Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Mai   |   Numarul 474   |   Timishort Film Festival. Scurt şi tare

Timishort Film Festival. Scurt şi tare

Autor: Florin BARBU | Categoria: Arte | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

Proiectul unor entuziaşti şi tineri profesionişti a făcut din Timişoara încă un oraş pe care să-l punem pe harta cultural-cinematografică autohtonă.

 

După un drum destul de lung şi plictisitor (doar opt ore prin pitoreasca Românie, cu eternul şi osificatul CFR-călători), am intrat direct în sala cinematografului Timiş, unde am văzut a patra secţiune, ultima, a competiţiei Timishort. Patru filme, primul fiind Cealaltă fiică, al regizorului român Ştefan Munteanu, un „alb-negru (ca orice film de anul III al viitorilor regizori UNATC-işti) sobru şi inteligent“, aşa cum scria selecţionerul Mihai Fulger în Info Timishort, simpatica „foaie“ a evenimentului. Pretextul este moartea tatălui şi reîntîlnirea celor două fiice, una dintre ele (Clara Vodă) venind din Spania. Spaţii închise, alb-negrul care conturează cenuşiul unor vieţi ordinare, singurătăţi cu care personajele s-au obişnuit, speranţe şi dorinţe de plecare incerte, totul filmat destul de bine, cu o lumină foarte bine aşezată, dar uşor tărăgănat pentru cele 25 de minute de cvasiconfruntare familială.

A urmat o poveste cu bunici şi case vechi, în care e linişte şi miroase a levănţică, în care 59 de bătrîni trăiesc liniştiţi, trişti, dar nu resemnaţi, în Goleshovo, un sat din Bulgaria. Ilian Metev, regizorul documentarului Goleshovo (Premiul pentru regie şi Premiul publicului), priveşte cu umor blînd viaţa senină şi netulburată de actualitate a locuitorilor, care îşi umplu zilele şi nopţile cu poveşti, cîntece şi drumuri cu măgăruşi placizi, dar care ar dori să mai vadă un copil căruia să-i spună poveşti. Un film aproape ireal, prin serenitatea şi decenţa privirii camerei, în contrast puternic cu trepidaţia şi apăsarea vieţii din sufocantul Singapore, în Haze/Negură de Anthony Chen (Premiul pentru imagine). Doi adolescenţi descoperă sexul, dar ea vrea mai mult, vrea să fie iubită la fel şi după. „Nu e momentul“, pare să spună privirea neutră a tînărului, care va ieşi cu prietenii lui în oraşul pîclos, care are atîtea să le ofere; nu e timp de momente decisive, trebuie să mai rătăcească prin neclaritatea începutului de viaţă pînă să distingă totul.

Tot despre adolescenţi a povestit şi A Way Out/O cale de ieşire (regia: Elad Pankovski, Israel), despre alegerile, uneori greşite, pe care le-am făcut fiecare dintre noi.
 

Singurătăţi. Moduri de acomodare

 
Pentru o primă ediţie, Timishort este bine conturat şi a fost foarte bine organizat, cu 16 filme în competiţie (o selecţie foarte bună), cu secţiunea „Panorama“ (28 de filme), unde am revăzut excelentul Anthem/Imn (cîştigătorul marelui premiu la NexT-ul din acest an) al israelianului Elad Keidan, prezent la Timişoara cu secţiunile „TimiShorts“, „Film Schools“ (UNATC, Sam Spiegel Ierusalim, Lodz Polonia, NATFA Sofia), „Festival Visit“ (NexT, Brest, Arcipelago) şi cu două focusuri – Italia şi Simon Ellis, regizor britanic prezent şi el la Timişoara.
Nu ştiu dacă a fost o alegere intenţionată, dar pot să spun că tema acestui debut timişorean a fost singurătatea şi modurile în care reuşim să o „mobilăm“, în aşa fel încît ea să devină suportabilă. Perechea vîrstnică din Havet/Marea de Jons Jonsson (Suedia-Germania, Trofeul „Timishort“), deşi trăieşte într-o comunitate oarecum închegată, îşi este suficientă sieşi, iar posibila moarte a unuia dintre cei doi ar însemna dizolvarea vieţii celuilalt. Cu toate acestea, filmul nu accentuează inutil drama, fiind „silenţios şi puternic precum o maree îndepărtată“, aşa cum a fost motivaţia juriului.
 
