Proiectul unor entuziaşti şi tineri
profesionişti a făcut din Timişoara încă un oraş pe care
să-l punem pe harta cultural-cinematografică autohtonă.
După un drum destul de lung şi
plictisitor (doar opt ore prin pitoreasca Românie, cu eternul
şi osificatul CFR-călători), am intrat direct în sala
cinematografului Timiş, unde am văzut a patra secţiune, ultima, a
competiţiei Timishort. Patru filme, primul fiind Cealaltă fiică,
al regizorului român Ştefan Munteanu, un „alb-negru (ca
orice film de anul III al viitorilor regizori UNATC-işti) sobru şi
inteligent“, aşa cum scria selecţionerul Mihai Fulger în
Info Timishort, simpatica „foaie“ a evenimentului. Pretextul este
moartea tatălui şi reîntîlnirea celor două fiice, una
dintre ele (Clara Vodă) venind din Spania. Spaţii închise,
alb-negrul care conturează cenuşiul unor vieţi ordinare,
singurătăţi cu care personajele s-au obişnuit, speranţe şi
dorinţe de plecare incerte, totul filmat destul de bine, cu o lumină
foarte bine aşezată, dar uşor tărăgănat pentru cele 25 de
minute de cvasiconfruntare familială.
A urmat o poveste cu bunici şi case
vechi, în care e linişte şi miroase a levănţică, în
care 59 de bătrîni trăiesc liniştiţi, trişti, dar nu
resemnaţi, în Goleshovo, un sat din Bulgaria. Ilian Metev,
regizorul documentarului Goleshovo (Premiul pentru regie şi Premiul
publicului), priveşte cu umor blînd viaţa senină şi
netulburată de actualitate a locuitorilor, care îşi umplu
zilele şi nopţile cu poveşti, cîntece şi drumuri cu
măgăruşi placizi, dar care ar dori să mai vadă un copil căruia
să-i spună poveşti. Un film aproape ireal, prin serenitatea şi
decenţa privirii camerei, în contrast puternic cu trepidaţia
şi apăsarea vieţii din sufocantul Singapore, în Haze/Negură
de Anthony Chen (Premiul pentru imagine). Doi adolescenţi descoperă
sexul, dar ea vrea mai mult, vrea să fie iubită la fel şi după.
„Nu e momentul“, pare să spună privirea neutră a tînărului,
care va ieşi cu prietenii lui în oraşul pîclos, care
are atîtea să le ofere; nu e timp de momente decisive, trebuie
să mai rătăcească prin neclaritatea începutului de viaţă
pînă să distingă totul.
Tot despre adolescenţi a povestit şi
A Way Out/O cale de ieşire (regia: Elad Pankovski, Israel), despre
alegerile, uneori greşite, pe care le-am făcut fiecare dintre noi.
Singurătăţi. Moduri de acomodare
Pentru o primă ediţie, Timishort este
bine conturat şi a fost foarte bine organizat, cu 16 filme în
competiţie (o selecţie foarte bună), cu secţiunea „Panorama“
(28 de filme), unde am revăzut excelentul Anthem/Imn (cîştigătorul
marelui premiu la NexT-ul din acest an) al israelianului Elad Keidan,
prezent la Timişoara cu secţiunile „TimiShorts“, „Film
Schools“ (UNATC, Sam Spiegel Ierusalim, Lodz Polonia, NATFA Sofia),
„Festival Visit“ (NexT, Brest, Arcipelago) şi cu două focusuri
– Italia şi Simon Ellis, regizor britanic prezent şi el la
Timişoara.
Nu ştiu dacă a fost o alegere
intenţionată, dar pot să spun că tema acestui debut timişorean a
fost singurătatea şi modurile în care reuşim să o
„mobilăm“, în aşa fel încît ea să devină
suportabilă. Perechea vîrstnică din Havet/Marea de Jons
Jonsson (Suedia-Germania, Trofeul „Timishort“), deşi trăieşte
într-o comunitate oarecum închegată, îşi este
suficientă sieşi, iar posibila moarte a unuia dintre cei doi ar
însemna dizolvarea vieţii celuilalt. Cu toate acestea, filmul
nu accentuează inutil drama, fiind „silenţios şi puternic precum
o maree îndepărtată“, aşa cum a fost motivaţia juriului.
La capătul opus al vieţii, tînăra
Zohar (Zohar, regia: Yasmine Novak, Israel) alege izolarea nenaturală
vîrstei, din cauza mamei pe care o consideră o stricată,
refuzînd astfel toate micile plăceri pe care viaţa i le
oferă: comunitatea colegilor, întîlnirile cu băieţii,
confesiunile cu propria mamă. Documentarul 12 Notes Down/12 note mai
jos (regia: Andreas Koefoed, Danemarca) a obţinut unul dintre cele
două Premii Speciale ale juriului şi este atît de bine filmat
încît, uneori, ai impresia că este o ficţiune cu toate
cadrele insistente pe chipul androginic al adolescentului, cel care
va decide, pînă la urmă singur, ce va face cu vocea lui.
Corneliu Porumboiu a fost în juriu şi a insistat ca un Premiu
Special să meargă la Love Lost/Iubire pierdută al singaporezului
Leonard Lai Yok Wai, care şi joacă în propriul film; dacă la
început m-a intrigat acest film, aparent fără noimă, tot
gîndindu-mă la felul în care rămînem izolaţi
după ce pierdem iubirea, pînă mai ieri omniprezentă, am
văzut în plimbările prin oraşul străin o încercare
iluzorie de regăsire a trecutului şi, mai ales, o primă etapă,
obligatorie poate, de acomodare cu persoana singură care am rămas.
Cîte ceva despre celelalte filme
româneşti din competiţie. Nunta lui Oli, în regia lui
Tudor Jurgiu, a cîştigat Premiul pentru scenariu, cu povestea
tandră şi tristă a unui tată care urmăreşte nunta fiului său
prin webcam, împreună cu doi prieteni ai acestuia, pentru că
Oli se însoară în America. Naturaleţea filmului şi
dramaturgia sa necăutată, firească, mi-au amintit de ceea ce-i
sfătuia un regizor pe tineri: să scrie despre ceea ce ştiu cel mai
bine. George Chiper face în Palmele o încercare de
rafinament vizual pe marginea durerii. Dominat de cadre statice,
geometric decupate şi cu vocea din off care însoţeşte figura
ocupată de suferinţă a Cocăi Bloos, filmul are, pe alocuri,
accente de preţiozitate. Ultimul românesc, Înainte şi
după 22.12.1989, ne arată cît de puţin s-au schimbat
lucrurile după Revoluţie: securiştii, care ne făceau percheziţii
acasă, eliberează acum certificate de revoluţionar. Da, ştim şi
noi asta, ar spune unii; doar că filmul nu prea are tensiune
dramatică, imaginea e prea actuală şi povestea e previzibilă. Ar
mai fi Coagulare al lui Mihai Grecu (plecat în Franţa), un
experiment, mai mult vizual, destul de interesant, cu fluidităţi
stranii-poetice.
Au fost cinci zile pline, cu o echipă
foarte tînără şi dedicată total acestui proiect, cu
petreceri la care ştiam doar cînd intram, cu discuţii şi
întîlniri memorabile. Nici nu-mi fac griji că la anul nu
va avea loc o a doua întîlnire cu cafea şi filme. Scurte
şi tari, aşa cum ne plac nouă.