În ultimii ani, mi-a fost tot mai
frică de interviurile Hertei Müller din presa germană. De
fiecare dată presimţeam că, din nou, va povesti o întîmplare
îngrozitoare petrecută în România, din nou va
critica „structuri şi mentalităţi“, obligîndu-mă să
mi-aduc aminte unde am trăit cu toţii şi unde ne aflăm mare parte
dintre noi.
În ultimele zile citesc, ca toţi
ceilalţi, despre Herta Müller, cît nu am citit în
20 de ani, văd emisiuni în reluare la televizor şi îmi
dau brusc seama că există un lucru despre care „proaspăta
laureată“ a vorbit întotdeauna admirativ: limba română.
S-ar putea ca limba română s-o
fi apropiat pe Herta Müller, după ’89, de ce se întîmpla
„bun“ în România. Mă gîndesc acum la
întîlnirile ei cu scriitorii români ajunşi prin
tot felul de conjuncturi fericite la Berlin, la lecturile cu public
din Bucureşti, unde a cunoscut cîţiva dintre poeţii foarte
tineri români, la prietenia ei cu Nora Iuga şi încă la
alte cîteva prietenii, care au ca teren comun limba română
şi scrisul şi nu neapărat traumele perioadei comuniste. Sau cel
puţin îmi place să cred asta.
Şi ce gest de încurajare poate
fi mai mare pentru un scriitor tînăr din România decît
laudele unui laureat Nobel la adresa limbii în care el însuşi
scrie! Herta Müller şi, alături de ea toţi ceilalţi
scriitori germani originari din România vor fi, în
continuare, puntea pe care scriitorii români pot păşi în
„lumea largă“.
- Articole in legatura
- Nobel pentru Herta Müller