OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit in presa de saptamina trecuta relatari despre editia din acest an a Colocviului Tinerilor Scriitori, organizat de Uniunea Scriitorilor, la Cluj. Desi nu pun la indoiala bunele intentii ale conducerii Uniunii Scriitorilor, marturisesc ca nu cred in valabilitatea unei tipologii literare care imparte scriitorii in tineri si... (cum sa spun oare?) „batrini“, „maturi“ sau „mai putin tineri“. Virsta biologica este un fals criteriu, utilizat adesea in defunctul regim comunist pentru a justifica atitudinea paternalist dictatoriala a establishment-ului politic si cultural deopotriva fata de scriitori, precum si aminarea sine die a consacrarii.

Sechele ale acestei mentalitati pot fi descoperite si azi, chiar si acolo unde te-ai astepta mai putin. Nu mai departe de 2000, autorii care debutasera la inceputul anilor ’80 si publicasera, intre timp, nenumarate carti, inca erau considerati „tineri scriitori“ (desi multi dintre ei se aflau in jurul virstei de 50 de ani), orice tentativa de canonizare a lor fiind intimpinata cu proteste vehemente din partea unor gazetari bintuiti de obsesii nationaliste, dar si a unor foste vedete ale canonului literar oficial.

Si, de fapt, care este sensul sintagmei „tinar scriitor“? Intra in discutie o limita de virsta sau e vorba de autori care se afla la primii lor pasi in spatiul cultural? Cu carti publicate sau fara? Dar, daca un autor a debutat mai tirziu de 35 de ani, mai este oare considerat tinar? As putea continua sirul acestor intrebari retorice, dar prefer sa ma opresc aici, nu inainte de a exprima o nedumerire: stiu oare participantii la recent incheiatul Colocviu al Tinerilor Scriitori ca, in Occidentul atit de mult visat, conceptul de „tinar scriitor“ se refera exclusiv la junii aspiranti la titlul de scriitor, elevii si studentii carora le sint destinate cursurile de creative writing, cei care inca nu au dobindit, in nici un fel, consacrarea?

Tineretea e irelevanta atunci cind vorbim despre creatori. Nu-mi pot inchipui ca dupa un colocviu al „tinerilor scriitori“ ar putea urma si un altul al „batrinilor scriitori“. O asemenea opozitie e pe cit de absurda, pe atit de inutila. Si atunci, ce rost are un eveniment precum cel de saptamina trecuta, la care ar trebui sa se adune autori care nu au in comun nimic altceva decit, eventual, virsta si dorinta de a beneficia din plin de vizibilitatea pe care o institutie ca Uniunea Scriitorilor o poate asigura? In pagina cinci a revistei noastre, Bogdan Cretu mentioneaza numele unor scriitori care au lipsit de la Cluj (s-ar mai putea adauga, desigur, si alte nume, la fel de sonore) si ridica o serie de intrebari cu privire la motivele care i-ar fi putut determina sa nu participe la colocviu. Dat fiind ca pe lista absentilor figureaza multi dintre cei mai reprezentativi scriitori care au debutat dupa 2000, ma gindesc ca acestia, probabil, sint mai exigenti atunci cind e vorba de gestionat propriul timp.

In absenta unui program estetic constient asumat, exista riscul ca tineretea sa fie transformata intr-un handicap de catre cei care considera ca tinerii ar trebui „sa-si vada lungul nasului“ si „sa stea in banca lor“ pina cind vor fi, probabil, suficient de batrini pentru a fi considerati expirati. Pentru scriitorii din „grupa mica“, un colocviu de acest fel e numai bun, cu atit mai mult cu cit diferentele de viziune, de valoare si de notorietate dintre participanti sint atit de mari, incit nu se poate coagula nimic coerent, nici un program sau declaratie comune, care sa puna sub semnul intrebarii establishment-ul cultural. A te declara „tinar scriitor“ echivaleaza, in acest context, cu a-ti recunoaste de bunavoie si nesilit de nimeni infantilismul preconizat de „maturii“ diriguitori ai „trebilor literare“, a-ti ocupa, cuminte, locul ce ti-a fost repartizat de parinti cu scopul de a le perpetua obiceiurile si optiunile.

In fond, tineri sau „batrini“, scriitorii sint valorosi sau nu exista, criteriul tineretii nu poate substitui criteriul axiologic. Mi s-ar parea mult mai relevant, pentru literatura romana contemporana, ca Uniunea Scriitorilor sa organizeze evenimente de anvergura in care nu virsta, ci optiunile estetice, de pilda, sa constituie miza unor astfel de actiuni. Nu de alta, dar riscul ca „mahmureala de discutii“, vorba lui Vasile Ernu, sa fie singura realizare notabila a unor intilniri de acest fel e foarte mare.