OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gellu NAUM
Intrebatorul
Editura Eminescu, 1999, 526 p., f.p.


In 1996, la 81 de ani, Gellu Naum si-a adunat intr-un volum-antologie aparut la editura Eminescu si reeditat anul trecut cea mai mare parte a prozei: de la suprarealismul „vaticinar“, revoltat, insurgent al tineretii la cel evocator – dar nu mai putin nonconformist – al senectutii. Coperta (o reproducere a tabloului Le Vaticinateur de Giorgio de Chirico, 1915) reflecta acelasi joc al perspectivelor. De fapt, intre proza, poezia si viata lui Gellu Naum nu exista o cezura, ci un continuum: ele pot fi citite numai in relatie unele cu celelalte. Sint „cristalizari“ mai lente (cazul prozei) sau mai rapide (cazul poeziei) ale aceluiasi fluid vital, explorari ale acelorasi obsesii personale, aceeasi cautare a unei autenticitati fara frontiere. In lumea locuita poetic de Gellu Naum granitele dintre genuri si dintre multiplele niveluri ale realitatii sint mereu transgresate, fantasmele „nocturne“ ale subconstientului si realitatea diurna, banala, cotidiana, fuzioneaza firesc, in acelasi plan concret al perceptiei, levitind nelinistitor (cu o „ferocitate surizatoare“ spunea Ov.S. Crohmalniceanu) intr-o oglinda magica. Cartea de fata cuprinde, in aceasta ordine, romanul Zenobia (1985), fragmente din Medium (1945), prozele din Teribilul interzis (1945) si Castelul orbilor (1946) incluse in antologia Poetizati, poetizati... din 1970 (cu 122 de propozitii tip cadavre exquis) si o Addenda cu texte colective in limba franceza din perioada imediat postbelica a „grupului suprarealist roman“, scrise in colaborare cu Gherasim Luca, Paul Paun si Virgil Teodorescu: L’infra-noir, Le sable nocturne si Éloge de Malhombra (traducerea in romana ii apartine unui poet suprarealist dintr-o generatie mai noua: Dan Stanciu). Cuvintul „catre cititor“ din final, reproducind postfata antologiei din 1970, se dovedeste a fi, dupa inca 30 de ani, la fel de valabil.

Ca si liderul miscarii suprarealiste, André Breton, Gellu Naum a ramas credincios toata viata visului suprarealist. Ca si Breton, a scris un roman-poem dedicat unei femei miraculoase, un roman cavaleresc sui generis (in cazul lui Gellu Naum, zina buna, Zenobia, blinda, fabuloasa, discreta insotitoare, salvatoare din „mlastinile“, din intunericul existentei comune, o are ca model pe sotia sa, Lygia). Cineva comparase odata miscarea suprarealista cu un ordin cavaleresc, si pe buna dreptate: organizata pe principiile unei confrerii de tip initiatic, ea a reprezentat, cu disciplina nonconformista, cea mai spectaculoasa revolta poetica a gindirii magice, „nocturne“, impotriva citorva secole de rationalism burghez, mecanicist. Ca si toti suprarealistii autentici (Breton, Artaud, Dali sau Victor Brauner – bunul sau prieten din tinerete), Naum cunoaste bine, ghidat de profunde afinitati, traditia gindirii hermetico-alchimice, doctrinele magice, scrierile oculte ale lui Meister Echkart, Jacob Boehme, Cornelius Agrippa, Paracelsus, demonologia medievala si prelungirile ei literare de pina la romantismul negru si la revoltatii moderni precum Lautréamont si Rimbaud. Poezia sa e o alchimie „operata“ pe viu, o tehnica spirituala de experimentare a imprevizibilitatii lumii exterioare si interioare, a virtualitatilor ei nelimitate, a demonismului ei sexual.

Tinarul Naum vorbeste de „aspectul exuberant al demonialitatii obiectului... cel mai bine reprezentat in obiectele licantropice“, de „caracterul avid sucub al manusilor, al scaunelor, al paharelor“, de „vampirismul tocilelor, al aparatelor fotografice care sug imaginile...“, de „felinarele care ne sug umbra cu un vampirism calm...“ (Miss Terria), de limbajul poetului ca „langaj al perturbatiunii“, care „actioneaza si transforma“. Poezia, spune el, „este incompatibila cu orice ingradire dogmatica“, este „o stiinta a actiunii“ ale carei tehnici „isi au locul firesc linga marile tehnici ale actiunii“, „legaturile pe care ea le asigura sint de natura magica: gratie ei, oamenii isi regasesc contactul; dar acest contact este asemenea focului, asemeni panicii, asemeni iubirii, asemeni apei, asemeni revoltei, asemeni mortii...“ (Castelul orbilor). Suprarealistii nu fac literatura in sens strict estetic. Oroarea lor de „literatura“, de cercul strimt al conventiilor general acceptate, alienante, de mecanismele restrictive, represive, castratoare ale ratiunii „stiintifice“, ale autonomismelor de orice fel, este iremediabila. Un poet-magician nu se limiteaza la a face „literatura“, e un explorator care incearca sa refaca legaturile pierdute, sa re-farmece lumea, sa arate, cu orice risc, ce se afla dincolo de aparente, de valul Mayei, acolo, in „partea cealalta“, in lumea virtuala de unde ni se fac semne, unde se pregatesc coincidentele, intilnirile, dragostea si moartea, acolo unde ia nastere logica supra-reala a hazardului.

Gellu Naum e astazi ultimul supravietuitor al miscarii suprarealiste europene. Multi autori care conteaza astazi (de la Sebastien Reichmann la Dan Stanciu, Simona Popescu si Doina Ioanid) ii sint indatorati. Evolutia postbelica a suprarealismului sau ridica insa o suma de chestiuni importante. Intre Medium (1946) si Zenobia (1985) se intind patru decenii de comunism (o adevarata coborire in infern) si o intreaga „evolutie“ artistica. Colegii sai de insurgenta din anii ’40 au emigrat, au facut pactul cu totalitarismul sau au renuntat la poezie. Suprarealismul european a mai supravietuit, tot mai slabit, pina in anii ’60. In 1968 (anul revoltei „suprarealiste“ a studentilor din Paris), poetul Gellu Naum revine la suprarealism dupa o semitacere autoimpusa de peste doua decenii. Numai ca suprarealismul sau, la fel de nonconformist, de insubordonat fata de conventii si clisee, nu mai e acum unul revoltat, orientat spre exterior. S-a repliat asupra-si, s-a „buclat“, pastrindu-si dimensiunea confesiva, personalizata, pe care o avusese de la inceput.

Zenobia, una dintre cele mai stranii si mai tulburatoare carti din literatura romana, tradusa, in ultimii ani, in mai multe limbi de circulatie, apare in 1985, in plina afirmare a „generatiei ’80“. S-a glosat mult pe marginea unor similitudini cu proza optzecista. Exista, intr-adevar, in aceasta evocare o dimensiune metatextuala si autoreferentiala evidenta, o tentatie a autocomentariului, o anumita preocupare pentru controlul efectelor de lectura prin adresarile catre cititori, care ar putea fi interpretate la prima vedere drept concesii acordate mai tinerilor colegi. In realitate, autorul le imprumuta tehnicile reconditionindu-le in spirit propriu: „Pe cind scriu, pentru ca s-ar parea ca scriu, regret ca nu aveti in fata hirtiile pe care sint inghesuite rindurile acestea de cerneala; daca le-ati avea, daca ati inchide ochii si v-ati trece usor virfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sint sigur ca ati vedea odaia domnului Sima cu masa care da spre fereastra care da spre mlastini si cu mortul ei“. Cititorul e „invitat“ sa descopere o realitate psihica, singura la care poate avea acces, singura in care totul devine posibil: „mie, de unde ma aflu, imi este perfect egal“... Ca si la Mircea Nedelciu, textul are o structura bricolata, tip puzzle, „spart“ din loc in loc de inserturi „extrase din presa“.

Insa, spre deosebire de optzecisti, conditia antiepica, cinematografica a „prozei“ lui Gellu Naum e pusa in slujba poeziei. Romanul sau e unul „meta-suprarealist“. Tehnica decupajelor e, de asemenea, justificata „metatextual“ la modul confesiv: „citeam doar titlurile si primele cuvinte ale stirilor iar daca intuiam in ele ceva care ar fi putut sa ma intereseze taiam cu foarfeca si lipeam taieturile pe o coala de hirtie alba. [...] Ar trebui sa adaug ca la fiecare lectura a buletinului meu ma surprindea, printre altele, o saracie persistenta a fabulosului colectiv“. Autentificarea („Spun toate astea pentru a face inteleasa intercalarea in textul de fata a unor vechi extrase din buletinul meu de stiri, redate asa cum au aparut in ziare; ele sint marcate cu o steluta si, oricit ar parea de fragila inrudirea lor cauzala, fac parte din cercurile mai largi ale miscarilor mele de atunci...“) poate fi o iluzie, decupajele sint... suprarealiste, de un umor straniu, de parca autorul ar fi cautat sa suplineasca saracia fabulosului colectiv: „In Olanda, la circul Renz, o tigroaica a nascut doi pui al caror tata este leu“; „Japonezul Koichi Oguri, din Tateyama, a reusit sa obtina un crin inalt de 3 metri si cu 141 de flori“; „Un trandafir presat, pe care il daruise cu un sarut Greta Garbo, a fost vindut la licitatie“. Ele functioneaza asemeni dicteului automatic si jocurilor tip cadavre exquis, ca tehnici de captare/provocare a logicii subconstientului. Personajul-narator al cartii este, la rindul sau, autentificat cu numele autorului (Gellu Naum), dar „personalizarea“ e prezenta in textele lui dintotdeauna.

Ca si cotidianul, ca si (auto)biograficul, ca si personajul Zenobia (dublul feminin), ca si tentatia eseistica, justificata inca din postfata datata 1969: „ma simt dator sa-i atrag atentia (cititorului, n.n.) asupra unor eventuale capcane, pentru el, infatisate, pe alocuri, de citeva fraze teoretice. In ochii mei, ele nu reprezinta decit momente de slabire a gindirii poetice si, deci, de imixtiune a gindirii speculative, straina domeniului nostru“. Romanul poate fi citit, desigur, prin mai multe „grile“, pe mai multe niveluri, ca roman autobiografic (pentru ca totul, sau aproape totul, real, visat, halucinat sau imaginat, a fost „trait“), ca roman de dragoste, roman al cuplurilor (cuplul Gellu-Zenobia fiind asemuit, la un moment dat, in spirit suprarealist, cu o „intilnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceasca de cafea din Suedia“), ca roman psihanalitic, magico-mitic, „mediumnic“, „metasuprarealist“, metaroman... Dar acest exercitiu scolastic (oare, nu asta am facut pina acum?) nu ar face decit sa sterilizeze, prin explicatie, frumusetea magnetica a acestui film suprarealist, crepuscular, melancolic, halucinatoriu si jucaus-experimental, plin de humor feroce, de rafinament copilaros si, mai ales, extrem de clar, de precis relatat in toate detaliile... Numele personajelor contin acelasi amestec de livresc, mitologic, derizoriu, hermetism, rafinament decadentist, derizoriu si caricatural agresiv: Agrippa (este evocata, pe de alta parte, lucrarea lui Cornelius Agrippa, De occulta filozofia), sculptorul inexistent Heraclitoris, suav-maniacala madam Gerda (care pronunta „r“ ca „h“), Jeni Pop, Iason, Maria (o fosta iubita devenita gazda a cuplului Naum-Zenobia). Unele personaje, precum batrinul-copil Dragos, descoperit in tinutul fabulos al „mlastinilor“ primordiale (localizabile in zona Comana, pe Neajlov), sint vazute doar de cuplul Naum-Zenobia. Altele sint hibrizi urmuzieni sau magrittieni, combinatii de regnuri.

Sint relatate viziuni, coincidente stranii, atractii magice exercitate de locuri, obiecte sau fiinte necunoscute, episoade biografice verificabile, evenimente inexplicabile rational, dar nu mai putin reale, si ele „autentificate“ in interviuri (bunaoara, aceea privind experienta sexuala de la patru ani si jumatate sau cele despre puterile magice avute in copilarie)... Din loc in loc, memoria atrage in pagina transcrierea unor notatii si poeme mai vechi. Scenele semnificative in ordine poetica isi contin comentariul. Confesia, reflectia si autoreflectia, eseismele se accentueaza fata de scrierile mai vechi. Virsta accentueaza distantarea si incurajeaza evocarea, anamneza, comentariile fiind desfasurate insa in chiar timpul evocarii. „Lansatorul“ naratiunii este hazardul, textul avanseaza stimulat de impulsurile afective, „erotice“ ale subconstientului, nimic „premeditat“, am putea spune. Iata un autocomentariu „arhetipal“ declansat, automat, de un extras din presa: „Aici s-ar cuveni poate sa spun ca, dintotdeauna, am presimtit in jurul meu prezenta atotcuprinzatoare a unui principiu feminin pe care, incercind sa-i definesc trasaturile, sa-i dau chip, il denumeam Spiritul-Femeie. Dar disponibilitatile mele, inca prea crude, nu izbuteau sa realizeze decit imaginea unei femei de statura uriasa, cit lumea“. Un comentariu-parabola la scena „intilnirii“ intr-un tren cu un bondar ametit: „tu, bondarule, nu vezi ca in fata ta e un geam si ca din cauza lui drumul pe care il crezi liber e o iluzie [...]. Asa patim si noi: ne poticnim, orbiti de transparente. Incearca si tu mai la dreapta sau mai la stinga, pe unde ti se pare ca n-ar mai fi nimic...“ Sau intuitia hazardului obiectiv in timpul jocului de table (intuitie, altfel, la indemina oricui): „din cind in cind, aveam contact cu zarurile, aveam un fel de stare, n-am sa insist, de fapt atunci ziceam in gind «patru-doi» sau «cinci-trei» sau mai stiu eu cit dadeam exact ce gindeam“.

Comunicarea cu Zenobia, ipostaza a feminitatii protectoare, adevarata anima, „partea cealalta“ a Unitatii Androgine, are loc intuitiv, „dincolo de cuvinte“. O rememorare avind semnificatia unei puneri in abis a cartii prilejuieste o superba descriere florala. Declansatorul este un... fluture („mesagerul“, ghidul paradisiac, cel care va aparea, cu aceeasi functie, si in proza atit de poetica – si de alchimica – a lui Mircea Cartarescu): „In zilele dinaintea intilnirii cu Zenobia, la intrarea ripei ma intimpina un fluture, de obicei cafeniu, pesemne altul desi totdeauna acelasi (n-as sti sa explic)...“. „Va rog sa recapitulati aceasta pagina mai mult florala si, oricum, descriptiva, pe cind eu asteptam sa se instapineasca primavara ca s-o pot duce pe Zenobia in lumea aceea salbatica si tandra si indiferenta fata de pieire, ghidat de-a lungul ripei de fluturele care semana leit, acum imi dadeam mai bine seama, cu zimbetul si soaptele ei.“

Textele mai vechi, cu aspect fragmentar, contin, dincolo de luxurianta dicteurilor, de ferocitatea superba, salbatica a asociatiilor fanteziste, elemente de romantism negru, gotic, in registru burlesc sau sarcastic, comentarii eseistice cu aspect de insemnari de lectura (v. cele despre Nerval, Walpole, Lautréamont), fragmente programatice, transcrieri de vise (in fraze scurte, precise, telegrafice), experimente ludice („decrete“, „articole de lege“), reflectii deghizate, in contrast „erotic“ cu scene de cotidian, insemnari tip jurnal in care „suprarealismul“ se infiltreaza, tulburind, poetizind indiferenta „realista“: „Intra stapina casei, violent fardata. E o prietena a Nadinei. Cu cit o privesc mai mult, cu atit sint mai dezgustat: devine din ce in ce mai diforma, picioarele i se strimba, i se scurteaza si i se ingroasa. Eu cer compot. Nadine spune sa mincam unghii: are o multime, taiate marunt si puse pe o unghie mai mare. Incep sa maninc, dezgustat, scirbit. Maninc pentru ca Nadine maninca vadit cu placere“.
Fara ostentatie, lucrind discret, in tacere, asupra fiintei sale, Gellu Naum a gasit, se pare, rubendo-ul tineretii fara batrinete si al vietii fara de moarte, puterea de a fi mereu in avangarda spiritului.