OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu ANTONESEI
Semnele timpului (Opinii, dialoguri)
Editura Princeps Edit, Iasi, 2006, 280 p.

O carte precum aceea despre care va fi vorba mai jos1 merita cu prisosinta o dezbatere veritabila, mult mai importanta, prin capacitatea ei de analiza globala, decit rindurile unei singure cronici. Aceasta din urma, fatalmente sau nu, poate privi textul doar dintr-un anume unghi, individual, deci personal, si, prin urmare, il va aborda cumva intr-o inevitabila unilateralitate a unei atari perspective. As fi, pot spune de pe acum, cel putin la fel de bucuros, pe cit de onorat, daca insemnarile pe care, din acest unghi propriu, le voi dezvolta in pagina de azi a Observatorului cultural ar/vor fi daca nu continuate, cel putin urmate de analize ale altor comentatori pe marginea unei carti pentru care tocmai opinia in dialog – a se vedea subtitlul volumului – reprezinta esenta de a fi a actului cultural, in consecinta si a libertatii ontologice a operei.2

- Civilizatia dialogului cultural
Citatul din Prefata („despre dialog ca singura cale in formularea unor posibile adevaruri“) este o adevarata emblema a intregii carti. Ea reuneste referinte la acele volume care, fie ele de literatura fictionala, fie de teorie (in sensul cel mai larg, filozofic, al termenului), de eseuri sau de orice alta natura discursiva3, au contribuit la formarea spirituala, pe linga cea culturala si intelectuala, a celui care a scris Semnele timpului. A posteriori, Liviu Antonesei intra in dialog cu citeva – cele mai importante dintre cele mai apropiate – carti care l-au format. Pina atunci, fusese rindul si vremea lor. Acum, scriindu-si propria carte (nota bene, inca o data: cea de debut!), este rindul si vremea lui. Autorul stie, acum, adica din momentul in care a pornit sa scrie propria carte, ca acelea au fost cartile care i-au vorbit, care – in pura pedagogie cultural-spirituala – l-au intemeiat. Pe cind ele ii vorbeau, el tacea. De acum, el vorbeste, iar ele ii asculta gindurile asternute in scris. Iata cum se naste dialogul, ca orice vorbire alternanta. Cartea lui Liviu Antonesei ofera, asadar, celorlalte carti, celor formatoare, replica, asezata in succesiune fireasca, deci in ulterioritate, a celui format de ele, prin ceea ce am putea numi educatia cartilor. Bildungsroman, cum isi autocaracterizeaza autorul insusi textul (in Prefata), Semnele timpului ne apare si ca una dintre marturiile cele mai directe si convingatoare despre puterea educatiei culturale prin dialog. Ceea ce as indrazni sa numesc o papiro- sau, mai precis, o bibliopaideia, concept care implica, in prima si ultima instanta, deplina, devotata adeziune la valorile Civilizatiei Cartii, adica ale Dialogului scris-citit.

Cum isi organizeaza autorul sistemul de referinte, intotdeauna foarte bogate, arborescente, pe care le stabileste drept fundal ideatic si conceptual al propriului discurs?
O face pornind de la premisa ca orice scriitor, orice autor in genere, se formeaza, pentru ca traieste, „in mijlocul unei anume atmosfere culturale“. Acea atmosfera ii trimite celui care o percepe si se intereseaza de ea o suma de „semne“. La acestea se raporteaza cel ce se formeaza, lor li se adreseaza, la ele reactioneaza, pe ele le judeca. Se vadeste, astfel, ca formarea culturala, educatia prin cultura – ceea ce am numit, mai sus, bibliopaideia – reprezinta, in chip firesc, un proces, iar acest proces nu e nicidecum unul cu sens unic, ci reversibil. Altfel spus, un circuit cu dublu sens, in care la fel de important ca semnul (cultural) este si raspunsul la semn, in calitatea acestui raspuns de parte vitala a circuitului de tip feed-back.
„Semnele timpului“ sint cele care, in consecinta, ii organizeaza scrisul si, ipso facto, cartea insasi a lui Antonesei, nascuta direct – precum mitica Pallas Athena din capul lui Zeus – ca raspuns la stimulul cultural primordial. „Semnele timpului“ ii divid autorului suprafata de scris in patru sectiuni, corespunzatoare celor patru tipuri de „semne“, sectiuni carora li se adauga un corpus de note-anexe la (strict) ultima sectiune.

