OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Timpul judecatii lui Nicolae Manolescu
Interesant numarul 10, pe octombrie, al revistei iesene Timpul. Remarcam in primul rind interviul pe care Nicolae Manolescu il acorda lui Radu Eugeniu Stan, dar si articolul lui Bogdan Suceava Ce emotii ne mai prilejuieste domnul Manolescu?. Bogdan Suceava condamna declaratiile presedintelui USR la adresa lui Mircea Cartarescu si a lui Norman Manea, neinvitati la Congresul scriitorilor de la Neptun de anul acesta. Declaratiile se cunosc, scandalul s-a stins odata cu ploile de toamna. Desigur, Bogdan Suceava are in principiu dreptate: prin declaratiile sale, Nicolae Manolescu a cazut in ceea ce as numi greseala personalizarii, una incorecta politic si foarte balcanica de altfel.

Nu declari public despre un autor celebru ca „sta mai prost cu talentul“ decit atunci cind nu poti distinge intre propria persoana si functia indeplinita intr-o institutie: atitudine tipica de „intelectual“ care cunoaste bine eficacitatea propriei charisme. Dar lucrurile pot fi privite si altfel. In timpul comunismului, numai mizind pe charisma personala puteai obtine derogari, fie in propriul beneficiu, fie in cel al altora. Si aici merita sa ne oprim la o anumita sectiune a interviului, in care Nicolae Manolescu este incurajat sa polemizeze cu protocronistul Mihai Ungheanu, autor, in 1985, al afirmatiei: „Literatura nu s-a scris si nu se scrie in Romania numai in prelungirea unor seminarii botezate «cenacluri» de catre cadre didactice ambitioase.“ Manolescu raspunde: „Vi se pare relevant ce spune Mihai Ungheanu? N-are nici o valoare. s…t N-are nici un merit literar, sau de vreun alt fel. N-a sustinut in viata lui vreun scriitor!“. Manolescu are dreptate. Si este foarte important sa nu trecem cu vederea faptul ca, numai impunindu-se ca persoana si ca discurs inafe-rent de pozitia sociala acceptata a putut sa sustina scriitori care astazi au acumulat un capital simbolic uneori impresionant. E greu sa-i ceri unui om care a invatat sa-si exploateze propriile calitati in relatiile sociale pentru a nu fi strivit de sistem sa renunte la o practica intre timp interiorizata pentru a deveni brusc corect politic. Astazi, Nicolae Manolescu ar trebui sa tina mai mult seama de reguli, atita vreme cit acestea sint sau se presupune ca sint expresia sanatatii sociale. Dar, iata, contextualizate mai profund, declaratiile manolesciene nu mai pot fi condamnate fara rezerva.

Din interviul cu Nicolae Manolescu mai spicuim: scepticismul criticului in ceea ce priveste lectura literara si abilitatile studentilor de la facultatile de Litere (aici are dreptate: corpusul literar urmeaza sa se distribuie ca obiect de studiu al diferitelor stiinte umane, caci stiinta literara este un construct recent si reversibil), convingerea in necesitatea „bataliei pentru estetic“ in comunism, in schimbarea de accent, in receptarea critica a literaturii, de pe identitate pe diferenta (evaluarea literaturii in propriul orizont socio-istoric), ca si, foarte important, proiectele gindite in calitate de presedinte al USR: „Vom face, in schimb, o intilnire pentru literatura tinara, in care vor fi invitati sa participe toti scriitorii tineri, membri sau nu ai Uniunii, si sa-si spuna cuvintul, noi vom fi organizatorii, dar nu ne vom amesteca, in sensul ca ii vom lasa sa-si dezbata singuri problemele“.

- Moartea lui Mircea Vulcanescu si sindromul gindirii abstracte
Ioana Diaconescu publica in numarul 47 al Romaniei literare extrase din documente oficiale despre detinutul politic Mircea Vulcanescu, din care reiese cum filozoful roman a fost de fapt sortit mortii de cei care l-au condamnat la inchisoare. Arestat fara mandat, la 30 august 1946, si condamnat, in 9 octombrie, la opt ani de temnita grea, Mircea Vulcanescu se imbolnaveste, in 1947, de tuberculoza. Slabise 40 de kilograme si se afla la Aiud, acolo unde boala ii este recunoscuta si primirea de medicamente si alimente suplimentare recomandata. Abia in 1948 filozoful este condamnat oficial in procesul Ion Antonescu si declarat criminal de razboi pentru a fi indeplinit functii in guvernul antonescian. Desi la 6 februarie 1948, cind se pronunta sentinta, acuzatul efectuase deja un an si jumatate de detentie, Curtea ignora realitatea. La transferul de la Aiud la Jilava, medicul din Aiud noteaza ca detinutul nu sufera de nici o boala infecto-contagioasa, dar la Jilava se recomanda internarea filozofului la Spitalul Penitenciarului Vacaresti. Sintem deja in 1951. Transferul este refuzat si, mai mult, este dispusa trimiterea detinutului inapoi, la Aiud, intr-un document pe marginea caruia statea scris: „Consultat si gasit sanatos“! La 29 octombrie 1952 moare, la Aiud, Mircea Vulcanescu, „suferind de miocardita si pleurezie dubla T.B.C.“.

Remarcabil, prin luciditate si precizie, este si eseul lui Sorin Lavric Sindromul gindirii abstracte. Este vorba despre un text „de manual“ pentru toti tinerii fascinati de limbajul teoretic si care gasesc in practicarea lui automata o sursa de satisfactie coroborata cu ocazia evitarii confruntarii cu propriul eu. Tabloul clinic al sindromului gindirii abstracte comporta cinci simptome: „1. folosirea unui jargon in care termenii nu au nici un continut intuitiv; 2. vraja exercitata de alura emfatica a acestor cuvinte; 3. credinta de neclintit in adevarul proferat de ele; 4. orgoliul netulburat al celui care le foloseste; 5. uscaciunea sufleteasca ascunsa in spatele acestui orgoliu“. Nu impartasim intru totul patetismul registrului de limbaj intrebuintat, dar diagnosticul e foarte bine pus. Sigur ca filozofia care lucreaza tehnic pentru a ajunge la rezultate cuantificabile, intr-un mod asemanator demonstratiei stiintifice, este una „dez-lumita“. Aici, sintagma „continut intuitiv“ exprima foarte bine calitatea unui concept filozofic de a avea semnificatie in raport cu fiinta umana, nu numai in relatie cu ratiunea instrumentala. Eseul lui Sorin Lavric are o dimensiune apostatica – nu degeaba filozoful publica in Romania literara! – de efect: „Dupa ingineri si fotbalisti nu cunosc specie omeneasca mai lipsita de fibra lirica ca filozofii“.

La drept vorbind, credem ca fotbalistul, spre deosebire de inginer sau filozof, n-are o structura spirituala aparte. Dar nu aici este problema. In contextul ridicarii la putere in societatea contemporana a esteticii cool, a atitudinii detasate si dezghetate, a aparentei, profesarea valorilor „umaniste“ de catre Sorin Lavric e binevenita. De aceea ne place si noua ce scrie exegetul lui Noica. Dar, atentie, fibra lirica la filozofi nu da cea mai buna combinatie posibila. Nu fibra lirica ofera garantia talentului literar, pe care Sorin Lavric insista de multa vreme. Nu ajunge sa cunosti o scala termica inalta a propriei expresii pentru a te deosebi calitativ de „recele“ filozof. Sorin Lavric trebuie sa stie ca literatura de calitate stie nu numai sa exprime, dar mai ales sa sugereze, sa induca altceva decit pare ca spune. Dincolo insa de mica problema a eseistului cu „expresia literara“, eseul este antologic in simplitatea lui si nu putem decit sa laudam initiativa Rl de a-i oferi lui Sorin Lavric functia de cronicar al ideilor.

- O Ziua cu Istoria literaturii romane contemporane
A aparut Istoria literaturii contemporane. 1941-2000 de Alex Stefanescu, redactorul, criticul si, de o bucata de vreme, „rasfoitorul“ de carti de la Romania literara. In editia de vineri, 2 decembrie, a cotidianului Ziua, Ioan Buduca si Bedros Horasangian rasfoiesc, la rindu-le, pentru cititori Istoria lui Alex Stefanescu. Cum noi n-am citit-o inca, n-o sa indraznim decit sa relatam ce spun cei doi scriitori si jurnalisti despre ea. Ioan Buduca o compara cu Istoria literaturii romane de azi pe miine a lui Marian Popa pentru a constata ca, spre deosebire de aceasta, cea a lui Alex Stefanescu este doar un foileton. De ce? Pentru ca „refuza orice clasificare si insira scriitorii ca individualitati“. Argumentul criticului nu tine: „Autorii n-au fost clasificati dupa scoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. intrucit aceste criterii sint inutilizabile in siste-matizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice forma de asociere sau de elaborare a altor estetici decit cea oficiala“. Dar argumentul postuleaza o determinare absoluta a esteticului de catre politic: exagerare evidenta, atita vreme cit s-a publicat literatura valoroasa in Romania si inainte de 1989. O data „paradoxul“ lui Alex Stefanescu denuntat, lui Ioan Buduca nu-i mai ramine decit sa conchida neutru: „Nu avem de-a face cu o istorie – unde normal ar fi fost sa apara si copacii, si padurea“.

Interventia lui Bedros Horasangian este mai taioasa si ceva mai malitioasa. Romancierul intra putin in biografia criticului, nu tocmai curata, dar nu pentru a „demasca“, ci pentru a argumenta selectia subiectiva a scriitorilor din Istorie: „Scriitorii autohtoni sint selectati nu chiar inocent, dupa «chieful» (uneori interesul conjunctural – «jocurile cu mai multe strategii» nu-i sint straine, simte pulsul pietii si al valorilor bine cotate ale momentului, nu e recomandabil sa te pui de-a-ndoaselea cu cine nu trebuie etc.) si umorile de moment (sau de durata)“. Pentru ca, in fraza de incheiere, Bedros Horasangian sa detalieze: „Asteptam cu emotie opiniile critice ale confratilor literatori, de la Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care beneficiaza de largi spatii si entuziaste aprecieri, pina la Stefan Agopian, Liviu Antonesei si Luca Pitu, care beneficiaza de o dragoste ascunsa, caci nu apar nici macar la indicele de nume“.

- Romancieri si fracturisti paradigmatici
Paradigma este o revista care apare cam rar, dar ultimul numar (3-4/2005) ramine antologic prin doua dosare foarte actuale si incarcate de mize: De ce nu avem romancieri? si suplimentul Generatia 2000, in care Dumitru Crudu revine asupra manifestului fracturist. Intrebarea ii apartine lui Marin Mincu si la ea raspund critici romani, de la insusi domnul Mincu la Dan-Silviu Boerescu sau la Romul Munteanu. Marin Mincu sustine in mare urmatoarele idei: avem romane foarte bune, dar lipseste Romancierul, pentru ca lipsesc programe estetice si o constiinta literara adecvata, pentru ca domneste, in lumea literara romaneasca, o precaritate fertila dar salbatica. Marin Mincu gloseaza pe marginea unor afirmatii ale lui G. Calinescu din Sensul clasicismului, dar, desi clar, comite citeva erori (justificabile temperamental, altminteri). In primul rind, nu cred ca „lirismul nostru congenital“ naste tot atitea pagube, din anii ’80 incoace, ca inainte. De aceea, exigenta de a-l inlocui cu „insertia tragica“ nu mi se pare foarte actuala. E aici si o chestiune de chimie interna: Caragiale, Camil Petrescu, apoi Cosasu sau Cartarescu sint scriitori foarte buni fara sa fie tragici.

Mai departe: „diminuarea subiectului“, valabila pentru programul minima-list, este o recomandare actuala in contextul literaturii europene. Aici survine de altfel principala eroare de perspectiva a criticului constantean: „«Genialitatea» trebuie si ea cultivata (si nu «redusa») ca forma de exaltare paroxistica a personalitatii, caci altfel toata proza romaneasca va fi populata de euri mediocre. s…t De asemenea, nu de «psihologie caracterologica» ducem lipsa (care, de altfel, ar fi cu totul anacronica), ci de acea angajare experimentala acuta, agonala, ce caracterizeaza spiritul postmodern“. Fals, o data, pentru ca subiectul in literatura apare disimulat, nu trebuie cultivata neaparat autoexpunerea. Dimensiunea tragica poate fi latenta in cazul acesta, nu trebuie exhibata (in literatura postmoderna nu se exhiba decit futilul, autoironic). Pe de alta parte, in cazul realismului, eul „mediocru“ poate fi expus in tot tragismul conditiei sale, daca scriitorul stie sa i-o gaseasca. Fals, in al doilea rind, pentru ca spiritul postmodern nu da dovada de angajare experimentala acuta – aici confuzia se face cu avangarda si criticul nu distinge intre (cel putin) doua spirite postmoderne, cel european si cel – primul – anglo-saxon.

Dintre invitatii la ancheta, raspunsul cel mai plauzibil il ofera Gheorghe Craciun, care nuanteaza atit chestiunea proustianismului in literatura romana – borna a modernitatii literare –, cit si pe aceea a disputei dintere „textualism“ si „realism“, de o parte sau de alta a careia lupta ceilalti cri-tici. In fine, pentru ca lipsa de spatiu ne preseaza, vom spune despre suplimentul dedicat generatiei 2000 doar atit: Precizarea lui Dumitru Crudu este binevenita dar tardiva (fracturismul ca purtator al unei noi etici) – utila totusi in receptarea literaturii unor fracturisti atipici, cum ar fi Razvan Tupa. Foarte bun este apoi eseul lui Adrian Schiop Literatura etica si gindirea critica, in care autorul discuta avizat raporturile dintre propriile preocupari si deconstructivismul, gindirea critica si stiintele sociale (ambele de orientare anglo-saxona). Despre disputa, amorsata, dintre psihoterapie si cognitivism, altadata, poate. (A.M.)