„Timpul se buclează, corpul îşi aduce aminte“

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Sanda NiŢescu

Un fir de mărar şi cerul albastru

Ediţia a II-a

traducere de Irina Mavrodin,

cu ilustraţiile autoarei,

Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 2008, 238 p.

„S-ar zice că amintirile în memorie se decolorează exact ca şi acelea pe care le păstrăm în sertare.“ Astfel scria Blecher despre însemnătatea unei clipe şi re-facerea conţinutului ei. Cartea pictoriţei Sanda Niţescu – stabilită la Paris încă din 1967 – este rezultatul unei asemenea încercări de refacere a spaţiului memoriei afective. Prin activarea imaginilor senzorial-olfactive ce alcătuiesc tabloul unei lumi pierdute este evocată lumea copilăriei, adevărată insulă de fericire, univers al senzorialului şi al ecourilor izvorîte dintr-un imaginar „iremediabil românesc“, construit prin intermediul „amintirilor culinare“ într-o falsă carte de bucate/autobiografie de inspiraţie proustiană.

„De cînd m-am pierdut şi m-am regăsit, pe un alt plan, în afara cuibului, lansată într-o cursă vertiginoasă, străbătînd alte ţări, depăşind alte bariere, de fiecare dată pe marginea prăpastiei, în locul de unde aproape că nu poţi să te mai întorci, urlînd din răsputeri în acest vîrtej care mă tîra cu sine, m-am agăţat întotdeauna de rădăcinile acestea, care nu m-au părăsit niciodată şi a căror blîndă putere o simţeam, din ce în ce mai mult, undeva în mine, în inima mea, în sîngele meu.“ Cartea Sandei Niţescu propune cititorului una dintre temele cele mai interesante ale literaturii diasporei – problema identităţii româneşti în exil, adevăratul punct de plecare al acestei autobiografii gastronomice. Îmbinînd romanul, eseul şi cîteva dintre caracteristicile poeziei, „amintirile culinare“ se refac sub forma unor „Scrisori către Agnes“ (virtuală parteneră de dialog), procedeu ce conferă cărţii o dimensiune conversaţională, o intimitate şi o autenticitate nemărginite. Scrisorile – adevărate confesiuni ce au ca pretext prezentarea şi cunoaşterea bucătăriei româneşti – descriu o întîlnire favorabilă, un moment al deschiderii conştiinţei ce poartă cu sine orele trecutului, retrăite cu intensitatea unei existenţe nomade de exilată.

Experienţă fondatoare, improvizaţie poetică, invenţie savantă a hazardului, „flux multicolor alcătuit din miresme, frînturi de gînduri“ şi din obiecte ce cunosc mai mult decît inteligenţa şi raţiunea, gătitul este o activitate ce conduce cititorul către o nouă filtrare a realităţii, o renaştere a senzorialului şi a visceralităţii copilăriei menite să calmeze „spleenul“ şi să înlăture violentele stări de melancolie. Faptele culinare, asemănate cu evenimente în stil happening, reprezintă prilejul „punerii în scenă“ a unei arte a totalităţii simţurilor, activitate ce nu poate fi comparată decît cu „pofta nebună de a picta“: „Mă surprind uneori folosind vocabularul picturii pentru bucătărie şi pentru un anumit mod de a o gusta. În chip bizar, în faţa unui tablou sublim, ş…ţ mi s-a întîmplat să salivez, aşa cum aş fi făcut în faţa unui fel de mîncare suculent sau a vreunui vaporos desert. Aceeaşi voluptate, aceeaşi bucurie lăuntrică îmi cuprindeau tot trupul în preajma unei frumuseţi pe care simţi nevoia să o mănînci“. Aceleaşi senzaţii sînt antrenate de şedinţele de pictură, „de subtilitatea stratului subţire şi transparent de culoare“.

Printre cele mai memorabile personaje ale acestor amintiri culinare se află Esti, bucătăreasa familiei, adevărată „servante au grand coeur“, sosită în familie din „străfundurile Transilvaniei, unde se născuse la o dată nici de ea ştiută“. Imaginea ei revine de mai multe ori pe parcursul cărţii, în diferitele „scrisori“, îndeplinind rolul de personaj pitoresc, emblematic prin simplitatea şi vitalitatea sa, una dintre acele imagini ale copilăriei care sînt de cele mai multe ori „pictate“ numai cu acrilicele minţii. În cazul amintirilor culinare, Esti reprezintă candoarea originară, intactă şi pură, nealterată de nici un fel de cultură, „înzestrată cu o emotivitate excesivă şi cu o sensibilitate neobişnuită“.

„Scrisorile către Agnes“ – numai în aparenţă schimburi de reţete culinare – sînt consecinţele unor experienţe oportune, adesea declanşate de munca fizică: „Munca făcută cu mîinile, pînă şi cea mai umilă şi cea mai banală, ne lasă mintea să hoinărească în libertate, parcă pentru a ne izbăvi de gestul reverbativ şi neînsemnat în sine. Adeseori, cînd mă consacru uneia dintre inevitabilele treburi gospodăreşti, ş…ţ mintea mea porneşte haihui şi mă las năpădită de imagini, de amintiri. Brodez, potrivesc între ele fărîme de gînd sau le las să plutească după voie şi la întîmplare“. Ritmul interior al scrisorilor descoperă în contactul cu substanţa memoriei o nouă relaţie, o complicitate şi chiar o nouă respiraţie însoţite de tot atîtea rezonanţe, ecouri, murmure şi transparenţe ale imaginaţiei. În „Scrisorile către Agnes“ nu se regăsesc întîmplări, ci senzaţii.

Căldura lăuntrică a căminului dăruită de copilăria fericită este completată de o „inexplicabilă dorinţă de a transgresa limitele“, „de a cunoaşte cealaltă faţă a lucrurilor“, de a afla acel „dincolo“. Amintirile culinare ce au în centru casa copilăriei sînt însoţite de evadările în lume, de excursiile în compania tatălui. „În jurul cercului alcătuit din gusturi şi miresme familiale“ se ţes, treptat, „alte drumuri şi incursiuni“ care duc spre „domeniul «celuilalt», al mai multor «altundeva»“. Aceleaşi reflexe din copilărie, aceeaşi chemare a evadării anunţă condiţia nomadismului din exil.

Cartea Sandei Niţescu este o „colecţie“ de amintiri-imagini culinare ce realizează o reîntregire a corpului, dorinţă ce pluteşte în aer de cîţiva ani – nevoia de a întregi percepţia umană prin toate simţurile –, recuperînd astfel mirosul şi gustul, lăsate odată deoparte deoarece treceau drept simţuri „animalice“. Această tendinţă este ilustrată în Franţa de Michel Onfray prin cartea sa La Raison gourmande, fiind caracteristică unei reabilitări a hedonismului.

Lăsînd la o parte noile tendinţe ale stilului de viaţă francez, mai importantă este în cartea Sandei Niţescu acea sensibilitate specifică autoarei, calitatea de a „vedea“ dincolo de materie, de a percepe „dimensiunea spirituală a hranei“. Un fir de mărar şi cerul albastru surprinde „acea parte inefabilă a mîncărurilor“, acele „clipe poetice care înseamnă uneori mai mult decît o masă bogată, prea desăvîrşită şi care nu supravieţuiesc decît prin «ceea ce le înconjoară», prin acea atmosferă de nedefinit care învăluie «trupul» mesei“.

Notă: Titlul acestei cronici este o propoziţie din romanul Exuvii, de Simona Popescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.119