- Primul „semn“:
Poezia
Sectiunea-incipit a cartii se intituleaza Fragmente despre poezie si alte fragmente.4 Doua prime observatii. Mai intii, aceea ca, absolut deloc intimplator, Liviu Antonesei isi incepe cartea „semnelor“ cu Poezia (prefer, din motive pe care nu am loc sa le dezvolt aici, grafia cu majuscula a tuturor macro-conceptelor). Este acel teritoriu al semnelor venite dinspre umanitate cu tinta spre umanitate, care reveleaza cel mai bine functia onirica (in termenii autorului), adica unul dintre cele doua „paradisuri“, cel al „reveriei“, care defineste – alaturi de luciditate – esenta ontologica a umanului. Apoi, aceasta prima sectiune sta sub puterea (era sa spun… semnul) fragmentarului (in loc de „Fragmente“, autorul ar fi putut apela, strategic – si bine ca nu a facut-o ! –, la termeni neutri, de fapt insipizi, de tipul: „note“, „observatii“, „consideratii“, „preliminarii“ etc. etc.; tentatia habitudinilor universitar-academice, remarcam, pindeste la tot pasul!). De aceea, chiar al doilea capitol schiteaza (si poate fi citit ca) o teorie disipata, fragmentara ea insasi, despre ideea de fragmentar in si ca scriitura. Este, dupa stiinta mea, prima contributie romaneasca la ceea ce numim poetica fragmentarului. Careia autorul – il indemn!… – ar putea sa i se dedice, aprofundind-o, separat sau in conexiune, intr-una din lucrarile lui viitoare.

Despre Poezie pare a fi vorba doar in eseul initial al sectiunii, in celelalte prezenta ei dovedindu-se, la o prima lectura, mai curind deductibila si, in orice caz, subinteleasa, metatextuala. in realitate, autorul gindeste un univers intreg, cu toate semnele lui trimise spre noi, in termenii fiintei Poeziei. De pilda, in doua eseuri de maxima densitate si reciprocitate ideatica, „jocul“ si „cultura“ se descopera pentru autor a fi ca fetele aceleiasi monede, ca recto-ul si verso-ul aceleiasi foi de hirtie, semne egal semnificante ale unei realitati-semnificat extrem de adinci si care vine de foarte departe, din preontologia umanitatii. Rezumind demonstratia, concluzia, tripla, o putem reformula dupa cum urmeaza: jocul a nascut si naste cultura (ca produs al spiritului ludic); la rindul ei, cultura este forma istoricizata, multiplicata si diferentiata, organizata institutional, a spiritului ludic; in sfirsit, ambele, cultura si joc, joc si cultura, reprezinta expresia cea mai inalta, totodata cea mai deplina, a libertatii – nu doar spirituale – tangibile de catre umanitate. Or, nimic nu este mai ludic, adica mai gratuit in absolut, ca Poezia. A vorbi despre joc/cultura/libertate, intr-o triada cu termeni permutabili, inseamna, in fapt, in planul echivalentelor simbolice pe baza carora fiinteaza spiritualitatea umana, a vorbi despre Poezie si a o trai.

La fel si atunci cind Liviu Antonesei scrie/ vorbeste despre povestire sau despre contemplatie, despre prostie sau despre cunoasterea nocturna. Termenul de referinta, termenul marcat (din seriile de cupluri) ramine, chiar si involuntar, Poezia. Ea este, formal, absenta intr-un eseu precum Despre povestire. Dar orice rind de acolo, ori de cite ori se refera la memorie, la vointa, la misterul/taina de dincolo de real(itate), la saltul in fantastic ca prin fanta dintre doua universuri tangente, nu face altceva decit sa (ne) vorbeasca despre Poezie. Scriitura insasi, en miettes sau continua, isi reveleaza la Liviu Antonesei conditia fundamental si exclusiv poetica. Nu doar provocator, ci – repet – revelator isi numeste autorul o subdiviziune a eseului despre conduita contemplativa Oda contemplatiei. Eseul se metamorfozeaza in poem sau, cum se intimpla in Pagini regasite din Cartea noptii, se naste direct, ca Venus marina, din spuma Poeziei, ca Poezie.
Cred ca nu gresesc prea mult daca afirm, in incheierea observatiilor de mai sus, ca Poezia este, in viziunea pe care o desfasoara treptat paginile rasfiratelor eseuri din Semnele timpului, semnul cel mai tare al timpului. Adica, in ecuatia: semne = timp(uri) = eternitate, Poezia este fiinta si parte a Eternitatii.

- indragostitul dezinteresat
Simbol si chintesenta, Poezia, ca incepatoare a aspiratiei spre absolut a omului si, prin el, a umanitatii, este, in toate spatiile istoriei acesteia, deschizatoarea Culturii.5 Care, la rindul ei, o inglobeaza intre fundamentele insesi ale ontologiei umane, pastrindu-i si oferindu-i cumva, in permanenta de-a lungul Istoriei, locul de suprema suveranitate in ordinea spiritului.6
Aceasta a doua sectiune a Semnelor timpului foloseste un termen, cel de „jurnal“ (Jurnalul unui indragostit dezinteresat), ca pe un indice discret de continuitate, in demers si expresie, in raport cu sectiunea initiala, unde capitolele care il poarta (Jurnal in teritoriul jocului si Jurnal in teritoriul culturii) alcatuiau nucleul analizei.

in spiritul acestei continuitati ideatice, din nou nu este o intimplare faptul ca inceputul sectiunii secunde este rezervat unui poet, Lucian Blaga, si ca, astfel, intreaga sectiune apare pusa sub acelasi mereu nou „semn“: al Poeziei. indragostitul dezinteresat se intoarce permanent la Poezie si la marii ei oficianti, care se numesc (in ordinea textelor din sectiune) René Char, Stéphane Mallarmé, T.S. Eliot, Mihai Eminescu. Aproape jumatate din paginile Jurnalului... au ca obiect direct Poezia, in calitatea ei de exercitiu suprem al libertatii interioare si al individualitatii, ca „asceza spirituala“ si ca „arta a explorarii (si exploatarii) timpului“; iar sectiunea insasi se incheie cu rinduri despre Eminescu – intre viata si carti.
Plasind-o in cel mai inalt – si totodata vechi, cronologic vorbind – relief, Liviu Antonesei ii scoate Poeziei unicitatea in evidenta tocmai prin asezarea (vreau sa spun, raportarea) ei la peisajul global al Culturii. Semn al Timpului7, Poezia se exprima si ca vocatie (semn) exponential(a) a(l) Culturii. in desenul ideilor pe care il tese a doua sectiune, Cultura se vadeste cu prisosinta a fi termenul marcat.

Ea apare, rezumind (fatalitate…), intr-o dubla ipostaza. Mai intii, de teritoriu – pastrez termenul autorului – al avansarii supreme a rationalitatii, ea insasi avanpostul intelectual-spiritualitatii umane. Cultura exprima simbolicitatea fiintarii umane. Suma de coduri, cultura – avind stiinta ca virf de lance, as preciza printr-un distinguo terminologic – este pista de avansare in cea mai adinca profunzime a cunoasterii. Iar cunoasterea, daca mai trebuie sa reamintim, pare a fi atributul primordial al exclusivitatii si unicitatii umanului. La un alt nivel, la cel de adinca profunzime, Cultura este semnul purei umanitati a omului, intrucit, dincolo de cunoastere, ofera sansa, unica si ultima, a auto-contemplarii: acea stare in care luciditatea devine reverie si invers, si careia Liviu Antonesei, in afinitate electiva cu o intreaga estetica a psiho-mentalului european tardo- si postantic, ii da numele de melancolie (Problema insolubila – melancolia).

- intimplari cu civili si carturari
Si asa, din aproape spre mai departe8, autorul ne poarta, parca pe nesimtite, pe drumul fara urme, presarat insa cu semnele inefasabile, desi nevazute, ale Timpului. Ajungem la sectiunea a treia, surprinzator – fata de ceea ce se desfasurase pina atunci in carte – intitulata intimplari cu civili si carturari. Precizarile subtitlului (amintiri si parabole, cuvinte puse intre paranteze in raport cu titlul, cu care fac, insa, corp comun) permit, de fapt sugereaza, inainte de orice lectura – ca si in cazul subtitlului fata de titlul general al cartii –, intuirea unor banuite intentii. Va fi, cumva, vorba despre „teritoriul“ fictiunii? Toate cele trei cuvinte-cheie (intimplari, amintiri, parabole) indreptatesc, chiar indeamna spre o asemenea ipoteza.

Sint sapte texte, carora ultimul cuvint al subtitlului sectiunii, ca si al titlului insusi al unuia dintre texte, li se potriveste pe deplin: parabole. Latura pseudomemorialistica (termenul amintiri apare strategic antepus in subtitlul sectiunii) vine sa sublinieze, o data in plus, conditia fundamental autofictionala a tuturor acestor texte. Chiar si a celui in care scurta naratiune (ca si celelalte, de altfel) se dezvolta la persoana tertiara (Simion gramaticul). Exista acolo, in ultimele rinduri, un expres „P.S“, in care „biograful“ omniscient al Carturarului – acesta din urma, orb si paralizat, ajunsese sa scrie tinind in gura inclestata tocul muiat in calimara, numai pentru a putea izbuti sa-si incheie, cu un efort supraomenesc, prin ultimele doua carti, sirul visat al celor 100 de opere – ii deconspira identitatea: fanaticul intru idei si scris Carturar nu este nimeni altul decit Constantin Noica, sihastrul Paltinisului si mentor a diverse generatii de ucenici, intre care si cel devenit, poate fara stiinta si voia insasi a Carturarului, vocea povestitoare din text.

- Cine dispare, cine scapa
in mod simetric, ultima proza, cu titlu intentionat paralel (Matei autorul), se dezvolta similar ca maniera de relatare concentrata a vietii si operei tot unui carturar, de data aceasta in ipostaza de scriitor (de autor, in termenii titlului). Cu o diferenta, totusi, majora: locul naratorului-biograf este luat de vocea personajului, care astfel isi deapana propria poveste, incit biografia se schimba in autobiografie. „Matei“ poate fi inteles ca numele, parabolic asumat, al scriitorului insusi, respectiv al celui de-al doilea „autor“ (primul fiind un „scriitor in cetatea Nur din nordul regiunii de nord a Imperiului“9, adica insusi autorul Semnelor timpului. Acesta vorbeste despre sine cu nume schimbat – conventie prozastica milenara!… –, mai exact vorbeste despre opera pe care ar fi putut-o scrie, despre „marele (sau) Proiect“, in mii de tablite de argila (id est, volume), din care pina atunci nici un rind nu aparuse, pentru ca nu fusese scris. Si nici nu aveau cum sa mai apara vreodata, tinind cont de inaintarea in virsta a autorului, in afara acestui text, gindit de „Matei“ ca o scrisoare-prefata a Operei aflate intr-un perpetuu status nascendi. Ca si fabula de obicei, „morala“ parabolei survine in ultimele ei cuvinte: Opera suprema este tacerea.

Cartile, literele lor, trimit, asadar, noi, si graitoare prin tacere, semne. Alte semne ale aceluiasi Timp, cel care ii inghite la fel, in marsupiul sau devorant, si pe anticul argilar nord-oriental Matei, si pe medievalul iluminat Simion gramaticul10. Le inghite si pe celelalte „personaje“ ale textelor: pe locuitorii din „micul tirg de munte“ (Ceasurile), plicul autotrimis (Scrisoarea), pe profesorul de limbi orientale disparute, care dispare el insusi odata cu ultima descifrare a unei tablite (Mlastini), bestia din lac, nevazuta vreodata de cineva, dar obsedind pina la delir constiinta locuitorilor tinutului (Monstrul), pe iubita ale carei picioare multiplica la infinit simbolul si misterul feminitatii (Singular-plural) etc. Dispar toti pe rind, cu nume sau fara nume, din texte, doar unul singur pare a scapa: tocmai personajul care (isi) spune eu. Liant unic al textelor, pentru ca eu este demiurgul absolut al Literelor. Iar Literele, se poate conchide, sint singurele care, si dupa moartea autorilor lor, isi permit sa-l infrunte, prin logos, in cele din urma pe Marele Demiurg: Timpul. Si indraznesc sa ii reziste.

- Captivi in cultura, prizonieri ai Lecturii
Finalul eseului-puzzle al lui Liviu Antonesei se doreste un Epilog. El reprezinta, totusi, nu o incheiere traditionala, cu concluzii, perspective si bibliografie, ci o noua si ultima sectiune, al carei subtitlu lamuritor (Despre absolutul lecturii) este reluat in anexele (extrem de scurte, aproape fulgurante, cu exceptia celor care poarta numerele 4 si 5, perceptibile ca evidente eseuri autonome) la respectiva sectiune.
Atentia eseistului trece acum de la „semnele“ (si, prin aceasta, produsele) Timpului cultural, cartile, la procesul asimilarii lor, prin Lectura, si, ipso facto, de acolo la conditia beneficiarului Timpului cultural, care este Lectorul („absolut“) sau Cititorul („fara limite“). Lectura se vadeste, in consecinta, a fi un „semn“ circular, un releu al ciclicitatii, intrucit, in intersanjabilitate de pozitie cu scrisul, un „semn“ il atrage pe celalalt, „intr-o circularitate infinita“. Lectura astfel perceputa apare ca „semnul“ tare al culturii si – as indrazni sa completez ideea lui Antonesei – ca un „semn“ chiar superior ontologic scrisului: raportat la individul-autor, scrisul este o virtualitate limitata, lectura – una ilimitata. Scrii numai cit poti, citesti cu mult mai mult decit poti banui. Sintem nu doar „captivi in cultura“, sintem mai cu seama prizonieri ai Lecturii.
inca o data, ai Timpului si ai „semnelor“ lui.

- Scurt epilog
al cronicarului
Modul cum a construit Liviu Antonesei intreaga lui carte imbina cit se poate de semnificativ aleatoriul ideilor si sistematica expunerii demonstrative. Departe de austeritatea unui tratat – indiferent de virsta lui: antica, moderna, actuala… –, cartea sta la fel de departe de efemeritatea insemnarilor personale, exclusiv sau eminamente egocentrice, pe care, de pilda, proza de autofictiune propriu-zisa (jurnalul, memorialistica, o anumita nisa a eseisticii etc.) le utilizeaza ca mod de expresie subiectiva a asumarii Lumii.
Poezie: cultura: fictiune (narativa): lectura. Traseul printre „semnele Timpului“ urmeaza o logica nu tocmai evidenta, a dis-continuum-ului tipic postmodernist, in sensul unor dizolvari sau disolutii (aparente, cel putin) de continuitate. Disjunctiile suprafetelor tematice sint sporite de aleatoriul fragmentarist al ideilor – maniera de a gindi lucrurile tipic postmodernista! – din interiorul fiecarei sectiuni, intre capitolele alcatuitoare ale acestora. Iar in interiorul capitolelor, intre pagini si chiar intre paragrafe, puse parca sa danseze laolalta, fiecare pe cont propriu, dansul total imprevizibil, infinit poliritmic, al Ideilor…11
Dar ideea in sine de organizare nu pare, oare, sa contravina chiar puritatii spiritului postmodernist, care este unul, in aparentele sale, de comportament brownian al miscarii, prin excelenta dezordonate? in realitate, postmodernismul se atinge cu clasicitatea tocmai prin aspiratia sa, niciodata evidenta, catre organizare.