La capătul opus al vieţii, tînăra Zohar (Zohar, regia: Yasmine Novak, Israel) alege izolarea nenaturală vîrstei, din cauza mamei pe care o consideră o stricată, refuzînd astfel toate micile plăceri pe care viaţa i le oferă: comunitatea colegilor, întîlnirile cu băieţii, confesiunile cu propria mamă. Documentarul 12 Notes Down/12 note mai jos (regia: Andreas Koefoed, Danemarca) a obţinut unul dintre cele două Premii Speciale ale juriului şi este atît de bine filmat încît, uneori, ai impresia că este o ficţiune cu toate cadrele insistente pe chipul androginic al adolescentului, cel care va decide, pînă la urmă singur, ce va face cu vocea lui. Corneliu Porumboiu a fost în juriu şi a insistat ca un Premiu Special să meargă la Love Lost/Iubire pierdută al singaporezului Leonard Lai Yok Wai, care şi joacă în propriul film; dacă la început m-a intrigat acest film, aparent fără noimă, tot gîndindu-mă la felul în care rămînem izolaţi după ce pierdem iubirea, pînă mai ieri omniprezentă, am văzut în plimbările prin oraşul străin o încercare iluzorie de regăsire a trecutului şi, mai ales, o primă etapă, obligatorie poate, de acomodare cu persoana singură care am rămas.
 
Cîte ceva despre celelalte filme româneşti din competiţie. Nunta lui Oli, în regia lui Tudor Jurgiu, a cîştigat Premiul pentru scenariu, cu povestea tandră şi tristă a unui tată care urmăreşte nunta fiului său prin webcam, împreună cu doi prieteni ai acestuia, pentru că Oli se însoară în America. Naturaleţea filmului şi dramaturgia sa necăutată, firească, mi-au amintit de ceea ce-i sfătuia un regizor pe tineri: să scrie despre ceea ce ştiu cel mai bine. George Chiper face în Palmele o încercare de rafinament vizual pe marginea durerii. Dominat de cadre statice, geometric decupate şi cu vocea din off care însoţeşte figura ocupată de suferinţă a Cocăi Bloos, filmul are, pe alocuri, accente de preţiozitate. Ultimul românesc, Înainte şi după 22.12.1989, ne arată cît de puţin s-au schimbat lucrurile după Revoluţie: securiştii, care ne făceau percheziţii acasă, eliberează acum certificate de revoluţionar. Da, ştim şi noi asta, ar spune unii; doar că filmul nu prea are tensiune dramatică, imaginea e prea actuală şi povestea e previzibilă. Ar mai fi Coagulare al lui Mihai Grecu (plecat în Franţa), un experiment, mai mult vizual, destul de interesant, cu fluidităţi stranii-poetice.
 

Au fost cinci zile pline, cu o echipă foarte tînără şi dedicată total acestui proiect, cu petreceri la care ştiam doar cînd intram, cu discuţii şi întîlniri memorabile. Nici nu-mi fac griji că la anul nu va avea loc o a doua întîlnire cu cafea şi filme. Scurte şi tari, aşa cum ne plac nouă.

 


 
 
 
Cele mai citite articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Educaţia – o piatră de încercare
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Cele mai comentate articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Fără epic (II)
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Cele mai recente comentarii
O ŞANSĂ UNICĂ : NICUŞOR DAN
dietsteffens@aol.com
@Mihnea Moroianu: nu facem sondaje
@Ovidiu Simonca (Propunere "electorala")
CAPITALA şi SCULPTURA CAPITALĂ
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire