OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu exact un an in urma, in preajma Pastilor, lua fiinta, la Budapesta, o organizatie neguvernamentala a carei activitate ar trebui sa intereseze comunitatea culturala romaneasca si, cu deosebire, pe administratori: Observatorul Regional pentru Finantarea Culturii in Europa Centrala si de Rasarit sau, mai pe scurt, Observatorul de la Budapesta.

Cei care se vor grabi sa adreseze cereri de finantare acestei organizatii vor fi dezamagiti. Observatorul nu acorda sponsorizari sau burse, fiind, in schimb, un consumator de resurse (deocamdata, din bugetul UNESCO, in mare masura), in scopul cunoasterii si al analizarii mecanismelor de finantare a culturii in tarile europene, foste socialiste. Consiliul directorilor, prezidat de Miklós Marschall (fost viceprimar al Budapestei, actualmente, director al fundatiei Transparency International, cu sediul la Berlin), a adunat in jurul sau personalitati cunoscute in aceasta parte a Europei, in domeniul managementului cultural, cum sint Vesna Copic, Dorota Ilczuk sau Oskar Novotny, si a numit drept director pe un fost subsecretar de stat in Ministerul Patrimoniului Cultural din Ungaria, un cunoscut specialist in probleme editoriale, Péter Inkei.

Pregatirea programelor care urmeaza sa fie derulate de Observator a durat citeva luni, dar inca de anul trecut au fost lansate trei proiecte, pentru care este necesara contributia celor apti sa trimita informatii.
Primul dintre ele este o colectie de studii de caz, prin care se incearca evidentierea operatorilor culturali inovatori, pe planul finantarii propriilor programe. Se spera ca astfel, prin puterea exemplului, se vor crea conditiile suficiente dinamizarii institutiilor culturale est si central-europene. Desigur, simpla copiere nu da roade intotdeauna, climatul in care se misca managerul din Polonia fiind, in multe privinte, diferit de cel romanesc, de exemplu. Totusi, cu imaginatie, se poate profita de experienta celor mai inventivi.

Al doilea proiect este legat de un chestionar privind modalitatile de aplicare, la nivel national, a principiului „lungimii de brat“, conform caruia statul nu trebuie sa finanteze direct cultura (si, mai ales, arta), delegind puterea sa de decizie unor organisme independente, de tipul „arts council“-urilor britanice. Provenit din lumea anglo-saxona (asadar, protestanta), sistemul s-a intins, incet-incet, in mediul cultural de sorginte latina (dar si in cel germanic ramas in cadrul catolicismului), puternic marcat, pina atunci, de modelul francez de finantare. Repondentii trebuie sa ofere, prin detaliile solicitate pe parcursul a 7 intrebari, suficiente date pentru a permite intelegerea modului de functionare a acestui tip de finantare.
In fine, cel de-al treilea proiect vizeaza creionarea unui tablou din care sa transpara politicile aplicate de statele-tinta in domeniul facilitatilor fiscale oferite celor care fac donatii pentru organisme sau evenimente culturale.

Are vreun rost sa precizez ca, cel putin pentru moment, Romania nu figureaza in nici unul dintre cele trei proiecte? Partea buna a lucrurilor este ca avem deschise toate posibilitatile…
De aceasta realitate aveam sa ma conving atunci cind, la mijlocul lui aprilie, am participat la cel de-al doilea simpozion organizat de Observator. Primul avusese loc in martie si s-a numit, foarte general si generos, Cultura si Uniunea Europeana. In decorul unei sali de la etajul celei mai luxoase cafenele din oras, Gerbeaud (fosta Vörösmarty Café), s-a incercat descifrarea mecanismelor de finantare a culturii, uzitate de Uniune, mai ales a celor care au aplicabilitate in tarile asociate.

Cel de al doilea seminar – Bani pentru cultura si cultura pentru bani in 2000. Dezvoltarea regionala si cultura – a avut o tenta mai „populara“. Pentru ca seminarul a fost deschis de unul dintre secretarii de stat din Ministerul maghiar al Patrimoniului Cultural – László Baán, economist de profesie –, spatiosul auditoriu al Universitatii Central Europene (care a gazduit reuniunea) a fost umplut pina la refuz de manageri ai institutiilor culturale maghiare, veniti – pe de o parte – ca sa-i puna demnitarului intrebari incomode, dar si – pe de alta parte – pentru a intelege mai bine foarte complicatul (se pare) sistem de distributie a banilor colectati in fondurile culturale (si, mai ales, in „fondul cultural national“ din Ungaria).

Se pare ca incomunicabilitatea nu este o carenta specific dimboviteana, din moment ce unii dintre asistenti mi-au marturisit senzatia lor ca secretarul de stat vorbeste pasareste si ca, de fapt, ministerul impinge cultura maghiara intr-o reforma nu numai extrem de dureroasa (ei da, despre concedieri este vorba!), ci si fara orizont. In buna masura, aici se manifesta si antipatia care se trezeste in aproape orice om de cultura cind aude un finantist explicindu-i cum trebuie cheltuiti banii „lui“. Cert este ca Ministerul (desprins, in 1998, din fostul Minister al Educatiei si Culturii) impune un ritm sufocant al reformelor, ritm care, deocamdata, lasa cu rasuflarea taiata institutiile. Unul dintre „coechipierii“ decidentilor din Minister imi spunea ca, probabil, de roadele acestei reforme vor beneficia abia socialistii, cind se vor intoarce la putere, in 2002. Deocamdata, insa, nici un director pare sa nu mai fie sigur de scaunul lui. In general, administratorului unei institutii mici (centru cultural, sa spunem) i se asigura un mandat de 3 ani, dupa care, in urma unei analize minutioase, ministerul hotaraste daca il mai mentine sau nu in functie.

