OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian NiTA
Timp si idealism. Metafizica timpului
la Kant si Leibniz
Editura Paideia, Bucuresti, 2005, 296 p.

La o evaluare superficiala a cailor urmate de filozofia actuala, ar putea fi remarcate doua directii net diferite. Exista, pe de o parte, preocuparea pentru imediat, pentru problemele etice, sociale, de comunicare si gestionare a politicului. Pe de alta parte, exista cei care simt nevoia sa preia stafeta traditiei filozofice si sa o imbogateasca. E vorba de exegetii preocupati de istoria filozofiei si de probleme care, la timpul lor, au facut destula vilva, chiar daca astazi si-au cam pierdut din atractivitate.

Pe aceasta a doua linie ar putea fi plasat volumul lui Adrian Nita, cercetator la Institutul de Filozofie si Psihologie „Constantin Radulescu-Motru“ din Bucuresti. Un volum bine strunit, care e mai mult decit o monografie insipida sau un volum didactic plin de locuri comune. Intr-un spirit apropiat de cel al filozofiei analitice, A. Nita revine la un autor drag lui – e vorba despre Gottfried Friedrich Leibniz (cel caruia autorul i-a dedicat un volum monografic omonim in 1998).

Timp si idealism nu repovesteste viata si intimplarile unor filozofi germani (Kant si Leibniz) care au activat acum trei sute de ani si mai bine. Din contra, cartea, scrisa pe urmele unei teze doctorale sustinute la Universitatea din Poitiers, este vie, combativa chiar. Sint puse fata in fata argumente si contraargumente referitoare la timp, spatiu, substanta si Dumnezeu. Lupta se duce in cea mai mare parte cu armele anilor 1700-1800. Caci miza unei discutii despre idealitatea timpului trebuie inteleasa in contextul acelor vremuri. Natura timpului avea nevoie de lamuriri mai mult decit ar fi cazul astazi. Caci, fara o idee clara despre timp, nici cosmologia, nici matematica si nici chiar teologia si morala nu aveau de unde sa porneasca. Nu era indiferent, de pilda, daca timpul este infinit sau nu. O ipoteza a unei lumi infinite ar fi facut inutila ideea de Dumnezeu, ceea ce pentru acele vremuri era inacceptabil. La fel, un timp discontinuu ar fi dat peste cap calculele matematice care descriau miscarea, presupus continua, a unui corp.

- In apararea lui Leibniz
Sa trecem insa la vesnica intrebare: „Ce este timpul?“. Pentru Leibniz – arata A. Nita –, timpul nu e real si absolut (asa cum ar fi dorit Newton), pentru ca asta ar insemna ca timpul sa fie totuna cu Dumnezeu si, mai mult, infinitatea timpului ar provoca intrebari de genul: „De ce D-zeu nu a creat lumea cu cinci minute sau cu un mileniu mai devreme?“. Intrebarea este, evident, absurda. Pentru ca Dumnezeul filozofilor (mai ales cel al lui Leibniz) nu actioneaza la intimplare, ci are intotdeauna niste ratiuni bine intemeiate. Solutia pentru evitarea unor astfel de probleme rezida in a spune ca timpul se naste odata cu lumea, fiind de fapt o ordine a lucrurilor create. Timpul este relatie, nu substanta; timpul este „ideal“, este un „principiu de raporturi si un temei al ordinii in lucruri„“, afirma Leibniz intr-o scrisoare adresata in 1705 principesei Sofia. Timpul nu este, totusi, pur si simplu, o ordine sau o relatie oarecare, ci este chiar „conditia ordinii“, subliniaza A. Nita. Aceasta nuanta va fi pierduta in scrierile cvasiscolastice ale lui Christian Wolff, discipol al lui Leibniz, autor la moda pe la jumatatea secolului al XVIII-lea. Prin prisma sa va il citi si Kant pe Leibniz si de aici vor proveni toate neintelegerile, sugereaza autorul.

