Celebrarea Centenarului Catedrei de
Italiană de la Universitatea din Bucureşti a reprezentat în
primul rînd un omagiu adus fondatorilor Ramiro Ortiz şi Nina
Facon?
Este adevărat, cu acest Centenar am
vrut să onorăm în primul rînd fondatorii Secţiei de
Italiană, ctitorii italienisticii în România. Încercări
de introducere a italienei se făcuseră de multă vreme şi la Iaşi,
în şcolile preuniversitare, la Academia Mihăileană, au mai
fost şi în Bucureşti, dar au fost doar simple încercări.
Şi Densusianu a ţinut un curs de cultură italiană, dar prin
aducerea lui Ramiro Ortiz s-au pus baze solide pentru italienistica
de la Universitatea din Bucureşti şi apoi din toată ţara. În
vederea acestui Centenar, Catedra de Italiană a publicat un volum
intitulat Un secol de italienistică la Bucureşti, Volumul I:
Ctitorii (Editura Universităţii Bucureşti, 2009), care conţine,
în afara unor date biografice şi bibliografice despre Ramiro
Ortiz şi Alexandru Marcu, care i-a urmat, documente istorice de
primă mînă, unele necunoscute pînă acum, şi cîteva
texte ilustrative. Ctitorilor le-am dedicat acest eveniment, şi mai
ales discursul inaugural din 20 noiembrie 2009, exact cînd s-au
împlinit 100 de ani de la 20 noiembrie 1909, cînd Ortiz a
ţinut prima lecţie universitară de deschidere, conform obiceiului
academic.
Tot în 2009 se împlinesc
100 de ani de la naşterea profesoarei Nina Facon, eleva şi
continuatoarea lui Ramiro Ortiz.
Despre Nina Facon pot spune mai multe
lucruri, pentru că am avut privilegiul să-i fiu studentă timp de
cinci ani, între 1956 şi 1961; şi, din păcate, sîntem
din ce în ce mai puţini cei care putem să ne lăudăm cu
acest lucru, timpul trece... Datorită domniei sale, am rămas ca
preparator la Catedră la o vîrstă foarte fragedă şi am
beneficiat de îndrumarea Ninei Facon pînă în 1974,
în momentul prematurei sale dispariţii din viaţa noastră.
Facon a fost omul de ştiinţă prin
excelenţă; formaţia ei filozofică şi literară, poliglotismul ei
– pentru că vorbea cu eleganţă multe limbi moderne –, faptul
că şi-a sacrificat toată viaţa studiului, a avut o viaţă
aproape monahală, şi evident calităţile native (inteligenţa,
puterea de muncă) explică valoarea paginilor pe care marea
profesoară ni le-a lăsat.
Care sînt amintirile care vă
leagă de alţi profesori care nu mai sînt în viaţă,
Alexandru Balaci, George Lăzărescu, Haritina Gherman, pe care
i-aţi cunoscut şi cu care aţi lucrat?
În primul rînd, aş face o
distincţie a domeniului fiecăruia dintre profesorii care au fost
aici la Catedră, fiecare cu merite mai mici sau mai mari, într-un
sector sau în altul. Alexandru Balaci are merite mai ales ca
politică culturală: el rămîne un divulgator al limbii şi al
literaturii italiene prin cărţi adresate unui public care să nu le
găsească dificile. Profesorul Balaci a prins cîteva momente
de deschidere, de dezgheţ, cînd, deţinînd nişte
funcţii politice şi administrative importante, a încurajat nu
numai studiul limbii italiene, dar şi în general studiul
limbilor străine la Bucureşti. S-a ocupat la un moment dat de
politica editorială din România şi avalanşa aceea de
traduceri i-o datorăm în mare parte lui. Şi trebuie să spun
că, în momente dificile, cu cenzura, cu supravegherea la care
toată lumea era supusă, şi mai ales intelectualii, ne simţeam
într-un fel apăraţi de Balaci, care, deţinînd aceste
funcţii pe linie de partid şi pe linie administrativă, era o
garanţie că cineva ne va apăra, chiar şi în limite foarte
restrînse.
George Lăzărescu are meritul de a fi
profitat de lungile stagii în Italia, ca diplomat şi în
alte calităţi, pentru a realiza o imensă muncă de arhivă în
ceea ce priveşte relaţiile dintre România şi Italia. După
cum ştim, noi îi datorăm lui George Călinescu, pe cînd
era la perfecţionare la Roma, la Accademia di Romania, trimis de
Ramiro Ortiz, profesorul lui, două masive volume de manuscrise pe
care le-a scos la lumină din Arhivele Vaticanului. În
proporţii mult reduse faţă de Călinescu, acelaşi lucru a fost
făcut de Lăzărescu, profesorul care a avut şi norocul de a avea o
soţie italienistă foarte devotată, care a tradus împreună
cu el, pentru el şi pe cont propriu multe cărţi. Soţii Lăzărescu
au tradus enorm şi acest lucru este un bun cîştigat.
Din generaţia următoare aş aminti-o
în primul rînd pe Despina Mladoveanu, care, emigrînd,
a lăsat destul de puţin, dar care a fost o prezenţă efervescentă:
ne-a împins spre literatura modernă, poate de multe ori
neasimilată, dar acest lucru a reprezentat o mare deschidere.
Mai tînără decît ea a
fost Mariana Stănciulescu-Cuza, o prezenţă extrem de discretă,
dar foarte eficientă, o excelentă profesoară, care şi în
domeniul lexicografiei şi al lexicologiei a lăsat lucrări ce şi
astăzi ne sînt cerute de colegii italieni. Haritina Gherman a
fost o foarte harnică profesoară, care, mai ales prin cursurile
practice, a asigurat, într-o perioadă cînd erau tăiate
toate legăturile cu Italia, cunoaşterea limbii italiene. L-aş mai
aminti pe colegul meu Virgil Ani, care a ţinut timp de peste două
decenii „Lectura Dantis“, în condiţii materiale
înfiorătoare, la 5-6 grade, venind cu becul de acasă şi
suindu-se pe masă ca să-l înşurubeze, ca să se poată citi
textele Divinei Comedii, reuşind, ca pe vremea lui Ortiz, să aducă
şi public din afară. Nu mi se pare puţin...
Cum s-a schimbat învăţămîntul
de italiană în ultimii ani? Au avut loc schimbări
semnificative faţă de acum 30 de ani, cînd eram şi eu
studentă la italiană, la Bucureşti?
S-a schimbat enorm, iar la început
am opus o oarecare rezistenţă, pentru că eram profilaţi pe studii
de literatură, pe cultură; astăzi, cererea pieţei este alta şi,
treptat, a trebuit să ne adaptăm. Tineretul de azi nu ar mai sta cu
orele asupra textelor vechi, toţi vor să fie cît mai repede
cunoscători ai limbii italiene, cu care să poată să intre pe
piaţa muncii. În concluzie, s-a modificat politica noastră şi
tot corpul didactic s-a gîndit la adaptarea programelor de
învăţămînt, la crearea de noi secţii: avem o secţie
filologică în care avem două limbi străine, sau o limbă
străină şi limba română, avem limbi moderne aplicate şi o
secţie de traducători. Deci totul e nou, dar noi sînt şi
profesorii. Cu mult înainte de 1989 erau la pensie Lăzărescu,
Cuza şi alţi profesori, Virgil Ani emigrase, deci a trebuit să
aducem o generaţie nouă, care s-a integrat repede şi bine. Facem
tot posibilul să răspundem şi cerinţelor, fără a coborî
ştacheta de la ceea ce a însemnat întotdeauna această
Secţie.
După 48 de ani la Catedra de Italiană,
pasiunea şi entuziasmul dumneavoastră au rămas aceleaşi?
Peste trei luni împlinesc 70 de
ani, dar nu-mi simt vîrsta... Am acelaşi entuziasm şi aceeaşi
bucurie cînd mă întîlnesc cu studenţii şi cînd
reuşesc să le captez atenţia. Acum 30 de ani, cînd eraţi
studentă la Bucureşti, la Italiană, aţi beneficiat şi de orele
foarte bine pregătite ale Mihaelei Cîrstea-Romaşcanu, care,
înainte de emigrare, a fost o excelentă profesoară aici şi
aţi mai beneficiat, poate, şi de lecţiile profesoarei Andreia
Vanci, care se ocupa mai mult de literatură modernă, pînă la
emigrarea din 1980. Vanci a fost unul dintre stîlpii Secţiei
de Italiană.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters