere carne la „hibernat“. Si la ei au facut senzatie primele aparate video. Si ei aveau o revista de genul Secolului 20, se numea Literatura in lume, si gaseau acolo destule lucruri bune. Lor le placeau vinurile romanesti Mamaia si Cotnari, „cele mai grozave, dar putin cam scumpe“.

Noua ne placeau sapunurile lor cu miros, culoare si chiar forma de mar verde, sampoanele lor cu aroma de mar (tot verde) si, in general, cosmeticalele vindute la negru, mai ales la mare, la nudisti, direct de poloneze imbracate in costumul Evei. Ei se duceau la vinaria „Bucuresti“. Si-n Bucuresti era un restaurant destul de cunoscut, dar nu se numea „Varsovia“, ci „Budapesta“. Si la noi gaseai cutii de bere doar in shop, si la noi unii pastrau cutiile ca „decor si amintire“. Si la noi circulau copii xerox cumplit de zdrentuite cu poeziile lui Ginsberg. Numai ca la noi n-a venit Allen Ginsberg niciodata. Si la noi se ascultau, in draci, Emerson, Lake and Palmer, Yes, Slade, Dylan, Joan Baez, Pink Floyd, Jimi Hendrix si Janis Joplin, Lou Reed, Iggy Pop, Talking Heads (in timp ce la TV erau, ca si la ei, Boney M.), dar n-au venit sa tina concert nici Leonard Cohen, nici Clapton. Si pe noi ne atragea America (mai mult sau mai putin plebee). In nici un caz o alta tara din Est. Nici chiar Cehia, ca pe ei („Cehia ne atragea. America, de acord, dar Cehia cumva mai concret. Cehii erau pentru noi niste polonezi, dar ceva mai buni. In clipele de elan voiam sa fim cehi. Sa fumam tigari cehesti, sa bem bere ceheasca“). Toti ceilalti „estici“ erau pentru noi mai buni (cehii, polonezii, ungurii, est-germanii), dar nu niste romani mai buni. Mai buni, pur si simplu. Adica mai norocosi.


On the road si institutia prieteniei.
Cartea baietilor

Cum se rezista in comunism? Intelectualii romani ar raspunde repede: „prin cultura“. O „rezistenta prin cultura“ cu capul plecat, cu voie de la politie, cu mici (sau mari) compromisuri. Spiritul tinar s-a pastrat tinar si neconfiscat si prin „subcultura“ (in sensul americanesc si democrat al cuvintului, termenul stirnind la noi pina in ziua de azi dispretul elitei): muzica pop, rock, carti, filme ale „contraculturii“, lucruri care tin de ceea ce Susan Sontag numeste undeva „cultura camp“. Sub aceasta emblema ar putea intra si gestul extravagant de a incerca sa-i rasfoiesti pe Marx si Engels (niste „stingisti basinosi“, „nici un cuvint despre viata“) intr-o vreme cind erau citati, dar nimeni nu-i citea.
Altfel, baietii si fetele din Polonia (ca si cei din Romania) citeau de rupeau, uitind de ei, in tramvai, in padure, intr-o baraca, in inchisoare. Citeau de toate, carti tari, autori mari, fara evlavie, dezinhibati. Citeau, de pilda, Cortázar – care „era ca Posta muzicala de la radio. O melodie pentru fiecare. Asta ne deforma caracterele“. Citeau Bakunin, Marcuse, Genet, Beckett, Ken Kesey, Céline, Lowry („cam prea isteric“), Kundera, Kierkegaard (Frica si tremur o fac pierduta intr-o buna zi muncitorii forestieri in mijlocul carora Andrzej se nimereste, coperta fiind descoperita, mai tirziu, la closet). Se citeste, cu putin noroc, chiar la inchisoare: „Citeam Clopotele din Basel de Aragon. Nu-mi amintesc nimic. Citeam Abaddon exterminatorul de Sabato si tin minte: «Oare sufletul e singur pe lume?» sau ceva asemanator. Citeam Negustorul de tutun al lui Barth [...]. Citeam Spurcata pasare a noptii a lui José Donoso si eram incintat [...]. Dar nici daca stateai cu altii nu era rau. Stiau intimplari mai bune decit ale lui John Barth“.

Dar mai ales se rezista prin cea mai puternica „institutie“ de sub orice fel de dictatura: prietenia. Despre toata aceasta „rezistenta“ vorbeste din plin cartea lui Stasiuk. Personajul autobiografiei lui face parte dintr-o comunitate „alternativa“, a tinerilor: marginalizati si, tocmai de aceea, atit de liberi. Cu cit mai (auto)marginalizati, cu atit mai liberi! O comunitate, o lume a baietilor: „Fetele nu pricepeau ce-i de capul nostru. Veneam si povesteam ore intregi pe unde am umblat. Ne socoteau nebuni. Aveau pretentia sa le invitam mereu la cafenea, ori noi ne duceam acolo unde nici o femeie nu avea curajul sa se arate. Si noi ne temeam, dar preferam virtutile barbatesti, cele de felul curajului irational“. Baieti si barbati bravi, puri si duri, preferind ceea ce azi s-ar numi, cu un termen la moda, „deteritorializarea“, practicind nomadismul, „statul“ pe drumuri, refugiatul prin depouri, dormitul in picioare, in zapada, in spatele unui chiosc, umblatul de colo-colo, dintr-un oras in altul sau chiar in acelasi oras, de la un punct de plecare-sosire la altul, oricum, orice, numai on the road sa fie. „Valea!“ este deviza prietenilor lui Andrzej. „Valea“ la gara „sa vedem cum pleaca trenurile“, la aeroport „sa vedem cum decoleaza avioanele“, pe pod „sa vedem cum pleaca vasele“, la capatul liniei de tramvai „sa vedem cum pleaca optsprezece si doisprezece“. Saracia nu exista, lipsurile nu se simt, parca nici comunismul („Eram liber si nu eram flamind. Ca intr-un vis revolutionar“), daca-ti traiesti viata cum vrei, cu orice risc – intrind si la inchisoare, eventual –, cu atitudinea unuia care cauta cu luminarea, parca, aventura, una tare, „ca-n filme“. Orice, numai aventura sa fie! O carte despre o „generatie ratacita“ care practica intens fumatul si cititul, calatoriile pe blat, „prizatul“ de muzici (si nu numai de muzici!) „stropite“ cind cu bere, cind cu vin, o generatie care nu vroia sa se lase inghitita (de simbolica Fabrica de Automobile, de pilda), o generatie din rindurile careia un baiat spune: „Ne interesau ideile si nu lucrurile“; „Dar pe noi nu ne interesa carnea. Pe noi ne interesa libertatea“. Si s-ar putea adauga: suprarealistii, Castaneda, Bakunin si muzica aceea care sa aiba efectul ierburilor. Vorba lui Emerson, Lake and Palmer: Brain Sallad Surgery.

Prietenii sint multi si de toate felurile, din toate mediile, numai curajosi sa fie, „baieti de baieti“, cum ar zice junii din ziua de azi. Ei se numesc: Fantomas (motto-ul cartii de fata ii apartine), Krosbi, cu care se putea vorbi la nesfirsit si care infiinta tot timpul formatii, Filip, descurcaretul narcoman, Iakus, Majeran cu care se calatoreste iarna, Juraj care se dadea in vint dupa Bakunin si care, „cind a intins-o, n-a facut-o in cacacioasa de Germanie sau in America mitocaneasca, ci direct in Australia“, Ostas care citea Fructele miniei si plingea, Dzojo care ii citea pe „unii de la scoala de la Frankfurt“, Kajtek si Jacek de la arestul militar, Dudi care-si vopsea tot timpul, fara intrerupere, locuinta, Napior cu care se putea discuta pina dimineata despre poezie si despre pictura, Marek care construieste intr-o noapte cruci din scinduri (de la un santier), impodobeste cu ele fatada scolii si are, in plus, „niste idei foarte interesante si foarte complicate“, Tadeo care recita din memorie kilometri intregi de versuri si apoi povestea despre ele de „te inmuiai ca o ceara“, Pluszowy care traduce Foc palid al lui Nabokov, il citeste pe Bahtin, dar mai ales il pune pe Andrzej sa citeasca Locus Solus al lui Raymond Roussel. Sa nu-l uit pe Karol: „Daca Pluszowy era un fel de Naphta, atunci Karol era un Settembrini haios“. Fiecare era indragostit de cineva. „Daca vreunul se muta la cineva, nu era dat afara pina nu pleca singur. Daca cineva era flamind, era hranit cum se cuvine.