Care sint insa cirticile pe care Kant le aduce filozofului de la Hanovra? Pe linia tematicii legate de natura timpului, sint discutate trei chestiuni. Prima priveste definitia circulara data timpului: „daca timpul este o relatie de succesiune, atunci pentru a avea o succesiune avem nevoie de timp“. Caci, daca spui ca timpul vine ca un raport intre momentul t1 si momentul t2, implici ca aceste momente ar exista inainte de a avea raportul, adica preexista timpului insusi. A doua obiectie se refera la „reprezentarea confuza“ a timpului, care, desi e definit ca intuitie, in cele din urma „nu difera de conceptul lucrurilor decit dupa gradul de constiinta“ (p. 26). Intr-adevar, timpul este pentru Leibniz un soi de concept, ceea ce contravine ideii lui Kant, dupa care timpul si spatiul nu pot fi produse de intelect, ci sint doar intuitii (pure) ale sensibilitatii. A treia intimpinare kantiana se refera la transformarea timpului intr-o proprietate a lucrurilor existente in afara mintii noastre. Pentru Kant, „Leibniz a facut din timp o determinatie a lucrului in sine“, arata A. Nita.

In Timp si idealism, autorul insista mai ales asupra celui de-al treilea argument, celelalte doua fiind lasate deoparte. Autorul accepta ca, in privinta timpului, exista o diferenta majora intre cei doi corifei ai gindirii germane moderne. Astfel, daca pentru Leibniz „timpul este o conditie divina a realitatii“ (timpul, asemenea intregii lumi, este creat si reglat de divinitate), pentru Kant, timpul este doar o „conditie umana“. Totusi, se arata ca si in cazul lui Leibniz timpul este o conditie subiectiva de organizare a reprezentarilor si nu este o entitate existenta undeva in afara subiectului ce percepe si simte. „Perceptia este in suflet“, spune la un moment dat Leibniz. In termeni kantieni, s-ar putea spune ca, pentru Leibniz, timpul este o conditie subiectiva sau „ideala“ in sensul in care nu e o simpla entitate reala. Conceptia despre timp a celor doi filozofi germani pare, in acest fel, mult mai apropiata decit s-ar putea crede la o prima lectura. Ideea unei intilniri in idealism a celor doi este inedita si vine contra unei intregi traditii de istorie a filozofiei care se sprijina tocmai pe diferentele insurmontabile dintre Kant si Leibniz.

Spre finalul cartii, A. Nita pune in discutie si alte probleme arzatoare pentru secolul al XVIII-lea. E vorba de devenire, dar mai ales de libertate. O succesiune stricta a timpului, adica o cauzalitate implacabila a naturii, poate fi impacata cu ideea de liber arbitru in doua feluri. Se poate spune, de pilda, ca succesiunea e cunoscuta doar de Dumnezeu si ca ignoranta noastra ne face liberi, pentru ca nu stim ce va urma si sintem obligati sa alegem (Leibniz). Pe de alta parte, se poate afirma ca exista ceva in noi care este in afara legilor cauzale implacabile ale naturii. Cu alte cuvinte, instinctul si afectele naturale ar putea fi dublate si controlate de ceva exterior (nenatural, intr-un fel): ratiunea. Ea ofera ceea ce Kant numeste „libertate practica“, adica „independenta vointei in raport cu constringerile impulsurilor sensibilitatii“, precizeaza A. Nita.

- Volumul lui Adrian Nita este provocator si discutabil in acelasi timp
La final, citeva observatii despre metoda si sursele autorului. Adrian Nita scrie cu un parti pris evident. Leibniz este aparat de-a lungul cartii Timp si idealism contra atacurilor venite din partea lui Kant. Sint luate in considerare atit lucrarile clasice ale celor doi, dar si scrierile timpurii (precritice) ale lui Kant si scrisorile sau micile texte leibniziene care pot fi de folos in „dosarul“ sau de aparare. Ca ton, volumul lui A. Nita este provocator si discutabil in acelasi timp. Sa fie oare Leibniz chiar atit de „idealist“, precum doreste autorul? Seamana Leibniz chiar atit de mult cu urmasul sau, Kant, sau ineditele apropieri sint mai degraba semnul unei proiectii retroactive de genul celor prin care sint regasiti „premergatori“ ai postmodernismului in secolul al XIX-lea? Credem ca poate fi detectata o oarecare deformare a lui Leibniz pentru a incapea in cadrele stricte ale kantianismului. Chiar si asa, regindirea argumentelor pro si contra referitoare la natura timpului ori dezvaluirea neintelegerilor genialului Kant cu privire la Leibniz, sint lucruri absolut necesare pentru o reimprospatare a cercetarii filozofice autohtone. Asa, poate ca si in Romania stilul mimetic si anost al istoriei filozofiei va fi inlocuit treptat cu o noua maniera de lucru, marcata de punerea de probleme, de critica si de combaterea argumentativa.