OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Virgil Ierunca
Trecut-au anii… Fragmente de jurnal. Intimpinari si accente. Scrisori nepierdute
Editura Humanitas, Bucuresti, 2000,
453 p., f.p.


Ca-n viata si ca in carierele lor radiofonice, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au mers alaturi, umar linga umar, si cu productia lor editoriala de dupa 1989. Pina atunci nu putusera publica – „fireste“ – in tara. Emigrasera imediat dupa razboi, in anii in care Romania, cazuta in zona de influenta a Uniunii Sovietice, aluneca rapid spre comunizare. Se cunosteau din Bucuresti, unde-si incepusera fiecare carierele literare si publicistice (Monica Lovinescu – si in regia de teatru). Stabiliti la Paris, s-au reintilnit si s-au casatorit. Dupa treceri prin mai multe slujbe, au urmat deceniile de colaborare la Radio Europa Libera care i-au consacrat ca pe cei mai importanti critici literari si comentatori culturali din exil si printre cei mai valorosi din intreaga epoca romaneasca postbelica (fara diferentieri intre inauntru si in afara). Incepind din 1990, o data cu prabusirea regimului comunist, vocile lor radiofonice atit de cunoscute au inceput sa se transfere, incetul cu incetul, in pagini de carte. Tot „umar linga umar“, cum spuneam: mai intii, cei doi si-au reeditat in tara cartile din exil: Undele scurte – Monica Lovinescu (titlu prelungit apoi asupra unui intreg ciclu), Pitesti (devenit Fenomenul Pitesti) si Romaneste – Virgil Ierunca (toate trei in 1990-1991, toate – ca si cele ulterioare – la Editura Humanitas, cu care au contracte de exclusivitate). Apoi, au trecut la prelucrarea materiei din emisiunile de la Europa Libera. A rezultat un sir de volume care reconstituie in linii generale ampla lor actiune de cartografiere a culturii romane postbelice: cele cinci carti in prelungirea Undelor scurte ale Monicai Lovinescu, Subiect si predicat (1993), Dimpotriva (1994) si Semnul mirarii (1995) ale lui Virgil Ierunca. In sfirsit, ii vedem acum pe cei doi, tot impreuna, umar linga umar, trecuti la operatiuni de retrospectie, la recitirea jurnalelor de altadata si la redactarea memoriilor.

Intre jurnal si memorialistica navigheaza Monica Lovinescu La apa Vavilonului (despre al carei prim volum, aparut in 1999, am scris in numarul 2 al Observatorului cultural si asupra caruia a revenit Paul Cernat saptamina trecuta, dupa ce cartea a cistigat Marele Premiu ASPRO; din volumul al doilea, aflat in pregatire, un fragment a aparut in avanpremiera in acelasi numar 2 al revistei noastre). Iar in noua carte a lui Virgil Ierunca, Trecut-au anii…, peste trei sferturi sint ocupate de vechi pagini de jurnal… (Consemnez aici, fara sa mai insist, sumarul sectiunilor finale: trei interviuri in Din vorba in vorba cu…; articole – aproape toate recente – plus fila de jurnal din 1959 in Aproximatii si Nicidecum; si scrisori primite, mai demult ori mai curind, in Scrisori nepierdute, unde se remarca expeditori ca Mihai Farcasanu, Constantin Visoianu, Mircea Eliade, Horia Stamatu…)

Inainte de a vedea despre ce este vorba in jurnalul din Trecut-au anii…, inca doua cuvinte despre tandemul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca. Toata lumea-i stie impreuna, toata lumea-i stie asa-zicind „complementari“. „Complementari“, dar – trebuie imediat adaugat – diferiti, cu temperamente, gusturi si scriituri proprii. In timp ce ea – poate ca si sub influenta marelui model patern – e mai critic-critic, cu o mult mai clara vointa totalizatoare, de panoramare a epocii, cu – de asemenea – un ton mai echilibrat si obiectiv, chiar daca nu lipsit de pasiunea ideilor si a legilor morale (in adolescenta comisese si ea literatura), el e mai „artist“, poet in tinerete („tineretea noastra convulsiva“, cum noteaza in jurnal – p. 15), cu gusturi nonconformiste, trecut prin avangardismele si trotkismele epocii, autor – mai tirziu – de aforisme, mare meloman (are o colectie fabuloasa de discuri), iar in critica – analist mai ales de poezie, pamfletar necrutator cu compromisurile morale din deceniile trecute, taxate cu un sarcasm devastator. Cine a avut prilejul sa-i cunoasca asa ii stie, ca pe un cuplu daca nu de contrarii, atunci macar de diferente care se atrag si se completeaza: joaca impreuna o nemaipomenit de amuzanta comedie a neintelegerilor, se tachineaza, mimeaza dezacorduri si suparari, dupa care se „iarta“ unul pe celalalt cu marinimie, ea taxindu-l pe el cu cite un „asa e Virgil, poet!“…

Il vom regasi pe tinarul intelectual „experientialist“ din primii ani de exil in paginile de jurnal recuperate in cartea de acum. Ele acopera – din pacate – doar anii 1949-1950-1951, plus primele cinci luni din 1960. In grupajele de la sfirsitul volumului mai apare o nota din 23 mai 1959 (O fila izolata de jurnal – doua pagini si jumatate, de fapt). Nu este – insa – acesta textul integral al caietelor cu insemnari. E doar ceea ce s-a decis sa pastreze: fiindca – aflam din explicatia introductiva (De ce? In loc de Prefata) – „am aruncat la cos (n-am vatra sa le ard) Jurnalele de-a lungul exilului si n-am pastrat decit paginile de pe la inceputul anilor ’50 ca si farime de mai tirziu“ (p. 5). Recitind caietele, l-a dezamagit „increderea“ acordata unor prieteni care aveau sa-i insele asteptarile: „Pot sa-i gonesc din jurnalele trecutului? Le-as desfigura. Dar sa-i mentin asa in lauda, frumos, bine si adevar, pot? De negindit. Singurul raspuns pe masura gustului de cenusa este tacerea.“ (ibid.). Notatiile anilor din jurul lui 1950 au fost crutate pentru ca ele surprind inceputul exilului, „cind se ivesc conflictele cele mai acute intre tine insuti si ceea ce ai de infruntat“ (ibid.). In plus, apar aici figuri de prieteni adevarati, pe care a vrut sa-i scoata din uitare.

Iata – prin urmare – inca un jurnal in buna parte pierdut, intr-un prelungit paralelism de situatie cu cea a insemnarilor de decenii ale Monicai Lovinescu. Cum se stie, La apa Vavilonului e cartea de rememorari iesita din recitirea si distrugerea treptata a unui jurnal pe care autoarea nu-l mai gasea acum demn de a fi pastrat ca atare. Degeaba ne dovedesc contrariul pasajele citate din caietele vechi. Ne aflam intr-o situatie dramatic-paradoxala: pe de o parte, ni se ofera pretioase reconstituiri ale unei fete necunoscute a culturii romanesti postbelice, cea a exilului; pe de alta, aflam ca tocmai ni se refuza definitiv accesul catre textele „de baza“, catre jurnalele propriu-zise, a caror valoare de document le face – vai!, le facea… – si mai de nepretuit. „As fi putut, fireste“ – scrie acum Virgil Ierunca – „urma regula nescrisa si lasa cu limba de moarte ca Jurnalul sa fie incredintat tiparului peste conventionalii 50 de ani“. Decizia a fost alta – si, chiar daca se cuvine sa le-o respectam, nu putem sa n-o regretam. Daca s-ar fi putut da o lege cu putere de impunere asupra celor doi, ar fi trebuit sa li se interzica pur si simplu sa-si distruga jurnalele…

