OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Carmen Elisabeth Puchianu
Der Splitter im Auge. Überlegungen zur Interpretation einiger Erzählwerke von Thomas Mann,
Stutz, Passau, 2007, 228 p.

Thomas Mann si scrierile sale nu au constituit un obiect predilect de meditatie pentru intelighentia romaneasca, precum s-a intimplat cu alti autori occidentali de aceeasi talie. Daca in perioada interbelica, cind se citea mult in original, accesul la text era limitat nu atit de cunoasterea limbii germane, cit de dificultatea stiuta a discursului narativ practicat de autorul Muntelui vrajit, traducerile romanesti de dupa 1955, anul mortii lui Thomas Mann (traduceri, unele foarte bune, datorita carora publicul nostru a putut profita, precum in putine alte cazuri in acea vreme, de cvasitotalitatea titlurilor importante ale unuia dintre cei mai de seama „clasici ai modernitatii“), nu au risipit rezerva, inclusiv pe cea a germanistilor, intimidati mai cu seama in absenta necesarelor instrumente de lucru – de la editii la bibliografia critica – intr-o epoca hiperrestrictiva cu importul de carte.

Cu exceptia notabila a lui Ion Ianosi, o voce distincta a exegezei – „vocea ei romaneasca“ prin excelenta –, si mai tirziu a lui Lucian Raicu, potentialii comentatori au ezitat sa se aventureze in labirintul unei opere de o vastitate complexanta, cu atit mai mult cu cit cliseele semioficioase vehiculate pe urma exegetilor redegisti, care, la rindul lor, au simplificat la maximum citeva idei preluate de la Lukács (tabu dupa 1956) si Hans Mayer (tabu dupa 1962), pareau a nu lasa prea mult spatiu de manevra initiativelor „neomologate“ sau neomologabile.

Nu mai putin adevarat insa este si faptul ca, inclusiv in spatiul lingvistic german, interesul pentru Thomas Mann a stagnat citeva bune decenii; doar publicarea jurnalelor a fost de natura sa dea un nou impuls lecturii operei din perspective ocolite pina atunci, incit se poate vorbi si acolo de o resuscitare reala a studiului ei abia din a doua jumatate a anilor ’80, prin contributiile unor Hans Mayer (cu monografia din 1980), Hans Wysling, Hermann Kurzke, Reinhard Baumgart, Hans Vaget, Klaus Harpprecht etc. Reconectarea de dupa 1990 a germanisticii si comparatisticii romanesti la reteaua documentara a disciplinei si la pulsul marilor sale dezbateri a produs, cum era de asteptat si de dorit, si o treptata decrispare in fata „marilor teme“, dintre care si „domeniul“ Thomas Mann; intre cei care l-au abordat acum, Carmen Elisabeth Puchianu, fondatoare a tinerei scoli de germanistica de la Universitatea din Brasov, dar si sensibila poeta si prozatoare de limba germana, a intreprins pasii cei mai indrazneti, cu rezultate – o spun din capul locului – admirabile.

Titlul cartii de fata, aparute la o mica, dar foarte onorabila editura din Passau, carte ce a rezultat dintr-o solida lucrare de doctorat sustinuta in 2004 la Universitatea din Bucuresti, deschide, asa cum este el formulat, un foarte larg si generos cimp de investigatie: aschia din sticla oglinzii sparte in basmul Regina zapezii al lui Hans Christian Andersen, care, infipta in ochiul micutului Kai, ii confera aceluia insusirea exceptionala de a-i „oglindi“ necrutator pe ceilalti, dar, in schimb, ii ingheata „sufletul“, constituie un fel de laitmotiv ce strabate complexa meditatie pe care autoarea o initiaza pe marginea destinului de „scriitor“, asa cum si l-a asumat si l-a „jucat“ Thomas Mann. Semnul distinctiv, desi invizibil, al alteritatii lui homo scriptor, tradus in pactul cu diavolul si cu „raceala“ mortii, ar proveni dintr-o pulsiune innascuta, rezultat al unei conjunctii irepetabile de date genetice si sociale, care, constientizata treptat de „subiect“, se transforma in obsesie si, pe o alta treapta, in resort al unei deveniri „profesionale“ ce o valorifica, la rindul ei, tematic si formal, in chiar devenirea operei.

Acesta este, in rezumat, traiectul propus de Carmen Puchianu in vasta intreprindere a bilantului anuntat intr-un titlu care are totusi prudenta sa-si puna lui insusi surdina prin autolimitarea la „consideratii asupra interpretarii“ a doar „citeva“ dintre textele narative ale lui Thomas Mann. Mi se pare ca, paradoxal, autoarea dobindeste astfel o libertate de miscare sporita in tratarea unei materii greu de stapinit in imensitatea ei si care, fetisizata ca atare, ar fi putut reduce demersul la o simpla trecere in revista, mai mult sau mai putin descriptiva, a unor „fapte“ deja inregistrate de istoria literara. Or, abia decupajul bine condus al elementelor biografice, al textelor citate si coroborate, al termenilor de comparatie poate conferi originalitate si credibilitate unei asemenea confruntari.

Carmen Puchianu risca evident in esafodajul complicat de trimiteri reciproce – unele ce ar putea, de la un punct incolo, friza arbitrariul –, pe care, cu rabdare, il tese pe orizontala si pe verticala cu ajutorul unei „metodologii“ ce bricoleaza tehnici analitice, imbinind sondajul psihologic in meandrele biografiei cu evaluarea discursului autobiografic si cu deconstructia narativitatii in fictiune, risca nu mai putin in fervoarea speculativa – poate, pe alocuri, fortata –, risca, nu in ultimul rind, intr-o retorica ce iese destul de des din marginile conventionale ale discursului „stiintific“. Ansamblul, chiar daca marcat de „partialitatea“ anuntata din capul locului, are insa coerenta, rezista si, in plus, avanseaza un punct de vedere. Ceea ce, pentru o carte despre Thomas Mann, nu este la indemina oricui!
Ca autoarea stapineste foarte bine bibliografia mai veche si mai recenta ce s-a acumulat in jurul operei lui Thomas Mann o dovedeste faptul ca, sesizindu-i faliile, incoerentele si contradictiile ocazionale, ea isi ia distantele necesare (precum, de exemplu, fata de Helmut Koopmann sau de Klaus Harpprecht), pentru a-si afirma propriile optiuni interpretative.

Una priveste, de pilda, prea tocita viziune despre concurenta, presupusa mult timp drept emblematica pentru creatorul lui Tonio Kröger si reprezentarea acestuia despre „scriitor“, dintre „artist“ si „burghez“. Carmen Puchianu convinge fara doar si poate atunci cind, la capatul unei demonstratii solid argumentate, arata ca, de fapt, sub constringerea propriului Ego supradimensionat, Thomas Mann asociaza conditia de artist cu una aristocratica (precum o face, iata, si „primul“ Wilhelm Meister!), cu al carei „rol“ se identifica tocmai pentru a-si asigura, integrindu-se, o pozitie privilegiata in societatea burgheza careia ii apartine prin nastere. Asceza la care respectivul „rol“ ii supune existenta, nu lipsita de tentatia evaziunii catre o marginalitate care il atrage si ii repugna totodata, il marcheaza pina intr-acolo incit, in fond – sustine Carmen Puchianu impreuna cu Susanne Otto –, intreaga sa opera ar putea fi considerata sub semnul repetitivitatii funciare a proiectiei asupra primejdiosului balans in care el insusi traieste, intre Beruf (profesie) si Berufung (vocatie), ca „burghez“ si „artist“.

Aceasta figura a repetitivitatii, rezultata dintr-o subtila explorare a profilului psihologic al tinarului Thomas Mann – in care autoarea il urmeaza indeaproape pe Hermann Kurzke –, constituie nu doar o lentila unificatoare sub care intreaga sa opera literara si eseistica se infatiseaza drept o uriasa tema cu variatiuni, ci faciliteaza o explicatie globala – poate chiar nivelatoare, daca punem particularul inaintea generalului – asupra a ceea ce multi comentatori au crezut ca ar concentra esenta tehnicii narative a prozei lui Mann: preponderenta raportarii intertextuale, cu precadere ironica si parodica, la un patrimoniu literar anterior, a carui „valoare de material“ (dupa expresia lui Brecht) prozatorul o exploateaza printr-un soi de programatica „receptare productiva“, ce inseamna reluare, resuscitare, rescriere. De aici si gestul autoarei de a-l plasa pe Thomas Mann in orizontul unei postmodernitati tipologice (cum o schita cindva Hans Ulrich Gumbrecht), ce concepe literatura, in plina criza a formelor narative, drept un joc plurivalent al pre- si posttextelor, unde literatura se naste nu din „viata“, ci exclusiv din literatura, iar viata insasi devine un apendice, o „continuare“ a literaturii. O data mai mult, ar atesta-o, dupa autoare, chiar Thomas Mann, prin efortul de a-si modela existenta ca pe un remake al celei goetheene.

Am apreciat in aceasta carte nu doar savanta arhitectura, elaborata dupa acel principiu al „straturilor“ a carui functionare Carmen Puchianu o descrie in chiar analizele citorva texte ale lui Thomas Mann – si care ii ingaduie, intre varietatea caleidoscopica a abordarilor de la un capitol la altul si multitudinea excursurilor, sa controleze fara ezitari avansul argumentatiei –, ci si performante pe suprafete limitate: micile sinteze teoretice consacrate conceptelor utilizate, de pilda cea in care autoarea desparte explorarea intertextului de reconstituirea pozitivista a izvoarelor si influentelor sau subtila dihotomie dintre Angeborenes (innascut) si Angeeignetes (insusit), ca si glosele erudite, precum cea pe marginea viziunii nietzscheene asupra binomului Dichter/Hochstapler (artist/impostor) sau a afinitatii lui Thomas Mann pentru Lessing, ca intruchipare ideala a ceea ce va sa insemne „scriitorul burghez“. Nu este mai putin adevarat ca, pe anumite portiuni, aceeasi arhitectura tinde catre geometria variabila a eseului, unde distorsiunile – cu alte cuvinte adincirea unor aspecte in defavoarea altora – si asimetriile se etaleaza necenzurat.

Desi plin de sugestii inteligente, lungul ocol prin basmele lui Andersen mi se pare de aceea, tocmai in acest sens, mult prea tributar speculatiei si prestidigitatiei interpretative, ce trece cu prea mare repeziciune de la fragmentul scrisorii catre fratele Heinrich si pomenirea accidentala a lui Klumpe-Dumpe, la Kai, prietenul lui Hanno Buddenbrook, la tigarile de foi ale lui Hans Castorp si durerile de dinti ale autorului si ale unora dintre personajele sale. Aceluiasi avint eseistic i se pot atribui si alte „licente“, precum un exces de empatie cu obiectul, pina intr-acolo incit autoarea ajunge la un moment dat sa mediteze, moralizator, asupra chipului in care s-ar fi cuvenit ca Thomas Mann sa-si trateze fiul, pe Klaus Mann!
Ceea ce insa, la urma urmei, nu face decit sa adauge savoare lecturii acestei carti, inaccesibila inca, din pacate, cititorului roman.