În unele formulare de evaluare de
proiecte, pe la noi ca şi aiurea, se consideră că un anume procent
din punctaj ar trebui acordat capitolului „originalitate“. Ei
bine, în cazul festivalurilor de teatru, nimic nu e mai
periculos decît originalitatea…
Din fericire, Festivalul Dramaturgiei
Româneşti de la Timişoara nu e unul cu ambiţii de
originalitate – ci unul care şi-a întărit, în timp,
un foarte banal, şi cu atît mai valoros, concept de coerenţă:
a devenit, în acest an, un eveniment dedicat dramaturgiei
locale şi contemporane şi limbajelor specifice de punere în
scenă a textului nou. Aportul internaţional – secţiunea care a
cuprins de la un spectacol al companiei britanice Forced
Entertainment la o montare franceză după textul lui Rodrigo García,Borges vs. Goya, trecînd printr-o producţie în aer liber
a teatrului polonez Ósmego Dnia – e încă de stabilit
şi de negociat, căci e în continuare evident că relaţia
acesteia cu spectacolele româneşti invitate e complexă.
Structurarea pe secţiuni a născut, şi
ea, ceva ridicări din sprîncene – în ce priveşte
relegarea proiectului Casa Poporului al lui Bogdan Georgescu într-o
categorie proprie („artă activă“) –, care, probabil, se
reflectă în caracterul excepţional al lucrului cu o echipă
de actori profesionişti şi amatori, pentru moment deţinuţi ai
Penitenciarului Craiova, într-un mod cu totul atipic pentru
percepţia generală asupra „reeducării prin artă“.
La fel, cîrcotaşi fiind, toate
spectacolele au avut şi plusuri, şi minusuri – cazurile fericite,
cele de mai jos, fiind cele în care virtuţile au covîrşit
lipsurile.
Minus. Casa M, un spectacol documentar
creat la Chişinău de Luminiţa Ţîcu, suferă la un singur
capitol – nevoia de originalitate regizorală (care face, într-un
final, ca la fiecare reprezentaţie, o găină în carne şi
oase să moară pe altarul metaforei) –, eventual şi în ce
priveşte dezordinea compoziţiei dramaturgice (care nu reuşeşte să
lege istoriile paralele, dar nici nu alege să potenţeze rupturile).
Plus. Spectacolul pune în scenă,
în regim verbatim, o suită de monologuri ale unor femei
abuzate de propriii soţi sau taţi, refugiate ulterior într-un
adăpost pentru victime ale violenţei domestice sau care şi-au ucis
călăii. Practica verbatim presupune o maximă fidelitate, pe de o
parte, faţă de vocabular, preferinţe lingvistice, tipuri de
formulare orală, iar pe de altă parte, faţă de întregul
sistem paraverbal, mod de pronunţie, gestică şi mimică asociate.
Iar cele patru actriţe din Casa M, Snejana Puică, Mihaela
Strîmbeanu, Ina Surdu şi Irina Vacarciuc, au o tehnică de
interpretare excelentă, de şcoală rusă de actorie, o adevărată
descătuşare din chingile limbii artificiale de regăsit pe scenele
moldoveneşti oficiale. Interesant e faptul că brusca irumpere a
limbii de pe stradă în teatrul moldovenesc (deocamdată doar
în cel independent) nu generează inconfort în
interpretarea actoricească, aşa cum s-a întîmplat,
multă vreme, cu stilul oral adus pe scenele din România.
Plus. Roşia Montană/ Pe linie fizică
şi pe linie politică e prima colaborare directă între
membrii fondatori ai grupului dramAcum – un spectacol colectiv şi
eclectic, cu bune şi cu rele. E însă o montare care pune la
încercare abilităţile estetice ale actorilor de la Teatrul
Maghiar de Stat din Cluj, într-o manieră dintre cele mai
fertile – mai ales în ce-o priveşte pe Csilla Albert. Trupa
de la Cluj a fost, practic, virusată de prezenţa Cristinei Toma, o
actriţă cu lungă experienţă în teatrul independent, despre
care s-ar putea spune, pe drept cuvînt, că poate să facă
orice.
Minus. La Timişoara, Roşia Montană…
s-a jucat în condiţii tehnice mult sub cele de la Cluj, din
raţiuni oficial necunoscute – o podea zgîriată, ca la
repetiţii, ecrane de proiecţie boţite, de dimensiuni diferite şi
înclinate în tot felul de unghiuri, cu un pistol de damă
în loc de puşcă (într-o scenă cu un ecoterorism
împuşcător de iepuri) –, iar năucelile supratitrării (de
pe sus-pomenitele ecrane) sugerau că uneori nici textul nu era spus
tocmai în ordinea aşteptată.
Casa M şi Roşia Montană… au fost
spectacolele preferate de juriul internaţional – şi trebuie spus
că este pentru prima dată cînd o montare a Gianinei
Cărbunariu (fie şi în colaborare) este premiată în
propria ei ţară. Nici o îndoială că un juriu „local“ ar
fi avut cu totul alte preferinţe – pentru că plusurile acestor
spectacole sînt, din multe puncte de vedere, minusuri ale unui
întreg sistem. Deşi se poate întîmpla şi altfel:În aer, textul premiat al Alexandrei Pâzgu, e un monolog
cu totul şi cu totul ireverenţios faţă de tradiţie, teatralitate
şi alte lucruri gingaşe, fiind, el însuşi, cît se
poate de gingaş – iar Alexandra nu vine din turnul de fildeş al
artiştilor talentaţi şi doar uneori înţeleşi, ci dintr-o
şcoală de scriere dramatică, cea de la Tîrgu Mureş, fondată
şi condusă de Alina Nelega.
Pentru prima dată în ultimii
ani, în ciuda sau poate chiar datorită divergenţelor de
opinie asupra traseelor formative ale potenţialilor dramaturgi, a
eternei dezbateri „inefabil vs. real“ şi a confruntărilor
esteticii cu etica, pentru întîia dată, dramaturgia
contemporană românească a părut la Timişoara a nu mai fi
doar o promisiune de viitor, ci o versiune palpabilă a teatrului
nostru.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters