OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profesorul Leonid Miller s-a nascut in 1918 la Hotin. Si-a petrecut copilaria si o parte a adolescentei la Cernauti, iar in 1934, cind avea 16 ani, s-a mutat la Bucuresti, impreuna cu familia. A studiat citiva ani medicina la Paris. Precipitarea evenimentelor politice si izbucnirea razboiului l-au facut sa se reintoarca in Romania. Dupa razboi a absolvit Facultatea de Drept din Bucuresti. A condus Redactia Juridica a Editurii Stiintifice si, ulterior, timp de 14 ani, a lucrat la Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane. In 1972 a emigrat in Israel unde a lucrat ca cercetator principal la Institutul de Cercetari Juridice al Universitatii din Ierusalim. Leonid Miller l-a cunoscut in tinerete pe poetul Paul Celan. Dialogul urmator a avut loc la Ierusalim, acum citeva saptamini, fiind o tulburatoare evocare a poetului Paul Celan, aflat la Paris impreuna cu Leonid Miller, foarte tinar si el atunci.

Paul CELAN (Antschel) s-a nascut in 1920, la Cernauti. A studiat medicina la Tours, iar mai tirziu romanistica la Universitatea din Cernauti. Intre 1945 si 1947 a fost lector de editura si traducator la Bucuresti, oras in care a si debutat. A colaborat la revistele Agora, Contemporanul si Viata romIneasca. Dupa 1947 se va afla la Viena si apoi la Paris, unde studiaza germanistica si filologia, la Sorbona. Laureat al Premiului pentru literatura al orasului Bremen (1958) si al Premiului Georg Büchner (1960), Paul Celan este unul dintre cei mai importanti poeti ai secolului XX.
Disparitia parintilor sai, asasinati intr-un lagar din Transnistria in timpul celui de-al doilea razboi mondial, si remuscarea ca el se ascunsese si nu-i urmase la Bug – fiind, totusi, obligat in anii razboiului sa presteze munca fortata intr-un lagar de linga Buzau – l-au traumatizat pentru tot restul vietii si l-au impins in cele din urma la sinucidere. Suferinta i-a fost si mai atroce dupa ce a aflat ca un fost coleg de clasa izbutise sa-si salveze ambii parinti, reintorcindu-se cu dinsii in satul natal. Obsedat de destinele evreimii, era casatorit cu fiica unui antisemit feroce, Gisèle, cu care a avut un copil.
In aprilie 1970, valurile reci ale Senei il rapeau cu tandrete de pe podul Mirabeau, imortalizat cindva de Apollinaire.

Stiu ca te numeri printre cei foarte putini care se pot lauda ca l-au cunoscut pe Paul Celan.
Cred ca poti gasi inca destui dintre cei care l-au cunoscut si inca si mai multi care se lauda. Eu pot sa spun altceva: Paul a fost prietenul meu. Demult. Eu am fost cel mai aproape de Paul Celan, pe cind aveam 16-17 ani.

Acum 70 de ani!
E o coincidenta extraordinara. Tocmai am terminat de citit Kadis-ul lui Kertész, acum citeva zile... Sint foarte multi ani de cind nu m-am mai gindit la Paul. Dar cartea asta mi l-a readus in memorie si de atunci parca-l si simt prin preajma. Kertész e obsedat de Celan, el repeta intr-una ca scriind isi sapa o groapa in cer, ca pixul e sapa lui. Si spune „parul tau de aur, Margarete, cenusa parului tau, Sulamith“ – ori astea sint chiar versurile lui Celan, care il apasa pe Kertész incontinuu... Si asta e coincidenta, ca tocmai acum vii tu si vrei sa vorbim despre Paul.
Celan are o poezie, Todesfuge, pe care o stie si Kertész: „...el striga mai sumbru atingeti viorile atunci cind veti/ sui ca fumu-n vazduh/ atunci veti avea o groapa in nori acolo patul nu-i strimt. /.../ moartea-i un maistru din tara germana ochiul lui/ e albastru/ cu glontul de plumb te loveste precis//.../ dulaii asupra-ne asmute, ne daruie o groapa-n vazduh//.../ parul tau auriu Margareta/ parul tau de cenusa Sulamita“.
Tocmai asta e uluitor (sper sa nu exagerez, pentru ca la virsta mea toate lucrurile incep sa devina uluitoare): si eu stiu aproape pe dinafara Todesfuge, dar asta e si singura, absolut singura poezie a lui Paul pe care pot pretinde ca am inteles-o.

- Inainte de razboi, Celan stralucea de vitalitate
Si restul?
Restul... Am incercat, dar fara succes. Mi-a ramas totusi ceva, ca o spaima imensa, o durere extrema. Cred ca Paul a incercat tot timpul sa comunice ceva care de fapt nu se poate comunica, ceva care este incomunicabil. De aceea este atit de greu accesibila poezia lui, cel putin mie imi este inaccesibila. Imi vine foarte greu sa explic felul in care, fara sa-i pot intelege poemele, spaima din ele a ajuns totusi pina la mine.
Cum era Paul Celan la 17 ani? Ce scria?
Scria, toti stiam asta, dar era foarte discret cu productiile sale. In orice caz, mie nu-mi vorbea niciodata despre poezie.
Despre ce-ti vorbea?
Eram la Paris, studiam sau, ma rog, ma prefaceam ca studiez medicina... Aveam un grup, astazi cred ca se zice „gasca“, toti foarte veseli; ne era bine. N-aveam nici cea mai vaga idee de dezastrul care se apropia cu pasi foarte repezi. Cred ca eram cu capul in nori.

Nu va interesa politica?
Nici cit negru sub unghie. Teoretic, amindoi inclinam spre stinga, adica subscriam fara rezerve la toate ideile generoase vehiculate de aceasta. Lui Paul, mai cu seama, dar si mie, ne-ar fi placut foarte tare sa schimbam lumea. Cutreieram toate gradinile Parisului discutind despre asta si revoltindu-ne impotriva tuturor nedreptatilor, mizeriei si filistinismului de care ne izbeam la tot pasul. Dar totul era o chestie pur teoretica, discutii, inflamari adolescentine...
Dupa ce puneati lumea la cale in peregrinarile prin gradinile Parisului, care va era tinta: reveneati cuminti acasa?
A, nici vorba! De-abia apoi incepea cea mai importanta dintre activitatile noastre!
Toceala?
Nu, nici vorba. Era altceva, era ocupatia cea mai importanta pentru acei pusti de 17-18 ani, cum eram noi atunci. Ne tineam dupa fuste. Parisul misuna de fete, mai frumoase decit printesele – asa ni se pareau noua, atunci – dar care, mai toate, aveau acelasi cusur: treceau agale pe sub nasurile noastre, agatate de bratul altor baieti. Abia mai tirziu am inceput sa avem si noi micile noastre mari succese.

- Pe Paul l-a distrus moartea parintilor.
Shoah-ul!
Nici nu ma mir. Erati frumosi, cernautenii sint renumiti pentru farmecul lor.
Paul avea charisma. Devenise foarte chipes. Avea o voce minunata. Mai era si poet! Am sa va povestesc ceva ce n-am spus nimanui pina acum. Ma indragostesc eu, la un moment dat (de fapt, noi eram aproape tot timpul indragostiti, chiar daca, de multe ori, zina visurilor noastre era una seara si cu totul alta, dimineata!). M-am indragostit (de data asta destul de serios) de o frumoasa domnisoara, o chema Ruth. Ruth Kraft. Imi placea foarte mult pe vremea aceea si aveam toate motivele sa cred ca nici eu nu-i eram cu totul indiferent. Eram de-acum destul de intimi. Iar intr-o seara am scos-o la plimbare, asa, ca un adevarat cavaler. Si cum ne plimbam noi – numai cind te gindesti cit de mare-i Parisul poti intelege asa un ghinion cum am avut eu atunci! – cine trece pe linga noi, foarte grabit si chiar fara sa ne observe? Paul! Paul in carne si oase! La care, nici una nici doua, o vad pe Ruth ca ma apuca de mina si cu ochii tinta intr-ai mei, ingaima dintr-o suflare: „Iarta-ma, Lonea, dar sint obligata sa fug dupa el!“. Pina sa ma dezmeticesc, ia-o de unde nu-i!
Si l-a ajuns?
Nu stiu. Fiindca eu, unul, n-am intrebat-o.
Poate ca tristetea aceea a lui, melancolia, ii sporeau puterea de atractie, il faceau foarte special in ochii femeilor.
Sper sa nu te dezamagesc prea tare spunindu-ti ca nici trist, nici melancolic nu era. Dimpotriva. Paul avea un haz nebun si o teribila forta spirituala, era nemaipomenit de inteligent si, nu stiu cum sa-ti spun, stralucea de vitalitate. Asta era atunci, inainte de razboi.

Nu era depresiv?
Nici vorba. Eu eram mult mai fragil decit Paul. Inainte de examene luam calmante, ca sa nu-mi temure miinile. Pe el l-a distrus ceea ce a urmat. Moartea parintilor. Shoah-ul!
Faptul ca erati evrei va afecta in vreun fel?
Absolut deloc. Inainte de razboi n-am avut nici cea mai mica discutie despre asa ceva. Pot sa spun ca n-am observat nici la el vreun fel de probleme identitare. Cred ca daca le-ar fi avut mi-as fi dat seama. Eram atei, religia ne interesa chiar mai putin decit politica.
Crezi ca a ramas ateu?
Da, asa cred, desi nu pot sa fiu sigur. Au fost perioade lungi in care contactul dintre noi era, dintr-un motiv sau altul, intrerupt. Sotia mea l-a vazut ultima. S-a dus la Paris, i-a telefonat, si Paul a vrut s-o vada. S-au intilnit si au discutat tot felul de lucruri. Dar nimic special. Ea mi-a povestit ca arata mizerabil. Umbla cocirjat. Asta e ultima imagine care mi-a parvenit prin intermediul sotiei mele, Tusia: Paul era un om strivit sub greutatea unei poveri uriase. Cam la o luna, o luna si ceva dupa ce s-au vazut, am aflat vestea cea tragica.

N-a mai putut duce povara?
Da. Si mi-am amintit cit de inconstienti eram in fericirea aceea a noastra, inexplicabil de fericiti. Si vreau sa-ti mai spun ceva, poate fara legatura directa cu Paul, desi eu simt, de la o vreme, ca intre toate intimplarile mici sau mari ale vietii noastre exista o legatura, chiar daca noi nu sintem intotdeauna capabili sa o sesizam. In cartea aceea despre care ti-am vorbit la inceput, a lui Kertész, exista o afirmatie uluitoare, care m-a izbit ca un pumn, drept in plex, asa incit am avut o durere fizica citind, durerea oricarei revelatii, poate... Zice acolo ca raul are intotdeauna o explicatie rationala, ca ceea ce este cu adevarat irational si care intr-adevar nu are explicatie nu e raul, ci binele. De atunci ma gindesc intr-una ca asa s-ar intelege mai bine tot ce-am trait si tot ce-am vazut noi. Ma gindesc ca nu e imposibil ca Paul sa fi avut revelatia aceasta, care ea singura e deja un motiv destul de puternic ca sa te sinucizi. (Ochii foarte albastri ai lui Lonea Miller devin cenusii, intunecati. I-a disparut si surisul. Cu mina tremurinda isi duce cu greu paharul la buze. E obosit.)

- Cite un vers incepe sa ma obsedeze
Ti-am spus ca, desi le-am citit de nenumarate ori, poemele lui Paul Celan mi-au ramas inaccesibile. Cu toate astea, din cind in cind, imi amintesc cite un vers care incepe, asa, netam-nesam, sa ma obsedeze. Dupa o vreme urmeaza ceva ca o strafulgerare. Sensul ramas atita timp misterios imi devine, dintr-o data, nespus de limpede. Am toate cartile lui, de la o vreme ma feresc sa le ating. Pentru ca mi-e teama, Nedeea! Mi-e o teama cumplita de clipa in care il voi putea intelege in intregime. Si care e tot mai aproape...
Imi pare rau ca te-am intristat.
Sa nu-ti para. De fapt, mi-ai facut o imensa bucurie. Vorbind despre Paul Celan am vorbit si despre momentele cele mai fericite ale vietii mele. Intr-un fel, mi-am rememorat tineretea. Despre toate astea, eu nu mai am cu cine vorbi... Toti s-au dus. Sigur, e Tusia, sotia mea, dar ea stie deja totul.