OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Proust overloaded
In numarul din 16 noiembrie al revistei Times Literary Supplement citim, printre altele, despre actualitatea lui Proust in rindul criticilor francezi si englezi. Desi parea un subiect deja uzat prin rularea lui in scoala, daca nu prin analizele docte care i-au fost dedicate de-a lungul vremii, literatura domnului Proust inca mai ridica semne de intrebare. Si daca unii au ajuns sa-si dea doctoratul pe... gaurile din piine, nu ma mira faptul ca in 2007 au aparut, scurt, patru studii despre Marcel Proust. Daca facerea unei carti despre marele romancier presupune bifarea bibliografiei anterioare, n-as vrea sa stiu ce-a fost in sufletele (si mintile) bietilor cercetatori. Anthony R. Pugh scrie despre „bucataria“ ciclului romanesc À la Recherche... (The Growth of À la Recherche du temps perdu), dovedind ca, de fapt, Genette se insela, in 1972, cind spunea ca respectivul roman-fluviu nu e decit amplificarea urmatoarei afirmatii: „Marcel devine scriitor“. De aici, s-ar putea intelege ca e vorba mai curind de o „psihanaliza“ a actului creator decit de compozitia riguroasa – descopera Pugh, cercetind bruioanele si manuscrisele autorului – bazata pe amintire, cu toate artificiile (si artificialul) genului.

Nathalie Mauriac Dyer scrie despre dosarul cartii Albertine disparue, avind ca punct de plecare descoperirea, in 1986, a unui al doilea manuscris dactilo al cartii mai sus amintite. Munca de istorie literara, esentiala, fireste, pentru asamblarea puzzle-ului vietii si operei proustiene. Sophie Duval publica o varianta de 500 de pagini a tezei sale despre ironia in opera lui Proust, o cheie de lectura a ciclului À la Recherche... Ea e conceputa ca un model spatial, „geologic“, multistratificat si, simultan, ca un „instrument optic“, capabile sa evidentieze mecanica interna a textului. Ultima carte dedicata prozatorului francez vine din cu totul alta zona. E scrisa de Stéphane Chaudier si se numeste, Proust et le langage religieux: la cathedrale profane. Analizind extensiv opera autorului francez canonic, Chaudier cerceteaza felul cum acesta aplica limbajul religios si temele biblice (sic!) pe subiecte laice precum dragostea, societatea, gelozia, deviatiile sexuale si creatia literara. Despre aceasta artilerie grea in materie de Proust studies puteti citi intr-un articol intitulat Idols and Ironies, semnat de o femeie (critic) cu un nume... bizar. O cheama Céline Surprenant. (F.P.)

De ce (boala) a murit cultura franceza?
Cind vezi, pe coperta unei reviste celebre (de data asta Time, numarul din 3 decembrie), un titlu ca Moartea culturii franceze, te astepti la mari polemici, la saminta de scandal ca in haioasele celebrity matches de pe MTV. Adica ce-ar spune un englez despre moartea culturii franceze (concurente)? Donald Morrison scrie, documentat la singe, dar fara spectacolul ideilor flamboaiante si al retoricii, cerute de un asemenea subiect, o dare de seama despre capitalul de imagine pe care l-au pierdut francezii in ultima jumatate de secol. Gasiti aici tot felul de date, de statistici si de truisme enervante (ca francezii nu vind din traducerile proprii, ca cinema-ul si literatura lor nu mai sint la cotele de odinioara, ca fata de englezi – luati la calup asa – francezii sint niste mici copii etc.), dar nici o explicatie plauzibila pentru aceasta decadere din olimpul elitelor. Poate ca ea nu e de gasit in paginile unei reviste, ci intr-un studiu serios, si intelegem ca subiectul asa-numitului déclinisme e destul de in voga in ultimii ani.

Retinem, totusi, citeva afirmatii ce ar merita analizate separat: „nimeni nu ia cultura mai in serios decit francezii. O subventioneaza cu generozitate, o rasfata cu dividende si scutiri de taxe. Presa franceza ii acorda mult spatiu si multe coloane. Toate revistele de moda au recenzii serioase…“. Si, din spusele lui François Busnel, director editorial la Lire: „In America, scriitorul vrea sa munceasca din greu si sa aiba succes. Cei din Franta au impresia ca trebuie sa fie intelectuali“. In fine, autorul articolului, desi harnic si documentat, habar n-are de literatura franceza. Fiti atenti ce extrage el – si cum califica aceste selectii – din proza recenta made in France: „Christine Angot a primit in 2006 Prix de Flore pentru romanul Rendez-vous, o disectie introspectiva completa a aventurilor sale amoroase. Unul dintre putinii scriitori francezi contemporani tradusi in strainatate, Michel Houellbecq, e cunoscut mai ales pentru misoginia, mizantropia si pentru obsesia lui legata de sex“. Daca asa arata peisajul literar francez, va imaginati cum ar fi aratat cel dimbovitean sub pana (ghilotina) magistralului comentator? (F.P.)

Retetele lui Michel Onfray
Numarul pe noiembrie al magazinului Lire il are pe coperta pe filozoful Michel Onfray, alaturi de invitatia de a citi fragmente din noua lui carte, precum si „abecedarul“ propriu („Anarchie, Bonheur, Cinéma, Devise, Enfer, Existentialisme, Femmes, Gastrosophie, Jardin, Libertin, Média, Nietzschéisme, Ressentiment, Subversion, Théatre, Université, Z... comme Zoé“). Cit despre carte, e vorba de al patrulea volum al jurnalului sau hedonist, La lueur des orages désirés. Journal hédoniste IV (Grasset, 2007), din care Lire ofera un extras in exclusivitate. Cu totul 11 pagini consacrate lui Onfray, cu texte, fotografii si retete culinare ale filozofului – reteta pentru dusmani si reteta pentru prieteni, de la aperitiv pina la desert – cu preferintele muzicale etc. E un dosar plin de vitalitate, de bonomie, de „filozofie vesela“, de exaltare a simturilor, care-i va scandaliza, poate, pe filozofii de catedra, dar care va bucura ochiul cititorului.

Onfray a initiat, de altfel, in 2002, Universitatea Populara de la Caen/Université Populaire de Caen, al carei obiectiv este „democratizarea invatamintului si a filozofiei, nu numai speculative, dar si practica si existentiala“. Tocmai aceasta filozofie „practica si existentiala“ – un scandal pentru platonicieni – atrage lumea, publicul larg (se poate demonstra cu fotografia de la pagina 42 a revistei: sala de curs e plina de oameni de toate virstele), sapoul dosarului vorbeste de „fantastica audienta a filozofului“. Pe de alta parte, Michel Onfray merge pe principiul ca nu exista filozofie valabila fara autobiografia care o subintinde (alt scandal!) si, ca atare, se simte perfect indreptatit sa gaseasca in propriile gusturi artistice, literare sau culinare resorturi filozofice: despre pianistul Alexandre Tharaud, care reinterpreteaza piese clasice spune ca „distribuie forta vesela si puterea bine controlata cu o stapinire continuta si, in sens spinozist, cu un savoir-faire adecvat“.

Iata ratiunile (citeva, normal) pentru care e (aproape) convins ca asculta fara incetare CD-urile lui. Ei, partea cea mai savuroasa – dincolo de cele doua retete, una fatala (dusmanilor), cealalta binefacatoare (prietenilor), dar amindoua ascunzindu-si intentiile cu aceeasi subtilitate aromata – este aceea a abecedarului de proprie folosinta. Sa zicem B: „Bonheur“ – „o insulta in filozofia secolului al XX-lea; o reala preocupare in cea de astazi si e cu atit mai bine... Il vad pe Montaigne ca pe unul dintre cei mai mari filozofi, daca nu pe cel mai mare“. La litera F? Femmes: „Am rezolvat, mi se pare, problema mortii, mai ales gratie lui Epicur, un maestru radical si definitiv, ale carui solutii consolatoare in aceasta privinta ramin de nedepasit. Insa ma voi mira la nesfirsit in fata enigmei care e pentru mine o femeie“. Sinceritate? Galanterie comerciala? Cite putin din fiecare, ca bucatar bun ce este (face piata si gateste in fiecare zi); cert e ca Michel Onfray nu se da in laturi de la a aparea la televizor, caci zice el „platourile de televiziune pot fi un formidabil vector de educatie. A refuza sa apari la televizor inseamna sa lasi cimp liber celor pe care-i combati“. (A.D.)

Despre solitudine
Numarul hors-série al revistei Magazine littéraire (octombrie-noiembrie 2007) propune o noua tema, dintre cele mai inclinate catre melancolie: singuratatea (Mal de vivre ou quête de soi. La Solitude). Sint „conjurati“, facuti sa se exprime (prin intermediul comentatorilor): Homer, Montaigne, Bashô, Pascal, Rousseau, Hölderlin, Kierkegaard, Chateaubriand, Flaubert, Thoreau, Nietzsche, Beckett, Handke, Auster etc. 29 de studii docte, dar si ilustrate, de savurat cu un dram de nostalgie. Pentru Flaubert singuratatea este – spune Pierre-Marc de Biasi – „o veritabila placere si conditia sine qua non a scrisului. Dar ea are si limite: este o izolare sezoniera, care se termina adesea cu primul frig...“. „Mai intii «mod deficient al fiintei-impreuna», solitudinea este, de asemenea, in opera lui Martin Heidegger, conditia de aparitie a unui alt adevar, capabil sa elibereze intreaga existenta“ – scrie Hadrien France-Lanord (specialist in Heidegger). Asemenea sentinte sint dezvoltate cu argumente de text – si pe o serie considerabila de autori – intr-un numar de colectie al revistei Magazine littéraire. (A.D.)