Directorul unui muzeu national beneficiaza, in schimb, de un ragaz de 5 ani pentru a-si duce mandatul la indeplinire… Interesanta pare sa fie conceptia dupa care se ghideaza administratia centrala maghiara, atunci cind decide in legatura cu finantarea unui proiect cultural: decit sa fie finantat un proiect mare si scump, ministerul prefera sa sustina mai multe (si, evident, mai mici) proiecte. Metoda duce la multumirea mai multora, dar la un grad redus de „vizibilitate“ a efortului depus. Paradoxal, pentru un guvern acuzat de dispret fata de micii operatori culturali, aceasta strategie a dus la nemultumirea elitelor (avintate, de regula, in proiecte de mare respiratie).
Daca László Baán a fost aplaudat cu multa politete (si raceala), geograful Antal Böhm – sociolog, directorul adjunct al Institutului de Stiinte Politice al Academiei Maghiare de Stiinte – in schimb, a smuls ropote de aplauze, acuzind guvernele maghiare din ultimii 30 de ani ca nu au inteles nimic din principii precum „dezvoltare regionala“, „identitate locala“ si altele asemenea. De cind a inceput descentralizarea administrativa in Ungaria (in 1973), pina acum, aproape fiecare guvern s-a chinuit sa imparta cit mai bine tara, luind-o, mereu, de la capat. Rezultatul pare sa fie nemultumitor, pentru ca nu s-a tinut cont de identitatile si afinitatile culturale, primatul apartinind principiului economic.

Fara sa se bucure de aceeasi popularitate, Thodossios Mastrominas – sef al departamentului pentru programe culturale din cadrul Directiei Educatie si Cultura a Comisiei Europene – a fost urmarit, in schimb, cu foarte multa atentie. Normal, jovialul „european“ vorbea despre finantari din bani comunitari! Cu aceasta ocazie, am putut afla si cit de necesar (si dorit, de catre birocratii bruxellezi) ar fi un „punct de contact cultural“ la Ministerul Culturii din Bucuresti, compartiment capabil sa ofere doritorilor de subsidii toate informatiile necesare. Daca si ministerul bucurestean al culturii va spune „da“, minunea va fi gata (inca inainte de alegerile din noiembrie). Va fi exact la timp, pentru a putea solicita consultanta in vederea inscrierii in programul Cultura 2000 (asta, in eventualitatea in care, pina atunci, se va fi incheiat intelegerea din cadrul Consiliului de Asociere, intre Romania si UE). Cum comentariile cu privire la felul in care a fost gindit acest program sint foarte multe (cele mai putin binevoitoare amintind, in vorbe, de violenta anarhistilor care devasteaza McDonalds-uri in diverse colturi ale globului), nu voi adinci acum subiectul.

Cea de a doua zi a seminarului a cuprins doar un atelier (coordonat de un bun cunoscator al Romaniei, Charles Landry) menit sa evalueze activitatea de pina acum a Observatorului. Discutiile au fost prietenesti (asadar, au cuprins nu doar vorbe de incurajare, ci si critici rostite cu zimbetul pe buze si cu speranta in suflet). Pentru a nu adauga inca o retea la zecile deja existente, Observatorul nu doreste sa isi formalizeze relatiile cu partenerii. Asteapta, insa, contributiile acestora, promitind ca peste 6-7 luni vor aparea primele concluzii rezultate din studiile adunate.

Cu gindul la aceste studii – din care se vor inspira, poate, si fauritorii strategiei culturale romanesti –, am cautat pe strazile Budapestei tricolorul (rosu – galben – albastru) cu care se mindreste orasul dunarean la fiecare festivitate, dar din pacate, festivalul budapestan de primavara se incheiase deja (am avut, totusi, parte de un emotionant spectacol de muzica si poezie, inspirat din creatia lui François Villon). Am fost asigurat, insa, ca desi István Csurka („frate geaman“ intre ale ideologiei cu Jean Marie Le Pen, Corneliu Vadim Tudor si Jörg Haider) acuza, in continuare, administratia orasului ca este tradatoare – fiind, bineinteles, vinduta masonilor, evreilor si romanilor – pentru ca pastreaza ca drapel un steag avind culorile nationale romanesti, budapestanii isi vor apara culorile locale. Asta, pentru ca identitatea locala nu are a se teme (am fost asigurat) nici de presiunile globalizatoare, nici de cele autarhic-izolationiste...

Ceea ce m-a facut sa ma gindesc la faptul ca acum, cind Uniunea Europeana a adoptat oficial, in fine, si un motto (care o fi mottoul Romaniei, m-am intrebat) – Unitate in diversitate –, tot ce avem de sperat este ca vom reusi sa imbogatim diversitatea europeana cu specificul romanesc, inca din primul deceniu al mileniului III. Ca exercitiu alternativ de europenitate – pina la momentul aderarii – propun si analiza modului de finantare a culturii romane. Nu in raport cu cel din Uniune – pentru ca nu avem cum sa ne comparam nici veniturile, nici cheltuielile, nici experientele de pina acum –, ci, macar, cu acela din celelalte tari asociate.