Asa cum le avem in fata, caietele pe 1949-1951 sint extraordinare. Nici o viitoare istorie a exilului nostru cultural si a exilului romanesc in genere nu le va putea ocoli. Atmosfera Parisului epocii e prinsa intr-o multitudine de detalii: sint anii in care „evadatii“ din Romania in curs de comunizare sau deja comunista se regasesc, incearca sa se organizeze, urmaresc ce se intimpla in tara, sufera de la distanta, se bucura si se intristeaza primind vesti, fac eforturi pentru a sensibiliza mediile politice, jurnalistice si intelectuale franceze, pentru a explica tragedia Estului ocupat de dictatura proletariatului, scriu, scot publicatii si asa mai departe. Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Paul Celan, Victor Brauner, N.I. Herescu sint doar citeva figuri care populeaza insemnarile lui Virgil Ierunca. Dintre prietenii mult-pretuiti si ramasi in umbra se disting Lucian (Luc) Badescu, Iulian Popescu, Anton Zigmund Cerbu. Altii sint doar pitoresti, precum poetul privincial „aproape fantomatic“ Stefan Ion George sau Const.

Lucretiu Valceanu, ginditor cu „sistem“, descoperitor al „filozofiei pericolelor“ si truditor la un roman de mii de pagini intitulat Fantastica mea viata (cf. p. 78-9). Pe Monica Lovinescu o intilneste intr-un cerc de invitati ai lui Al. Vona (cf. p. 98). Mai tirziu va nota (si acum retine – cu malitie afectuoasa, imi inchipui – insemnarea) despre cum o asteapta o jumatate de ceas intr-o cafenea, in timp ce ea il asteapta afara, cu concluzia (auto)ironica: „Nepotriviri permanente“! (p. 134). O apreciaza: „Apreciez acum la Monica Lovinescu truda ei pentru tot ceea ce este romanesc in Franta. Daruire entuziasta, demna de laude“ (ibid.). Ce a urmat se stie…
Tinarul de 30 de ani nu se misca – insa – doar in medii romanesti. Personaj central – cum altfel?! – al jurnalului, el traieste febril intr-un Paris al evenimentelor culturale si al dezbaterilor intelectuale. Trece prin expozitii, merge la spectacole (se „drogheaza“ cu filme!), audiaza conferinte si cursuri (ale unor Bataille, Jankelévitch, Merleau-Ponty etc. etc.) si – mai mult decit orice altceva – citeste, citeste, citeste, mai ales in frantuzeste: eseistica diversa, multa filozofie, poezie, plus tot ce gaseste in romaneste sau de autori romani, in presa exilului sau in cea occidentala.

Personajul care se desprinde din aceste insemnari e atasant intr-o maniera aparte: fiindca nu-l vedem facind eforturi de autoscopie, de confesiune patetica, de marturisire in solitudine. Totul e notat de un fervent al trairilor tensionate. Patetismele au in cazul sau – daca se poate spune asa – naturalete. Vazindu-l „atit de intunecat, atit de amarit, atit de profund nefericit“, pina si pesimistul Eugen Ionescu se considera optimist (p. 28). Mereu in criza, „imposibil de salbatic“ (p. 31), intr-o „stare de pierzanie“ (p. 34), apasator „de singur, de pierdut“ (p. 41), cu o „existenta“ „inabusita de goluri“ (p. 42), etc. etc., tinarul Ierunca e un spirit framintat intr-o epoca dramatica, intr-un Paris intelectual si politic febril la rindul sau. Departe si totusi foarte aproape de tragedia Romaniei postbelice, care-l obsedeaza literalmente, face tot ce-i sta in puteri (si ceva pe deasupra!) pentru a scrie si pentru a coagula revolta si protestele colegilor de exil. Intregul jurnal – atit cit il avem la dispozitie – va trebui citit si recitit cu atentie, nu doar pentru literatura admirabila pe care o contine, ci si ca mina de aur documentara si psihologica…