Discursul preşedintelui Băsescu la
primul Congres al Uniunii Studenţilor din România a avut darul
să producă agitaţie în toate mediile intelectuale din ţară.
A fost urmat de luări de poziţii dintre cele mai diverse, de la
critica făcută de fostul preşedinte Constantinescu (după care
preşedintele nu ar avea pregătirea academică necesară pentru a
analiza situaţia învăţămîntului românesc) şi
pînă la răspunsul ofuscat al actualului ministru al educaţiei
(care a declarat că preşedintele a jignit întreg sistemul
academic).
Tristul adevăr
Dar, în fond, ce a spus
preşedintele Băsescu? Afirmaţiile sale pot fi împărţite în
două categorii: pe de o parte, el a prezentat cîteva date cu
privire la sistemul de învăţămînt, pe de altă parte,
a prezentat cîteva propuneri (de fapt, una singură). Faptele
sînt următoarele: lipsa de rezultate a sistemului educativ din
România; cele 28 de modificări ale Legii învăţămîntului,
din perioada scursă de la Revoluţie, care au împiedicat orice
progres în acest domeniu; slaba pregătire a absolvenţilor (în
special, în învăţămîntul superior), motiv pentru
care România a devenit un furnizor de forţă de muncă
necalificată; numărul mare de titluri de doctor acordate de
universităţile româneşti. La capitolul propuneri s-ar afla
împărţirea universităţilor în trei categorii, după
felul de diplome pe care le pot acorda.
Privind la rece aceste fapte (date)
enumerate de preşedinte, cred că nimeni dintre cei care cunosc
sistemul de învăţămînt nu poate spune că nu are
dreptate. Cred că nici un absolvent de facultate, sau profesor, sau
apropiat al învăţămîntului nu poate nega tristul
adevăr legat de lipsa de eficienţă (ce să mai zic de
performanţă!?) a învăţămîntului, de slaba calitate a
absolvenţilor, de slaba calitate a elevilor de liceu, de precara
bază materială, de lipsa fondurilor etc.
Şi atunci care este motivul pentru
care apele s-au agitat? Dincolo de motivele politice (sau
politicianiste), mărul discordiei îl reprezintă interpretarea
pe care o dă preşedintele faptului că universităţile acordă
prea multe diplome de doctor. Aceste diplome sînt atît de
multe, încît cuiva din afara sistemului, cum este cazul
preşedintelui, îi lasă impresia că sînt elaborate de
bandă rulantă. Să fie însă această imagine cea care supără
pe unii? Ce are supărător o bandă rulantă pe care curg încontinuu
diplomele de doctor? Ce are jignitor o tiparniţă, ca să folosim
termenul preşedintelui, ce scoate una după alta diplome de doctor
într-un ritm ameţitor?
Dacă ne vom concentra atenţia asupra
imaginii tiparniţei, vom observa un fenomen bizar: tiparniţa scoate
diplome standard, cu aceleaşi înscrisuri pe ele (eventual, cu
nişte spaţii albe, completate apoi de mînă, pentru numele
instituţiei, pentru numele doctorului, pentru menţiune etc.).
Generalizarea pripită
Cu alte cuvinte, tiparniţa dă
imaginea nivelatoare a tuturor doctorilor. Iar dacă mai punem la
socoteală că instituţia ce a acordat diploma este o instituţie
slabă (după cum rezultă din analiza preşedintelui), atunci cum ar
putea fi posesorul unei diplome standardizate altfel decît
slab, sau foarte slab, sau excepţional de slab? Oricum s-ar dori
îndulcirea acestei imagini, este evident că posesorul diplomei
de doctor, în loc să fie situat pe treapta cea mai de sus a
pregătirii academice, el este situat pe nivelul cel mai de jos.
Din acest punct de vedere, afirmaţiile
preşedintelui Băsescu pot fi catalogate drept jignitoare pentru
doctorii (în special pentru cei care au obţinut acest titlu
după Revoluţie, căci la ei se referă preşedintele) care sînt
oneşti, care sînt buni profesionişti, care sînt
etalonul intelectual, academic şi moral din universităţi. Fără
să îşi dea, probabil, seama, preşedintele a făcut eroarea
care în logică se numeşte generalizare pripită. Probabil că
preşedintele a avut în minte cazul unor doctori ca Mischie sau
alţi baroni locali, pentru care diploma de doctor nu contribuie cu
nimic la nivelul lor ştiinţific sau intelectual. Este o simplă
foaie de hîrtie.
Toată această tevatură ar putea fi
benefică dacă se va dori discutarea unor măsuri pentru
îmbunătăţirea calităţii sistemului de învăţămînt.