Ideile, discontinue in planul dinamic, de forta asupra suprafetelor cucerite, anexate – cartea are 7 anexe si un capitol de „note“ (care sint, in felul lor, tot un fel de anexe, dar bibliografice, cu un comentariu minimal) –, se intilnesc, se reunesc, isi raspund unele celorlalte in adincimea si in profunzimea discursului, acolo unde viziunea analitica a descriptorului identifica universaliile inteligentei si spiritualitatii umane.
Nu a fost, dintotdeauna, antropocentrismul emblema oricarei viziuni clasice autonome, nesubordonate teologico-etic, asupra umanitatii si universalitatii? intr-o recenta (ultima?…) faza a cresterii sale, postmodernismul pare a-si fi regasit esenta identitatii sale clasice. Cuvintele lui Henry Miller (in special – despre Grecia, eterna tocmai prin clasicitatea ei, sint cuvintele de regasire a imutabilei si definitivei identitati, de esenta clasica) rostite de un postmodernism amenintat din propriul interior de confuzia valorilor si, finalmente, de haos: „Grecia a facut din mine o fiinta libera si intreaga. s…t Azi, ca si alta data, Grecia este de cea mai mare importanta pentru cine vrea sa se gaseasca pe el insusi“.
Postmodernismul: fata de azi a clasicitatii.

––––––––––––––––
1. Liviu Antonesei, Semnele timpului (Opinii, dialoguri). Iasi, Princeps Edit, 2006; 280 p. Retiparire revizuita a volumului de debut al autorului, predat Editurii Junimea in 1986 si aparut in 1988 (peste mai bine de un an se vor implini exact doua decenii de la publicarea textului!), editia actuala pastreaza in intregime infatisarea originalului. Cu toate acestea, aerul cartii este unul cu totul nou! Inserturi inedite – la care se face aluzie in Nota asupra editiei –, inclusiv unele tacite (cum sint, de pilda, cele referitoare la reteaua informatica), pe de o parte, regasirea anticipativa a unor teme in/din eseistica ulterioara, recenta, a autorului, pe de alta, ne fac sa percepem, azi si aici, Semnele timpului ca pe un acelasi, regasit, si, totusi, nou teren de confruntare a ideilor, proiectate cu obstinatia unui curaj franc, neabatut, nediscriminatoriu, de catre Liviu Antonesei de multe decenii in spatiul cultural public romanesc, din tara si din afara ei.

2. „s…t dialogul mi se pare singura cale pe care putem incerca formularea unor posibile adevaruri.“ (p. 8)
3. Nascuta din lectura altor carti, de un prestigiu si, nu mai putin, o varietate obligatorii cind este vorba de anii atit de hotaritori ai formatiei cultural-intelectual-spirituale, insasi cartea lui Antonesei refuza ancorarea intr-un gen unic, la fel de „discursiv“ si in egala masura „probabilistic“ (v. p. 10-11) ca si cartile din orizontul carora Semnele s…t au aparut.
4. Regret faptul ca trebuie, acum si aici – dar trimiterile la pagini au nevoie fara exceptie de exactitate! –, sa ma refer la un detaliu exclusiv tehnic, de o importanta practica in vederea careia nu mai este nevoie sa pledez: numerotarea paginilor in volum in raport cu cea din Cuprins.

Acesta din urma este, din nefericire (pentru cititor), cu totul dat peste cap. incepind cu al doilea capitol al sectiunii (Despre scriitura fragmentara), aflat in volum la p. 47, indepartarea fata de paginatia indicata de Cuprins ia proportii nebanuite (capitolul numit este plasat in Cuprins la p. 44), astfel incit, in final, decalajul ajunge la zeci de pagini! Editorul va fi, cu alta ocazie, poate mai atent (si) la acest aspect, aparent minor.
5. Simetric in raport cu Poezia, prefer si in acest caz sa folosesc grafia cu majuscula a conceptului. Virtutile generalizatoare, pina in pragul simbolizarii, ale unei astfel de grafii imi apar inutil de evidentiat suplimentar.
6. Liviu Antonesei face, de altfel, din Poezie telul suprem, idealul arhi-textului cultural, modelul-sinteza total al culturii: „Ambitia ta secreta: un fel de text care sa nu fie altceva decit o poezie esentiala, acoperind toate axele paginii, s…t ceva care sa dezbine granitele care separa inca curentele, genurile, scriiturile. Un text total care sa nu aspire insa la totalitarism si opresiune textuala, un text liber si eliberator in toate sensurile“.

7. As prefera, lesne de (sub)inteles, daca mai era nevoie de o noua precizare, si in acest caz – mai ales in acest caz!… – grafia cu majuscula, cu atit mai mult in contextul conceptual dat. Titlul unui eseu central al sectiunii sugereaza ideea ca Poezia este una dintre „fetele timpului“ (p. 147).
8. Fragmentarismul „farimitat“ (en miettes) al jurnalului „indragostitului“ (presupun eu, de chintesentialitatea umanului, care este Cultura), in plus si „dezinteresat“, nu ne opreste, totusi, sa vedem, slalomind printre jaloanele micilor subiecte – fireste, ca dimensiuni –, ca viziunea preferata de eseist in ansamblul sectiunii este una antropologic-filozofica asupra umanului si conditiei sale. De aici, scriitura densa, conceptualizata, inclusiv cind vine vorba despre Poezie, de aici rigoarea impecabila a unor demonstratii deductibil construite (exemplare sint, in aceasta privinta, capitolele privitoare la gindirea dihotomica in cultura europeana).
9. Parca e un facut, dar „cetatea Nur“ de resedinta a autorului, al celui de-al doilea, cum l-am numit, al autorului ascuns al textului (L.A.!), se afla tot in „nordul regiunii de nord“ a unui fost (de data aceasta) regat, cindva – pina in 1940 –, „Mare“.

10. il rog pe autor sa accepte sugestia propusa aici, de a modifica forma substantivului apozitie, mai adecvata in text, as zice, reconstituitei atmosfere romanesti-medievale (fie si cu intruziuni euro-occidentale) decit aceea de „gramaticul“ (iar pozitia accentului sporeste puterea de sugestie!). in plus, observ ca pe unul dintre personajele textelor intermediare, „frizerul de lux al orasului“ (in Ceasurile – o parabola), il cheama – sa fie o intimplare? ma indoiesc – tot „Matei“, dar cu grafie arhaizanta, poate in intentii intertextuale: „Mateiu, Paul“. Personajele trec dintr-o autofictiune intr-alta, circula pe un fundal comun.
11. De la Socrate si Sofocle, un eseu mirobolant, spre exemplu cel Despre prostie si nenumaratele ei fatete, desi organizat pe secvente, fiecare cu subtitlu propriu, numerotate de la I la VII, te poarta pina in spatiul romantic si postromantic al culturii, cu viraje simultan spre modernitate (Kierkegaard) si contemporaneitate (Radu Petrescu, Cioran etc.). intoarcerile inapoi si demararile bruste in sens invers, succesive si alternant-contrapunctice, solicita, intr-o maniera ostentativ, dar pur postmoderna, dislocarea gindirii insesi a cititorului.