OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion IANOSI
Thomas Mann
Editura Trei, Bucuresti,
2002, f.p.


Nu de putine ori am fost nevoit sa constat ca, oricite casete ori CD-uri ai agonisi, la un moment dat tot te plictisesti de muzica pe care o ai, o cunosti, o rulezi, si iti vine sa-ntrebi amuzat, desigur, dar nu fara o doza de ingrijorare savanta: ce mai punem? Un Platon, Symposion, editia Tuebneriana, ori din Nietzsche, un Zarathustra? Un Faust de Goethe? (Prea plastic acesta din urma, prea aservit vazului, ar spune Noica!) Dincolo de gluma propriu-zisa, ce speculeaza mai mult limitele tehnicii, ramine preocuparea, asociata unei propensiuni cvasidivinatorii, pentru muzica unei carti, pentru ceea ce este rezervat doar urechilor fine, nesubjugate ochiului. Caci nu este vorba aici de a ingina docil ceea ce se vadeste (sic!) a fi muzica, ci de a patrunde sunetul ascuns, dar deloc timid, al adincurilor.

Tot astfel, in cartea filozofului Ion Ianosi Thomas Mann nu e vorba de a face hermeneutica unei opere lirice, adica a acelei literaturi care, in chip programatic, isi depoziteaza o parte din sensuri in efectul auditiv, in incantatie, onomatopee ori asonanta, ci de a reliefa liniile de forta ale compozitiei unei proze de mari dimensiuni. Or, cind afirma ca „muzica in literatura este temelia esteticii lui Thomas Mann“ – a unei estetici implicite, de buna seama – plecind de la o marturisire a prozatorului german dintr-o scrisoare adresata lui Theodor W. Adorno („Relatiile mele cu muzica au un oarecare renume, m-am priceput intotdeauna sa fac muzica in literatura, m-am simtit pe jumatate muzician, am transpus in roman tehnica tesaturii muzicale“, p. 199), Ion Ianosi este constient de faptul ca trebuie sa disocieze intre eufonia suprafetei, a inlantuirii de sunete, pe de o parte, si tectonica pasajelor, a blocurilor textuale in care se regasesc structurile intime, pe de alta parte.
Pe linga a diferentia intre muzica si muzicalitate, autorul mai stie ca unele scrieri (sa zicem, Doctor Faustus ori Moartea la Venetia) cultiva in mod asumat motivul muzical, pe cind altele (precum tetralogia Iosif si fratii sai) au o dominanta plastica si doar o aplecare de ureche, de o curiozitate nestinsa, peste materia lor va face sa rasune ecoul „liniei muzicale“ (tempo, tonalitate, gradatii, armonii, contrapuncte). In primul caz, receptarea va tinde spre auditia pura, relaxata, contemplativa, in cel din urma ea va face efortul concentrat al auscultarii.

Interesul filologic al lui Ion Ianosi pentru Thomas Mann nu este unul ocazional, de inspiratie duminicala, ci este statornicit in peste patru decenii de activitate, de lectura si relectura, de scriere si rescriere, marcind totodata o trecere din starea de vraja (avatarul adolescentului indragostit de primele lecturi) in cea de reflectare profunda (ipostaza savantului inchizind circular o perioada de acumulari). Marturie sta procesul indelungat de maturizare a prezentei carti: ea creste dintr-un studiu mai vechi, mai sumar, mai „liber“ in sens eseistic, deci nesistematic. Avea si acel eseu de la mijlocul anilor ‘60, in ciuda caracterul sau incomplet recunoscut cu modestie de autor, merite incontestabile; el incita prin insusi faptul ca discuta trei mari romane (Muntele vrajit, Iosif si fratii sai si Doctor Faustus) care nu fusesera inca traduse la vremea aceea si erau, prin urmare, inaccesibile majoritatii cititorilor romani. Astfel, eseul va fi contribuit in buna masura la recuperarea unuia dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX, dar si la reconcilierea cu cultura germana, exclusa din politica schimbului cultural al Romaniei acelei epoci din ratiuni, cum bine se stie, de „aseptizare“ ideologica.

Or, tocmai puternica personalitate a lui Thomas Mann, vazuta mai ales prin prisma Consideratiilor unui apolitic (1918) sau a seriei de conferinte radiofonice Ascultatori germani! (1940-1945) putea fi un excelent model pentru ceea ce s-a numit la noi „rezistenta prin cultura“. (Altminteri, sintagma adesea invocata drept scuza pentru neputinta politica a fost, la noi, in cele mai multe cazuri, doar alibiul unui spectacol cu mimi, prost inteles, de-a Clevetici si Vaicarici.)
Dar dincolo de rolul formator, dincolo de plurivalentele deschideri culturale pe care scrisul lui Thomas Mann le opereaza prin jocul perspectivelor (universalitate/specific german; general uman/individual), dincolo chiar de potentialul de fascinatie pe care ar exercita-o fiecare carte a sa in parte, cititorul autohton se va intreba, pesemne, de unde acest interes neabjurat timp de decenii pentru prozator?

