Jan KOPP este un artist vizual născut
în 1970 la Frankfurt, Germania. În prezent, trăieşte şi
activează la Paris. Începînd cu anul 2003, a realizat
expoziţii individuale şi de grup, spectacole, lucrări publice şi
colecţii la New York, Paris, Lille, Rennes, Nancy, Reims, Bordeaux,
Lyon, Barcelona, Singapore, Moscova, Zurich, Basel, Köln,
Guangdong, Canton – China, Salzburg, Innsbruck, Maastricht,
Helsinki, Tyr – Liban, Berlin.
A colaborat cu Alain Buffard,
coregraful Marco Berrettini şi compania Melk Prod*.
A fost artist in residence la teatrul
Pôle Sud, alături de Marco Berrettini/ Melk Prod*, Strasbourg,
France; Atelier d’artistes des Arques (Musée Zadkine,
Paris), Lot, France, and PS1, New York, USA (AFAA).
Lucrările sale sînt expuse în
colecţii publice, precum: Im Treibhaus, Collection Neuflize Vie
ABN/AMRO; Quelques mouvements cycliques, Collection publique d’art
contemporain du Conseil général de la
Seine-Saint-Denis, Franţa; News from an unbuilt city, Fonds National
d’Art Contemporain, Paris, Franţa. În prezent, parte
din lucrările sale sînt expuse permanent la MOCA Lyon, Franţa;
desene pentru „No Paraderan“, Fonds National d’Art
Contemporain, Paris, Franţa; Taming the Alien/Final Races, Fonds
National d’Art Contemporain, Paris, Franţa; Westlich, Fonds
National d’Art Contemporain, Paris, Franţa; Amoco, Frac
Ile-de-France, Franţa; Monstres (rep.), Frac Ile-de-France, Franţa;
Nowherelands, Frac Champagne-Ardenne, Franţa.
Am acceptat cu mare plăcere invitaţia
de a participa la Teaching the Teachers, în perioada eXplore
dance festival, invitaţie la un moment de gîndire (Time to
Think – TTT). Am venit cu multă bucurie, deoarece, ca artist
vizual, pot spune că lumea dansului înseamnă pentru mine o
sursă importantă de inspiraţie. Pot să privesc dansul ca fiind o
artă vizuală. Ce mă interesează cu adevărat din acest punct de
vedere este absenţa oricărui alt suport material în afară de
ceea ce realizează dansatorul într-un timp dat. Chiar
instabilitatea/efemeritatea şi economia mijloacelor disponibile ne
stimulează cu adevărat imaginaţia. Din punctul meu de vedere,
dansul poate fi văzut ca o realizare a dictonului minimalist „mai
puţin înseamnă mai mult“ (less is more): mai puţină
substanţă materială, pentru un spaţiu intelectual şi senzorial
extins.
Cunoscîndu-i pe Jennifer Lacey,
Jan Ritsema şi Bojana Cvejic din alte ocazii şi întîlniri,
Valentina de Piante Niculae a fost o cunoştinţă nouă, a cărei
prezenţă ne-a permis să pătrundem fără întîrziere
în problema educaţiei în dans din Bucureşti – un
ajutor cu adevărat preţios.
Destul de repede însă, a devenit
evident faptul că nu era vorba atît de un schimb între
noi cinci, cît de o curiozitate intensă faţă de scena/lumea
dansului din Bucureşti, şi faţă de oraşul Bucureşti în
sine, care ne adunase acolo. Speram, deci, să cunoaştem actorii
scenei de dans, iar cele cîteva zile în care am
participat la întîlniri au fost din ce în ce mai
bogate, pe măsură ce creştea numărul participanţilor. Mi-au
plăcut în mod deosebit atenţia marcată de sensibilitate,
întrebările pertinente şi deschiderea autentică a
coregrafilor şi dansatorilor pe care i-am întîlnit.
Privind înapoi, în ceea ce priveşte problema „instrucţie
sau educaţie“, cred că putem confirma, din cele auzite de la
artiştii pe care i-am cunoscut (cu riscul ca aceasta să fie totuşi
o interpretare personală), că nici un artist nu poate fi educat sau
instruit de un alt artist. Fiecare individ ar trebui să acţioneze
urmînd o motivaţie personală, altfel nu va ajunge niciodată
să acţioneze ca individ autonom din punct de vedere creativ. O
persoană „educată“ în mod autentic va continua să înveţe
încă mult timp după ce a părăsit băncile şcolii, fiind
motivată de o curiozitate naturală şi de dorinţa de a obţine
cunoştinţe. Un „profesor“ poate doar să însoţească
artistul în această dorinţă de a învăţa, însă
nu se poate substitui procesului în sine. A însoţi
înseamnă a oferi conţinuturi, imagini, sensibilităţi,
confruntări, experienţe, exemple, paradoxuri, pe scurt: întreaga
gamă de materiale care pot să declanşeze sentimentul unei
întîlniri. A însoţi nu înseamnă că aceste
materiale constituie parametri sau coordonate rigide pentru formarea
individului.
În afară de schimburile de idei
din cadrul TTT, am luat cu mine imagini marcante ale oraşului
Bucureşti. Suprapunerea contrastelor sugerează istoria, politica,
puterea, prezenţa sau absenţa banilor, tensiunile dintre cei care
se mişcă repede şi cei care se mişcă mai încet. Îmi
amintesc, ca loc emblematic, cele patru faţade complet diferite de
la intersecţia Bulevardului Regina Elisabeta cu Calea Victoriei,
dominată de Cercul Militar Naţional şi Casa Capşa, celelalte două
laturi fiind ocupate de clădiri aflate într-o stare avansată
de degradare, acoperite de mesaje publicitare monumentale şi servind
drept suport pentru instrumente moderne de telecomunicaţii. Parcul
Cişmigiu mi-a lăsat şi el o impresie puternică – acolo, timpul
pare să curgă cu altă viteză; un loc deosebit de liniştit, însă
anacronic în peisajul oraşului. Pare că vizitatorii sînt
cei care au modelat parcul, prin propria lor nevoie de odihnă.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters