OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe autostrada Bucureşti–Constanţa, dacă te opreşti la refugiile de pe marginea ei şi mergi la toaletă, vei găsi scris pe perete următorul mesaj, în română şi engleză: „Păstraţi curăţenia!îKeep Cleaning!“. Dincolo de greşeala de traducere şi umorul ei involuntar, mesajul – extrapolat la nivel de societate – devine unul extrem de realist şi amar. Într-adevăr, sîntem în postura de naţiune care ar trebui să (se) cureţe încontinuu, fără oprire. De nesimţire, de corupţie, de hoţie şi, în primul rînd, de nepăsare.

La Timişoara, mii de oameni au ocupat Piaţa Operei pentru a-şi susţine clubul favorit de fotbal, club al cărui patron nu e cu nimic mai presus decît un Gigi Becali. Însă asta nu mai contează cînd în joc este soarta principalei surse de distracţie – şi stres – a tinerilor timişoreni. Ce diferenţă tristă între aceşti tineri şi cei care mureau pe străzile Timişoarei în 1989! La ce nivel a ajuns noţiunea de onoare a românilor! Ultima mîndrie a acestui popor a ajuns un sport care regionalizează şi descentralizează sentimentele naţiei mai eficient decît ar fi făcut-o vreodată voinţa de a fi pe propriile picioare, economic şi cultural. Or, dacă singura şansă a României de a se redresa moral este să postezi lecţii de conduită şi de bun-simţ pe stadioane, atunci putem spune că nu mai există nici o şansă...

E septembrie şi pe la urechi încep să zumzăie, din ce în ce mai insistent, promisiunile electorale ale partidelor politice. Programele post-alegeri au devenit un fel de concurs ale cărui premii, evident, sînt voturile noastre şi, prin ele, puterea politică. A face politică, în acest context, înseamnă a participa la o licitaţie în care orice urmă de luciditate se pierde şi în care se aberează cu – şi fără – bună ştiinţă. Trocurile politice, ca cel dintre PD-L şi PRM, dau măsura primitivismului politic în care ne zbatem. Defilarea, pe ecran, a unor personaje care ar fi trebuit de mult să înfunde puşcăria ne arată, în primul rînd, rezultatul nepăsării noastre. Însă nepăsarea noastră e justificată, potrivit răspunsurilor primite de la dumneavoastră, pe marginea articolului de săptămîna trecută.

Concluzia mea este şi cea la care a ajuns, într-o carte, regretatul Laurenţiu Ulici: ne place „descurcăreala“, inclusiv celor cu mintea mai limpede. Refuzăm categoric să mai dăm vreun ban pe poporul ăsta, însă ne plîngem de relele ce-l domină; dăm un leu copiilor străzii, sperînd să dispară de la sine; ştim că nu avem cu cine vota, dar nu dorim să forţăm o mişcare socială care să aducă oameni ce pot fi votaţi. Pe scurt, nimeni nu mai crede în nimic, dar toţi speră în ceva. Iar acel ceva ar fi bine să cadă de undeva, din cer, pentru că noi nu avem timp să-l căutăm, fiind ocupaţi cu supravieţuirea şi descurcăreala. Nu, nu sînt ironic şi nici nu mă exclud din această mare de oameni pe care o descriu. Încercăm să ocolim mizeria, să ne retragem din faţa ei – dar e imposibil. Mizeria ne înconjoară din toate direcţiile. Şi atunci ne apare în faţă acest imperativ sisific: Keep cleaning!