Poate ca raspunsul trebuie cautat chiar in longevitatea ideii: afinitatea spirituala dintre Ion Ianosi si Thomas Mann sta in proiectul de respiratie lunga, in statornicia de-a dreptul pedanta – pina la ticait-burgheza, am spune, daca n-ar fi nobletea viziunii care s-o ridice spre inaltimile intreprinderii unice –, in staruinta de a duce lucrul o data inceput spre calitatea de „bine facut“, spre perfectiune. Astfel, eseul de odinioara a devenit, prin „jocul prefacerilor“ – postulat de Ianosi pentru elevarea familiilor burgheze Buddenbrook ori Kröger prin arta –, o monografie autentica. Intr-adevar, volumul de fata trateaza in egala masura biografia si opera, adica acele domenii complementare in care personalitatea scriitorului s-a manifestat plenar, linia de demarcatie dintre ele nefiind o bariera rigida, ci o diafragma sensibila. Estetizante vor fi fost incercarile multor personaje din proza lui Thomas Mann de a-si configura viata (Tonio Kröger, Hans Castorp, Gustav von Aschenbach, pentru a numi doar citeva), dar aceste incercari sublimeaza artistic tocmai zbuciumul existential al prozatorului – el insusi sfisiat intre contrariile nord-sud, apolinic-dionisiac, clasic-romantic etc., dar reusind, totusi, sa imbine extremele unei existente petrecute adesea in nise oculte (caci lezau morala curenta), pentru a gasi in final echilibrul. Vazut astfel, Thomas Mann este cel care si-a decantat clasicismul din romantismele lepadate succesiv (p. 407). Or, intoarcerea acelui Bürger arid si penibil de corect fata de societate si fata de sine, dupa razvratiri repetate impotriva cuminteniei hanseate, tocmai la aceasta din urma circumscrie paradoxul devenirii poetice a lui Thomas Mann.

Aceasta devenire, cit si intrepatrunderea sa cu biografia, se bucura din partea lui Ion Ianosi de o investigatie meticuloasa, imbinind acribia filologica cu speculatia filozofica si cu calitatile eseistului, cronologiei seci si posace din istoriile literare acesta preferindu-i ideea generoasa si integratoare. (Astfel, pentru a da doar un exemplu, afli din imprejurari biografice, coroborate cu marturisirile prozatorului, despre lecturile premergatoare alcatuirii romanului Alesul, te familiarizezi, implicit, cu circulatia motivului pacatosului cel bun in literatura universala, dar ai ocazia sa constati si ce resort psihologic – al vinei transfigurate poetic – va fi deblocat, la prozator, preocuparea pentru tema incestului si, in plus, poti identifica si recurentele temei in restul operei – p. 276-297).
Structura prezentului volum reflecta tocmai acea idee integratoare mai sus evocata: impartirea materiei in doua mari transe („tema“ si „variatiuni“) vine sa intareasca teza principala a cartii, anume ca Thomas Mann trebuie socotit un „muzician printre scriitori“, dupa cum scriitorul insusi a tinut sa redea, la timpul sau, traditionalului mit faustic german dimensiunea muzicala pe care o credea stirbita sau cel putin ignorata de inaintasi (vezi personajul Adrian Leverkühn din Doctor Faustus). Iar ceea ce in unele nuvele sau romane timpurii (Tonio Kröger, Paiata, Felix Krull) se anunta a fi tema concertistica majora – anume, jocul de masti burghez/artist/vrajitor/impostor/paiata si incertitudinea identitara astfel declansata – va fi reluat ulterior ca variatiune, prin mijloace specifice intertextualitatii (pastisa, autocitat, personaj recurent etc.), in diverse scrieri (Mario si vrajitorul, Marturisirile escrocului Felix Krull, Capetele schimbate, Cea inselata, Doctor Faustus etc.). Din aceasta punere intre oglinzi rezulta o structura simfonica ce depaseste fiecare scriere in parte, integrind-o tematic.

La capatul unei „pledoarii“ construite atit de minutios devine vizibil, in ciuda nenumaratelor contradictii care au macinat din interior viata prozatorului german, in ciuda crizelor – fie ele si superior estetizate – care au marcat repetatele cautari de sine, un incontestabil „legato“ al operei. Monografia lui Ion Ianosi ofera o viziune unitara asupra operei lui Thomas Mann, izvorita din cunoasterea exhaustiva a acesteia, dar si din eruditie. Nu ni se ofera aici, mimindu-se gestul didactic, retete obligatorii de lectura, dar cititorul se va convinge indata ca interpretarile propuse in acest volum sint retete probate. Alaturi de monografiile anterioare, Tolstoi si Dostoievski, volumul de fata consolideaza statutul de cititor privilegiat, de fin degustator, cu care ne-a obisnuit Ion Ianosi de-a lungul timpului.