Tina şi Maestro, ce cuplu!

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Oricîte cusururi s-ar găsi romanului Maestro (că e prea lung, prea stufos, că sînt prea multe personaje secundare, care apar în scara de bloc a Emiluţei, prietena Tinei, că jegul din televiziune faţă în faţă cu eroismul şi curajul Tinei e prea brutal marcat), există ceva, în toate cele 650 de pagini, care trebuie descîlcit şi pus în evidenţă. E vorba de relaţia dintre Tina (frenetica realizatoare de televiziune, sfidînd convenţiile şi cerînd demisia în direct a ministrului de Interne) şi Maestro (Avram Duca, scriitorul român exilat la Paris). Tina face televiziune ştiind la ce se expune: „Nimeni nu a plecat acasă din TV cu ce a venit în traistă. Banii, viaţa, bucuriile, sufletul nu mai sînt intacte“. Maniaca detaliului şi a punctualităţii, cea care goleşte oraşul de trecători atunci cînd îşi începe emisiunea, Tina Marcu are revelaţia unei vieţi fără rost abia cînd îşi întîlneşte tatăl. E între Tina şi Maestro o relaţie care se dezvăluie pe parcurs, ca într-un joc de cărţi filate, în care asul apare abia la sfîrşit, uimind asistenţa: e revelaţia întîlnirii dintre tatăl, care şi-a părăsit femeia însărcinată alegînd libertatea exilului, şi fiica matură şi revoltată, care îşi descoperă părintele mult prea tîrziu. Deşi Maestro are ca subtitlu O melodramă, părerea noastră este că acest subtitlu e un joc asumat pentru inducerea în eroare a cititorului (uneori şi a ziariştilor; ne permitem să credem că interviul dat recent de Stelian Tănase în Adevărul literar şi artistic, în care anunţa că vrea să se stabilească definitiv la Paris, a fost o melodramă vîndută unor jurnalişti prea puţin experimentaţi, care au înghiţit nedigerată afirmaţia, crezînd că dau o „bombă“ de presă). Da, acceptînd această convenţie, romanul poate fi interpretat şi ca o melodramă (însăşi istoria este o melodramă în căutare de rating).

Chiar destinul personajelor (această regăsire a tatălui după decenii de absenţă) pare a fi cusut cu firul melodramelor. Tina păstrează în ea sentimentul unei descoperiri televizate, este privitor şi personaj. „Ei doi într-o cuşcă, singuri, arătîndu-şi colţii, exhibînd cicatricile şi rănile purulente, ghearele ascuţite, blana zdrenţuită. Nu există iertare. E hotărîtă să nu îl lase să scape. Îl arată obraznică, aşa cum o ştim, cu degetul. Are experienţă, ştie să taie replicile celuilalt din conversaţii TV cu tipi dezagreabili şi incomozi. Mahări negri-verzui ca muştele nimerite pe gunoaiele zemoase şi urît mirositoare ale Bucureştiului. Granguri protocalii ca fluturii bătînd din aripioare speriaţi, făcînd aerul să vibreze şi să spargă geamurile. Intelighenţie roşietică-bleu ca liliecii bezmetici, ieşiţi noaptea, prin gubernie. Nu ai nici o şansă cu ea să plasezi un cuvînt. E perfect antrenată. Duca e o pradă uşoară. Are oase subţiri, obrajii delicaţi, ochii melancolici şi, în plus, o iubeşte. Ea e tot ce are...“.

Numai că dacă trecem de acest nivel, a fiicei-reporter care îi reproşează tatălui că a abandonat-o şi că nu s-a interesat de ea, avem în Maestro o minunată poveste de dragoste şi un cuplu construit impecabil. Nu e o dragoste dintre un bărbat şi o femeie („amîndoi evită apropierea fizică“), ci e acea dragoste care nu poate înceta niciodată, între copii şi părinţi, cu toate reproşurile, cu toată răceala, cu toată uitarea. Stelian Tănase îşi struneşte efectele fără să creeze sentimentul ambiguu că cei doi ar putea fi iubiţi. Prin vacarmul, prin larma produsă de melodrama din jur, Stelian Tănase îşi ocroteşte personajele să nu intre pe deplin sau să nu se identifice, la modul total, cu o melodramă. Tina şi Maestro, deşi vin din lumea cu aspect de melodramă, sînt singurii care o refuză. E un refuz izvorît mai degrabă din senzorial, nu pot „face contact“ cu acea lume, nu se pot impregna de melodramă.

Avram Duca nu e un personaj emblematic, fără prihană, nu e un model de luat în seamă; tocmai ezitările, cinismul, frica îl face rezistent prin vulnerabilitate. „Dacă rămîneam la Bucureşti, ajungeam un brav şi cinic propagandist, că sînt laş. Sau mă găseau într-un şanţ, în zăpadă, cu pantalonii pişaţi, cu inima îngheţată. Beţivii mor iarna, de Sărbători mai ales, dacă nu ştiai. Nu frigul îi ucide. Îi ucide faptul că nu au pe nimeni. Melancolia, singurătatea. Aşa aş fi ajuns dacă nu mă izgoneau cu un şut în cur tavarişci la Paris“. Iar Tina, în pofida cerbiciei ei proverbiale, a caracterului ei neînduplecat, devine normală, firească, prezenţa tatălui o transformă într-o fată care îndrugă vrute şi nevrute, care nu se teme să „trîncănească“ atîta vreme cît este în preajma tatăl ocrotitor. Accentele ei vituperante se topesc în faţa sincerităţii tatălui, care recunoaşte că a bravat, că şi-a inventat eroismul şi că-i sînt indiferente „istoria, imnul, mititeii, tricolorul. Îmi pasă numai de blestemata asta de carne. Ea să fie fericită. O stoarcem de plăceri“.

Tina a vrut să-şi cunoască tatăl, nu doar să-l intervieveze, să-l filmeze nervos şi revoltat. Dacă la televiziune era doar glamour, întîlnindu-şi tatăl, Tina devine fragilă, „ca o păpădie dusă de vînt“. Există şi o răzbunare a melodramei. Întîlnirea Tinei cu Maestro e cotropită de revanşa televiziunii, de transmisiunile în direct, de funeraliile naţionale organizate în onoarea scriitorului Avram Duca, supranumit Maestro, care se sinucide aruncîndu-se în Sena, după seara confesiunilor, cînd a fost faţă în faţă cu fiica lui.

Tina nu doreşte să ia parte la mascarada înmormîntării, cu găunoasele discursuri cernite de la catafalcul mortului. Renunţă la televiziune şi se stabileşte la Paris, în casa tatălui său. „Uneori, flanează pe bulevarde, căscînd gura la vitrine, intrînd să vadă un film. De obicei, udă grădina şi taie iarba. Nu se uită la televizor niciodată. Mai are şi un căţel găsit pe stradă, o corcitură, i-a zis Kiki. Citeşte, vegetează. Vecinii cred că e mută.“

Stelian Tănase e un meşteşugit mînuitor al limbii române, cu toate argourile ei. Scrie frust, direct, uneori îşi ia în răspăr propriul său limbaj sau propriile construcţii narative, ceea ce e un semn de vigoare scriitoricească. Ştie să compună, grotesc şi ironic-spăimos, o frescă a unei Românii tulburate de angoase şi violenţe. Dar, fără doar şi poate, ştie să decupeze din toată halima două personaje pe care vrea să le redea unul altuia. Şi vrea să le scoată din melodramă. Tina şi Maestro, ce cuplu!