OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Calendarul dupa Caragiale
alcatuit de Calin-Andrei Mihailescu, Liviu Papadima si Rodica Zafiu,
coperta si prezentarea grafica
de Dan Stanciu,
Editura Curtea Veche,
2002,
392 p., f.p.

I.L. CARAGIALE
Mitica
Antologie/Anthologie, traducere in limba franceza de Constantin Frosin, prefata de Gelu Negrea, Editura Cartea Romaneasca, 2002, 248 p., f.p.


Calendarul dupa Caragiale a inceput la 2 Mai, unde cei trei selectioneri „si-au julit si coatele, si genunchii recitindu-l pe Caragiale“ pe plaja. Si ca sa ne intelegem asupra patronimului, mergem si noi la 2 Mai, unde o cunostinta ii spune lui Nita Ghitescu din Triumful talentului…: „Nu dispera, tinarule! A mai ramas inca un minister…“, replica oglindita de un memento: „Ziua tineretului (pe vremuri post-caragialiene si predecembriste)“. O dubla trimitere pentru aproximativ aceeasi epoca, acelasi timp care sarbatorea tineretul ridicindu-i statiuni de odihna. Prin acest memento care dubleaza adesea citatul, Calendaragiale (Calendarul cu mult dupa Caragiale) este o colectie a calendarelor populare; mai intii (1 ianuarie) cel crestin-ortodox, gazetarul Caragiale din Zig-zag spunind: „crucea-ajuta, povestea vorbei… ce-o da tirgul si norocul“ (memento: Sfintul Vasile). Sau, la 5 ianuarie, Ghita Pristanda: „Atipisem nitel dupa-masa, precum e misia noastra…“ (Sfintul mucenic Teopempt), ori, pe 6 ianuarie, dintr-O cronica de Craciun: „S-afara-i grozav… si ploua si ninge, si pica si-ngheata“ („Boboteaza. Ajunul Craciunului «pe stil vechi», dupa calendarul iulian“); „Opoponax?“ e rinduita sa spuna Acrivita Popescu in Art. 214 taman la Duminica Floriilor din anul 2003, aprilie 20. Astfel, Calendarul dupa Caragiale devine unul foarte real si util prin aceasta din urma trimitere, depasindu-si susceptibila conditie de „eternel“, chiar daca zilele saptaminii nu sint precizate pe file.

Pe de alta parte, spiritul textului este respectat, Caragiale slujindu-se de aceste repere ale culturii populare de calendar, dupa cum se citeste in vorbele aceleiasi Acrivite Popescu, nascuta „La sfintul proroc Avacum…“ (memento la 2 decembrie: Sfintul proroc Avacum). Apoi, alunecarea in alte calendare continua:
z cum este cazul epocii revolutionar-(post)decembriste; la 12 ianuarie e amintit anul 1990 si manifestatia populara de atunci prin vorbele unui „tinerel ca de vreo paisprezece ani“ din Atmosfera incarcata: „O sa va aratam noi dv. tutulor, cari va solidarizati cu regimul banditesc…“; la 26 ianuarie, Tipatescu e imortalizat cu „Vrea sa ne omoare, trebuie sa-l omorim!…“ (ziua de nastere a lui Nicolae Ceausescu). Ori, mai aproape de zilele noastre, Pacea de la Cozia (22 ianuarie 1999) a ortacilor lui Miron Cozma cu autoritatile (O Alta Cunostinta din aceeasi Atmosfera incarcata: „Oameni desperati, domnule, cari pentru un pisoi omoara pe tat-su…“).

Acesta ar putea fi denumit calendarul „contemporan“, din respectarea caruia am ajuns in anul 2002 sa mai tinem cont doar de primele mineriade si de inceputurile revolutiei din decembrie 1989 (asa cum se vede in actualitatea mediatica);
- calendarul literar este pe buzele lui Marius Chicos Rostogan la nasterea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie): „Bine! Bravo!! Emininke!!!“; si, sa ne gindim in treacat, revista Romania literara cultiva si astazi o rubrica de calendar al aniversarilor si al comemorarilor, discutabila sub raport informational;
- horoscopul omniprezent in media e amintit negresit la inceput de zodie, e.g. Dandanache dondanind: „…Si eu, in toate Camerele, cu toate partidele, ca rumanul impartial…“ (Memento: Zodia Balantei, la 22 septembrie);
- istoria Romaniei in date se zareste sub data Unirii, 24 ianuarie (Leonida: „Azi aci, miine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut!“); la 23 august (memento: insurectia din 1944): „Eu i-am spus: ghenerale, nu te grabi…“ (Amicul X…). Mai mult chiar, acest tip de cronologie isi da mina la 1 decembrie cu cel internationalist de tip ONU, prin sarbatorirea zilei mondiale a luptei contra SIDA. Stia Catavencu ceva-ceva: „Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat!“.

Alte si alte evenimente, sarbatori importate (Sfintul Valentin de la 14 februarie ar aduce in discutie calendarul festivist) sint amintite in Calendarul dupa Caragiale; aflam legaturile dintre Caragiale „din comedii, din schite, din nuvele si povestiri, din articole politicesti si de alte soiuri, din amintiri, ba chiar s…t si sdint corespondenta“ cu zilele nationale ale Chinei, Bulgariei, cu aniversarea lui Adrian Nastase, tratatul de la Trianon, cu afisarea rezultatelor bacalaureatului din 2003 (Liviu Papadima este si formator in probleme de didactica a disciplinelor din aria curriculara „Limba si comunicare“, mentionat intr-un Ghid metodologic, 2002, coordonat de Consiliul National pentru Curriculum de sub egida Ministerului Educatiei si Cercetarii, de asemenea coautor alaturi de Rodica Zafiu si altii al manualelor de limba si literatura romana Humanitas).

Avem deci in fata un calendar al calendarelor sau o cronologie a cronologiilor, cu pretextul autorului de almanahuri si calendare Caragiale. Jucareaua este instructiva, dar spiritul satirei, specific lui Caragiale, nu este atins, adica inovatia absenteaza; ceea ce conteaza e mai degraba modelul (cronologic, in prima instanta) parodiat sau caricaturizat, obtinerea risului. Aici se afla, paradoxal, si farmecul acestui volum de sub pecetea hibridizarii (de la Hassan citire): calendar care se adecveaza oricarui an, oricarui timp din Romania moderna, dar care se poate pe alocuri orienta asupra anului 2003. Vizeaza cultura populara, clasa nemuritoare supusa observatiilor lui Caragiale, prin diferitele date internationaliste sau strict contemporan-romanesti, dar se desfasoara in paralel cu o solida antologie „intr-o replica“ din toate categoriile de text ale marelui clasic, deci poate primi si un public specializat. Exista citeva puncte-cheie in calendar, care trimit la o adincime a acestei miniantologii. De exemplu, la 22 iunie, data trecerii marelui scriitor, Mitica din Tal!… face demersuri pentru faima sotiei sale, o intelectuala ce isi citeste productiunile la sfirsitul dineurilor pe care le organiza: „tal! nene Iancule!… a se revedea!“.
Chestiunea posteritatii este anuntata in chenar omagial de antologia bilingva Mitica, sustinuta de Gelu Negrea si dublata de o versiune in franceza de Constantin Frosin. Aceasta antologie marcheaza virsta venerabila de o suta de ani a personajului onorabil din Momente (1902). De altminteri, pentru personajele lui Caragiale conversatia salonarda se declara de extractie pariziana; iata cum suna in limba lui Molière mai sus-citata replica: „Tzal! m’sieu Iancu!… au revoir!“. Recunoastem inovatia lingvistica ionesciana „m’sieu“ pentru „conu’ sLeonidat“, indreptata in aceasta antologie tematica catre semnificatul „nene“.

Dar este Mitica un „nene“ sau un „conas„? Un domn, un monser? Inca din prefata Celalalt Mitica (L’autre Mitica) sintem anuntati de „paradoxalul Mitica: impresia cvasiunanima si perena cum ca freneticul, eternul, indispensabilul Mitica s…t bintuie cu aceeasi furie itineranta si prin paginile momentelor si schitelor este, in buna masura, falsa“. Inspectiune, Tal!…, Five o’clock, 1 aprilie cumuleaza doar o onomastica sub care se deghizeaza „Celalalt Mitica, pe care, de un secol, ne incapatinam sa nu-l vedem cind ne privim in oglinda sinelui s…t, sclavi ai unei imagini deformate despre noi insine cu care defilam inconstienti si alienati pe versantii istoriei“. Mitica este deci si un personaj cu alonja neantului, care se poate ascunde uneori sub masca trivializata a balcanismului, a etichetei repede aruncate. Si aceasta pentru ca Mitica nu tine deloc la eticheta, chiar daca se straduieste sa o respecte.

Pe de alta parte, antologia Mitica are si unele inadecvari; versiunea in franceza, Nota bio-bibliografica indica tinta publicului strain, nu neaparat cunoscator al lui Caragiale, un volum deci care ar putea reprezenta cultura noastra intr-o limba de circulatie internationala prin unele texte care nu au deja statutul de etalon sau de esential pentru Caragiale (1 aprilie). Apoi, desi prefata se integreaza exegezei caragialiene recente, gen Roxana Sorescu sau Liviu Papadima, propunindu-l pe celalalt Mitica, sub etalonul caruia se poate discuta, e.g., prin notiuni de critica arhetipala, tonul Referintelor critice e dat de Ion Vartic, Pompiliu Constantinescu si de G. Calinescu, toti avindu-l in vedere pe acel Mitica flecar, neparadoxal, intruchipare a balcanismului-care-ia-in-deridere.

Cu observatia ca stilul si tonul unui comentator al lui Caragiale tind de cele mai multe ori sa imprumute prin sarja din scriitor (cum este cazul Prefetei antologiei de la Cartea Romaneasca), anul Caragiale este ilustrat si de aceste doua volume, precizindu-i-se astfel si limitele exacte: de la 2 Mai (unde a inceput sa fie alcatuit Calendarul dupa Caragiale) la 1 aprilie (ultimul text selectat pentru Mitica).