În acest context, preşedintele a propus o măsură care pare
să fie identică cu ceea ce susţine Bogdan Suceavă de cîţiva
ani: separarea universităţilor, astfel încît unele să
facă învăţămînt şi cercetare, iar altele să facă
numai învăţămînt. Ar fi o aliniere după felul în
care sînt organizate universităţile din Statele Unite. Cum am
discutat în Timpul (nr. 112, din aprilie 2008) despre
imposibilitatea practică a acestei măsuri, voi aborda acum această
problemă dintr-o altă perspectivă.
Ce spune Legea învăţămîntului
Preşedintele a spus aşa: „nu se mai
poate continua, în învăţămîntul superior, cu
procedeul ca toate universităţile să dea doctorate, toate
universităţile fac (sic) cercetare“. S-ar părea că avem aici o
pliere pe poziţia lui Bogdan Suceavă, dar, la o privire mai atentă,
vom vedea că lucrurile nu stau aşa. Fraza preşedintelui poate fi
înţeleasă (cel puţin) în două feluri: fie că
preşedintele susţine necesitatea împărţirii universităţilor
pe trei niveluri – licenţă, master, doctorat – fie că
preşedintele susţine separarea cercetării de activităţile de
învăţămînt (în ce priveşte misiunea
universităţilor). Sînt sigur că preşedintele ştie că în
Legea învăţămîntului (Legea 84/1995), la articolul 55,
aliniatul 2 se spune că „misiunea instituţiilor de învăţămînt
superior este de învăţămînt şi de cercetare sau numai
de învăţămînt“. Să vrea oare preşedintele să
susţină că ar trebui să se pună în aplicare o prevedere
legală, care, iată, din cine ştie ce motive nu se respectă?
Răspunsul este însă negativ, în condiţiile în
care există o importantă inconsistenţă, ce se suprapune peste o
confuzie, în legile ce reglementează domeniul învăţămîntului.
Astfel, chiar în Legea învăţămîntului este
stipulată obligativitatea cercetării (art. 80, alin. 4). În
plus, activitatea de cercetare ştiinţifică (dezvoltare
tehnologică, de proiectare şi de creaţie artistică, potrivit
specificului fiecărei specializări) a personalului didactic este o
condiţie obligatorie. De exemplu, nu se poate promova fără o
foarte bună contribuţie ştiinţifică a tuturor cadrelor din
învăţămînt (după cum rezultă explicit din Statutul
personalului didactic, Legea 128/1997, art. 54, alin. 1, art. 79,
alin. 1 etc.).
Consecinţe neplăcute şi
periculoase
De fapt, ceea ce se vrea să se spună
nu este atît separarea cercetării de învăţămînt,
ci necesitatea diminuării numărului de doctori. Pentru asta,
preşedintele crede că soluţia cea mai bună (şi, din păcate,
singura propusă) ar fi separarea universităţilor în trei
clase: cele mai multe universităţi să fie concentrate pe studii de
licenţă, unele să acorde, în plus, diplome de master, şi
altele (foarte puţine) să acorde, în plus, diplome de doctor.
Dacă asta este intenţia vizată de propunere, la o privire mai
atentă vom constata cîteva aspecte extrem de neplăcute, chiar
periculoase, care ar trebui să atragă, pe cale de consecinţă,
abandonarea propunerii. Să presupunem că măsura poate fi pusă în
aplicare în condiţii legale, morale, materiale, financiare,
academice etc. Ce se întîmplă cu instituţiile
organizatoare de doctorat care în viitor vor pregăti doar
licenţă şi master? Răspunsul este evident: fie sînt
părăsite de cei mai buni specialişti, fie aceştia rămîn,
dar va scădea dramatic calitatea procesului educativ. Pe de altă
parte, ce se întîmplă cu facultăţile sau
specializările care acum nu organizează doctorat, dar în
viitor vor fi prinse într-o universitate care acordă doctorat?
Cum nu se poate îmbunătăţi peste noapte activitatea
ştiinţifică şi prestaţia academică a unor profesori, nu este
evident că toţi cei ajunşi peste noapte conducători de doctorat
vor fi un fel Mischie printre docenţi?
Departe de a rezolva problema lipsei de
calitate a învăţămîntului, şi în special a
învăţămîntului superior, măsura (eliminării)
tiparniţei de doctori va avea darul că creeze mai multe probleme şi
să nu rezolve nici una dintre problemele reale ale învăţămîntului.
În cazul în care mediul universitar, opinia publică,
factorii politici etc. vor decide totuşi adoptarea ei, atunci
procesul trebuie foarte bine pregătit, în urma unei consultări
publice şi numai împreună cu un pachet complet de măsuri,
care să meargă de la îmbunătăţirea cadrului legislativ şi
pînă la dezvoltarea bazei materiale, de la criterii severe de
promovare academică şi pînă la îmbunătăţirea
programei curriculare, de la punerea pe alte baze a întregului
învăţămînt şi pînă la o adevărată reformă.
Mie, personal, mi se pare o sarcină atît de copleşitoare,
încît cred că va reuşi nu să salveze învăţămîntul,
ci să îl îngroape definitiv.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters