OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imediat după anunţarea ştirii, University of Denver avea să o onoreze pe Sieglinde Lug pentru munca ei de traducător de acum două decenii şi să publice informaţia pe pagina de Internet a universităţii, alături de o scurtă declaraţie a sa. Între altele, ea a spus că „e minunat că o carte atît de puternică se va bucura de mai multă atenţie acum“. Tot pe 9 octombrie, versiunea engleză a volumului Niederungen a devenit disponibilă în Google Books. Titlul în engleză este Nadirs.

 

În nuvela Pere putrede, Käthe citeşte numele de pe monumentul eroilor şi spune că al treilea de la coadă e numele bunicului ei. Prima proză din volum (cea care îmi place cel mai mult, una dintre cele mai bune proze scurte pe care le-am citit vreodată), intitulată Predica funerară, descrie lista fotografiilor de familie de pe peretele unei camere. E o formă de a rememora destinul celui care s-a stins. Într-una dintre aceste fotografii, tatăl personajului-narator are un însemn cu rune pe reverul hainei. În Baia şvabă, vedem cum o familie îşi petrece seara de sîmbătă; membrii ei se spală toţi într-o aceeaşi apă (e doar o metaforă, dar una care trimite la temperatura apei din epocă) şi se pregătesc să se uite la televizor ca să vadă filmul artistic, aşa cum s-ar fi presupus că fac bunii cetăţeni ai realităţii socialiste. Povestirea intitulată Autobuzul intersătesc colectează un schimb de replici schimbate de pasagerii unuia dintre autobuzele din epocă, într-un registru pe care l-am putea descrie drept realist, dacă n-ar fi preluat toate accentele absurde bine înrădăcinate în cultura locală şi care dezvăluie o întreagă serie de derapaje logice care fac ca prozele sau filmele despre România să incorporeze o largă gamă de detalii receptate în Vest drept suprarealiste.

 

Să fi deranjat oare în epocă faptul că unul dintre personaje spune că nişte flori din sudul României put aşa de tare încît îţi fac rău? Sau să fi deranjat descrierea ţiganului care mănîncă seminţe cocoşat pe roata de rezervă? Orice descriere a realităţii româneşti poate include astfel de scene; atunci cînd întorci privirea oriunde în România poţi descoperi scene memorabile, pline de forţă sugestivă şi care să producă un efect bine cuantificat. E adevărat: aceste texte invită, inevitabil, şi la o lectură în cheie politică, e o consecinţă a opţiunii artistice şi în asta constă o parte a forţei acestor texte. La fel ca şi în Veacul de singurătate al lui García Marquez, în acest volum de proză scurtă al Hertei Müller realitatea e disimulată de metafore menite să pătrundă dincolo de realitatea aparentă. Nu este oare orice metaforă un act politic? Iată: înmormântarea tatălui se transformă într-o execuţie la care asistenţa vine purtând arme pe umăr. O mînecă a naratoarei decolează spre cer (precum frumoasa Remedios?) şi e vînată de unul dintre cei din cortegiul funerar, iar mîneca pluteşte spre pământ îmbibată de sânge. Zvonurile perpetuate lîngă cel decedat, zvonuri menite să rănească, să traumatizeze, zvonuri izvorîte dintr-o realitate istorică moştenită şi care este parte a realităţii, nu conduc oare la această execuţie, a cărei redare trimite la paginile lui Franz Kafka? Sînt şi pasaje care amintesc de Urmuz sau de Eugen Ionescu. Nu e o proză scrisă cu detaşare: expunerea traumei caută nu detaşare, iar valoarea ei rezidă, în primul rînd, în forţa imaginilor originale şi atent nuanţate.