Daca era zdrentaros, era imbracat [...], dar incercati astazi sa va duceti undeva nepoftit, si o sa vedeti voi“. Erau vremurile fraternitatii si ale aventurii („in fiecare seara se intimpla cite ceva“). Deviza lor: „Eroism si poveste“. Altfel, „rareori ne permiteam si noi putin lirism. Si asta atunci cind nu existau martori“. Andrzej e addicted dupa aventura cu orice pret. Asa, de pilda, cind se gindeste, dupa o permisie de la armata, sa nu se mai intoarca, o face pentru ca „ma interesa ce-mi vor face daca ma vor prinde“. Il prind si sta la inchisoare cu hotii si criminalii cam un an si jumatate. Credeti ca se plinge? Nu, pentru ca oricit de rau ar fi, e rau „ca-n filme“. Si daca e „ca-n filme“, nu mai e asa rau. Paginile despre inchisoare – ca si cele despre armata sau scoala Esoes – sint memorabile: in ele este vorba despre o neimpaunata barbatie si despre firescul eroism. Nimic nu-l sperie. Toate lucrurile care i se intimpla sint insotite de un nelipsit zimbet: „Ar fi trebuit sa urasc inchisoarea, ea insa imi placea. Ar fi trebuit sa port ranchiuna cuiva, dar mie mi se filfiia“. Mutat de la o inchisoare la alta, gaseste unul din „amplasamente“ „un loc foarte concret si simpatic. Inca postgerman. Cindva a fost acolo un lagar. Exact ca-n filmele de altadata. Siruri de baraci, sirma ghimpata, turnuri. Mi-a placut imediat. [...] Numai hoti si banditi“. Credeti ca-l covirsesc mizeria si inconfortul? Da’ de unde! Exista o arma imbatabila impotriva umilirii: umorul. „Pe pereti era gheata. Asta nu deranja pe nimeni in mod special, pentru ca celulele erau mari si daca cineva dorea, se putea plimba pentru a se incalzi“. Plecarea din inchisoare este poate cea mai poetica iesire dintr-o inchisoare comunista care exista consemnata in vreo carte: „Erau palizi, slabi, dar rideau, imi faceau semne cu mina si strigau «libertate»! Exact ca Mel Gibson in Breaveheart“.
In sfirsit, ajungea, ca sa rezisti, sa fii tinar. Pur si simplu! Tineretea e prin ea insasi o mare putere („Toti detineau puterea, cu exceptia noastra, a tinerilor“). Despre aceasta putere – fara nici o legatura cu puternicii zilei – este vorba aici.


Privirea lui Stasiuk

Mi s-a intimplat, in anii din urma, sa citesc sau sa ascult ce scriu autori tineri din Vest despre Europa de Est de azi sau de ieri. Am observat ca se focalizeaza doar pe ceea ce lor (strainilor de Est) le stirneste risul. Fara pic de poezie. Fara pic de emotie. Se vede ca nu e viata lor la mijloc.
Cu totul alta privire asupra lucrurilor intilnim in paginile acestei carti. Privirea unui baiat peste care se suprapune privirea naratorului. Privirea lui Stasiuk – una de-o virila duiosie, invaluita intr-un umor melancolic (daca se poate spune asa!). Putem vorbi de o privire a lui Stasiuk asa cum putem vorbi despre privirea lui Peter Handke, a lui Ian McEwan sau a Hertei Müller. Un anumit tip de decupaj, un anumit unghi care face lucrurile vii si importante. De pilda: vorbeste el ce vorbeste despre conspiratorii care veneau de dimineata pina seara in nu stiu ce apartament si deodata se opreste si zice: „in coltul camerei era un cufar verde foarte frumos. Cestile pentru ceai erau galbene si rosii. Imi placeau foarte mult aceste cesti. Nici eu nu stiu de ce. Poate pentru ca erau foarte usoare. Niciodata nu mai vazusem asemenea cesti“.
Cam asta e Stasiuk: povesteste el ce povesteste (dupa deviza: eroism si poveste!) si-odata apare lirismul care-i scapa atunci cind uita de martori (pentru ca, dupa cum am vazut, el crede ca lirismul se face fara martori!).
_____

* Cum am devenit scriitor de Andrzej Stasiuk, in curs de aparitie la Editura Paralela 45; acest text este prefata editiei romanesti.