Sînt două vîrste şi tot două unghiuri de „acţiune“ poetică
în cel mai recent volum de versuri al lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii.
Un unghi de cuprindere, cît mai larg posibil, prin care se
încearcă accesarea şi integrarea filozofică a unei realităţi sociale şi
istorice inconfundabile. E vorba despre ultimul deceniu al ceauşismului, uşor
recognoscibil în Arhipelagul, prima secţiune a cărţii; şi pe care îl
recunoaştem nu numai prin aspectele sordide şi personajele mizerabile („fiul
lăbar şi plin de şopote veninoase“, „miliţianul tîmp, roşu-n obraji, mulţumit“)
ridicate la puterea Epocii, dar şi prin parabolele destul de transparente în
care îl fixează autorul. Fiul iernii, poem amplu şi cu o bătaie solemnă, aduce
aminte de Budila-Express. „Noi“, „fiii iernii“, trebuia „să fim stropi
strălucitori, de aur şi foc“; dar în „vremea Piticului“ şi „a Babei Păroase“
(aici începe o strofă de pregnanţă expresionistă), într-un timp „ros de şoareci
şi carii“, am îngheţat, ne-am mortificat, rămînînd cu atît: cu „frumuseţea/
Cadavrului vînăt, cu interesante culori,/ De la morgă.“ Textul poate să fi fost
scris încă din anii ’80 sau cu două decenii mai tîrziu. Alexandru Muşina a avut
de la început ceea ce se numeşte maturitate artistică, dublată de o conştiinţă
a propriei performări. Ceea ce contează, în ecuaţia de faţă, e că aceste versuri
şi altele din Arhipelag au fost trăite atunci. Poezia de atelier, atît de atent
lucrată, procesează, mixează, modulează şi sintetizează experienţe „de teren“,
episoade multe şi o întreagă vîrstă impregnate de praf, gunoaie şi tristeţea
străbaterii lor. Textul e deci vechi, în acest sens: nu apare în el nici o
posibilitate a viitorului, nu există nici un orizont.
Poetul cunoaşte bine lumea închisă, prin care personajele
lui se mişcă pe rute dinainte stabilite. Nu vrea să surprindă noutatea (fiindcă
noutăţile nu au cum să apară), şi nici măcar devianţa (pentru că regulile nu
pot fi încălcate decît accidental şi, la scară mare, nesemnificativ). Cînd
totuşi o firavă opoziţie se manifestă, profilînd un eu care se agită destul de
caraghios, opozantul singular se dezintegrează în aerul tare de care ei sînt
feriţi, „în spatele măştilor de oxigen“. În Amiaza plutonică asistăm la un
Cernobîl ideologic, cu radiaţii ucigătoare pentru orice formă de viaţă liberă:
„Din turnul de apă ei împrăştiau/ Fluturaşi albaştri cu roz pe care scria/ «Tot
înainte», «Viitorul cu noi», «Luminoasă e calea»/ Şi aşa mai departe.// Sîngele
se agăţase de cer/ Ca un copil de pîntecul mamei înainte/ De violul branhiilor
înainte/ De ţiuitul metalic al celulelor asediate/ De microbi şi lumină.//
«Stăpînilor!», am urlat, «Camarazi!»,/ «Slugi netrebnice!», am urlat sub
soarele nemilos,/ Sub mîzga de microbi «Opriţi odată/ Fluturii voştri de
hîrtie, opriţi caracatiţa nevăzută/ Ce îmi acoperă pe-ncetul meningea,/ Ochii
de prinţ, sexul curat şi puternic, opriţi!»// Ei îmi zîmbeau îngăduitor, în
spatele/ Măştilor de oxigen, cu paloarea actinică/ Strălucind discret, ei
făceau semne prieteneşti/ Din turnul de apă, ei priveau înţelegători/ Zeama
puhavă a trupului meu evaporîndu-se/ Sub soarele nemilos al amiezii.“
Alexandru Muşina se plasează, aici, între atitudinea poetică
a tînărului Geo Dumitrescu, sarcastic deconstructor al necesităţii războiului
(în Libertatea de a trage cu puşca) şi cea, ulterioară, a lui Dorin Tudoran,
meticulos analist al coerent-aberantului mecanism totalitar (în La vie en
rose). Ironia e pusă (şi presupusă) în pagină, dar ea nu devine, ca la alţi
„optzecişti“, un mod de operare. În Regele dimineţii, ca şi în precedentele
volume ale autorului, registrul ironic apare ca un reflex mai degrabă cultural.
Muşina ştie că lectorul ştie că toate acestea au mai fost spuse; şi lectorul
ştie că Muşina ştie că trebuie să semnalizeze într-un fel sau altul
precedenţele. Dacă fascinaţia pentru urmărirea şi descompunerea marelui
mecanism e personalizată prin chiar stilul celui ce o încearcă sau o regizează
poetic, tema agresiunii împotriva spiritului uman (pe cît de liber, pe atît de
vulnerabil) depăşeşte cu mult cadrul lagărului socialist. „Peste capul
profetului/ Se abate bîta soldatului“, iată o secvenţă ce traversează şi
amprentează epocile, aducînd nu o liniştire „locală“, dar o teroare universală
a poetului-agent constatator.
Altfel spus, în acest unghi mai larg de cuprindere şi
transfer simbolic al unei realităţi amare şi cenuşii, tînărul Alexandru Muşina
e preocupat să desfacă liric Schema şi s-o regăsească în alte contexte. În
miezul „biografismului“ stă dorinţa de lărgire mentală (raţională, nu
vizionară) a cadrului. Iar în „poezia cotidianului“ se găseşte ceea ce este
impus, cu forţa, vieţilor noastre, şi nu poate fi respins: doar înţeles.
O abordare complet diferită observ în versurile celorlalte
secţiuni (Micile daruri şi După dragoste), care ţin, cu toate diferenţele
dintre ele, de o aceeaşi – nouă – sensibilitate poetică. Semnalul constituirii
ei e dat de Kilometrul O, un bun poem din Arhipelagul care proiectează
rebeliunea, revolta, revoluţia şi ce le-a urmat: în primă instanţă, aproape în
simultaneitate, trecerea tancurilor peste demonstranţi, făcuţi una cu asfaltul;
iar apoi, democraţia organizată şi rentabilizată tocmai de „cei care-au ucis“
şi „îmbîcsesc televizoarele“, „cei care-au vîndut/ Şi au cumpărat“ şi „rînjesc
în ziare“. Pe un tipar retoric evident, dar care nu atenuează efectul plastic,
acolo unde au fost „transpiraţie înfricoşată“, „cheaguri de sînge“, „oase“ se
simte acum „fum de mici şi kebab“, peste „o simplă bandă de-asfalt“. Autorul va
încerca, de acum încolo, să alcătuiască un cît mai minuţios repertoar de
senzaţii, sentimente şi amintiri uşor actualizabile. Demontarea maşinăriei
totalitare e substituită printr-un efort de surprindere şi înregistrare a
propriilor percepţii, care nu se mai organizează în serii poetice, ci sînt, aşa
zicînd, izolate: proaspete şi imprevizibile ca însuşi momentul („interior“ sau
„exterior“) surprins prin ele. Generalizarea simbolică lasă, în două treimi şi
mai mult din volum, spaţiu individualizării, iar aceasta nu mai e atît
reflexivă, cît senzitivă. Fiindcă Faianţă este prea lung pentru a fi citat
integral, să vedem Micile daruri: „Daruri ale aerului, ale luminii obosite,/
Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi/ Pe spatele Diagramelor lui.//
Cînd tot ce ai iubit se scufundă încet,/ În aer, în lumină, în mîzga din
creier.../ Şi rămîn... Ce rămîn? Mici reflexe în aer,/ Cicatrici, o muzică ce
dilată/ Imperceptibil celulele.// Pînă adormi. Sau te trezeşti? Pînă recazi/ În
zgomot, în chingile poftei, ale viselor,/ Tot mai cleioase, tot mai speriate./
Ca şi trupul. Tot mai înspăimîntat:/ De lucruri, de cuvinte. Lacuri de mercur/
Acoperind tot ce a fost.// Tu, strînge din dinţi, ţine ochii deschişi,/ Ţine
aproape! De lucruri, de cuvinte.// Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/
Reflexele, vocile, micile daruri/ Ale aerului, ale luminii, ale unui Dumnezeu/
Tot mai îndepărtat.“.
Poetul recade în cotidian, dar într-unul al lui, smuls
desfăşurătorului social şi trăit, dinăuntru, cu o intensitate bolnăvicioasă.
Boala apare în mai multe poeme şi, chiar atunci cînd nu e focalizată şi expusă
direct, transpare în corpul simţit şi resimţit cu acuitate. O poezie fără titlu
ar fi numai corp uzat, muiat, gelatinos, dacă n-ar sta alături, într-o
indecentă comparaţie, tiradele oratorice ridicate în aer, deasupra cărnii
bolnave: „Desigur că m-am născut vinovat:/ Oasele nu-mi sînt de platină,
celulele nu-s de silicon,/ Pielea nu e din poliester.// Mă preling, gelatinos,
printre întîmplări, printre priviri,/ Mă scurg printre mese şi pe culoare.
Pătez/ Coperţile cărţilor. Înfund ţevile de canalizare.// Toţi, toţi aveţi
dreptate: cînd vorbesc par de platină, de silicon,/ Par de poliester, de email.
Cînd tac par de piatră./ Doar cînd trăiesc sînt zgîrciuri şi gelatină.// Sînt
mucilagiu uscîndu-se încet pe covor.“.
„Senzorul“ e „obosit“ şi totodată „brusc întinerit“. „O
durere surdă-n celule“ şi „o moleşeală a limfei“ diminuează virilitatea
(secţiunea După dragoste va aduce probe contrarii), marcînd însă acest
teritoriu al eului corporal. Lumea este un regat comprimat, contras la sfera de
senzaţii a „regelui dimineţii“. Ochii lui sînt „de ceaţă“: oricît de departe ar
bate privirea, tot n-ar însemna nimic. Esenţială devine proximitatea şi, mai
mult, interioritatea anatomică, studiate ambele cu o luciditate înspăimîntată.
Alte versuri şi strofe notabile pot fi citate aici.
În generaţia ’80 şi dincoace de ea, Alexandru Muşina este un
poet de calibru, de concepţie şi expresie poetică aflate într-un bun echilibru.
E însă de multe ori prea lucid, prea controlat, producînd la finalul unui text
exact efectul pe care voia să-l obţină. E o „inginerie“ care mai întîi te surprinde
şi pe care apoi o reconstitui, laolaltă cu proiectul autorului. E, aşadar, o
plăcere să-l analizezi, să-l demontezi, să-l subîmparţi, după cum poetul însuşi
procedează cu un ansamblu social ori cu un spaţiu al intimităţii jupuite. Dar
poezia mare are întotdeauna un rest, inanalizabil şi inexplicabil, care face
diferenţa.
În comparaţie cu Budila-Express, cele mai reuşite texte din
Regele dimineţii rămîn cele mai reuşite texte din Regele dimineţii. Alexandru
Muşina poate mai mult. Mai poate el mai mult?, aceasta-i întrebarea.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters