OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doina POPA
Dragostea vine de-a valma
Editura Calauza,
Deva, 2001,
176 p., f.p.

Mihai DRAGOLEA
De departe spre aproape
Editura Paralela 45, Colectia „Proza contemporana“, Pitesti-Brasov-Bucuresti-Cluj-Napoca, 2001, 170 p., f.p.

1. Evelina
In Dragostea vine de-a valma, Doina Popa abordeaza cu sarcasm si ironie nesarjata, bine dozata, un caz de sterilitate feminina provinciala, subprodus al unui mediu burghez tipic, incrincenat. Pragmatica, neconcesiva, femeie cu capul pe umeri si in jur cu o gospodarie pilduitoare, pe care o conduce asa cum un general isi conduce armia la razboi, Doamna State dispune de o fiica superba, studenta si virgina, pe care doreste s-o marite, pentru a o „elibera“ in limitele stricte ale respectabilitatii sociale mic-burgheze, in ochii careia „situatia“ e totul, iar iubirea: o variabila inefabila, consumata in doze controlate intre peretii opaci ai unui mariaj cenusiu, nespectaculos, banal. Fiica, Evelina, se intimpla sa fie deosebita fizic si mediocra intelectual, fara acea saminta de geniu adolescentin rebel, care face ca singele sa fiarba imprevizibil in vene si artere, in opozitie cu vointa parintilor si in raspar cu asteptarile terne, previzibile ale celor din jur. Forta romanului consta – dincolo de stil, de precizia analizei si de examinarea riguroasa, entomologica a insectarului provincial – in puterea autoarei de a nu fi dorit prea mult, slabind tensiunea textului, diseminind-o, prin multiplicare, in varii directii. Dimpotriva, concentrarea si disciplina stilistica merg, aici, in directia micului grotesc aglutinant al socialului marunt, empiric, superlativa fiind, de-a lungul intregului text, doar forta de a tine personajele pe o cararuie cenusie, monotona, mediocra, fara patetisme edulcorante si fara supralicitarea sensibilitatii de victima, foarte frecvente in asemenea cazuri.

Doina Popa are o certa maiestrie a echilibrului de ton si de substanta, in conditiile in care particularitatea temei se dovedeste a fi – in ciuda celor relatate pana acum, care ne pot trimite cu gindul la ceva deja vazut, deja citit, in descendenta romanului social al secolului al XIX-lea – remarcabila. Pentru a-si mentine fiica in perimetrul unei „vandabilitati“ sociale viguroase, Doamna State o obliga sa-si reinnoiasca periodic certificatul de virginitate, patalamaua de neprihanire fiind aratata apoi intregii lumi, in dese si repetate „vinatori“ de barbati necasatoriti si disponibili, la care fiica participa la inceput mai mult din obedienta, cu constiinta ca zilele nu au intrat in sac si ca, odata si odata, va poposi si la poarta ei un strain angelic urcat pe un cal alb, pentru ca, o data cu trecerea lunilor, si chiar a anilor, inversunarea ei cinegetica sa creasca direct proportional cu disperarea pragmatica a mamei, din ce in ce mai doritoare sa-si aranjeze odrasla virgina la casa ei, in bratele unui barbat cit se poate de virgin si el, pentru a se putea dedica celeilalte progenituri, masculine, care asteapta, crescind cuminte, „la rind“.

Detaliile sint suficiente pentru a sugera ca un prozator cu o mina mai rebela, mai nestrunita ar fi putut-o lua in directiile multiple ale unei cazuistici sufletesti intelectualizante, subminind efectul rece, de mar verde, necopt, al unei demonstratii amarui, a carei calitate tocmai aceasta este: de a ramine detasata, bonom-amaruie, fara excese de simpatie sau, dimpotriva, de arabescuri hipergrotesti, sarjante. O directie epica, disponibila pentru un om de calibrul Doinei Popa, ar fi putut fi psihanaliza: explicarea cauzala a sterilitatii filiale prin superimpozarea psihica a unei imagini materne dominante. O alta: sarcasmul social, prin multiplicarea galopanta, stufoasa a detaliilor de mediu, sugerindu-se eventual, pe urmele abia banuite ale unui naturalism motivational, o descendenta biologica tarata, condamnata la crepuscul. Daca am fi dispus de asemenea planuri de fuga, am fi putut spune ca Dragostea vine de-a valma a sacrificat spontaneitatea notatiei in favoarea analizei, a constructiei intelectualizante, mergind pe drumuri deja deschise de catre altii. Dimpotriva, romanul Doinei Popa este atit de reusit tocmai fiindca – sugerind toate ingredientele cazuisticii sufletesti descrise mai sus – autoarea a stiut sa evite capcanele unor dezvoltari eseistice previzibile, raminind la suprafata viguroasa a unui realism neutru, de notatie, in care hiperbola cazului grotesc luat sub lupa se ofera ca fiind monstruoasa tocmai prin refuzul de a-i ingrosa contururile, prin iscusinta de a o prezenta ca pe un caz cotidian, oricind repetabil, in oricare dintre tirgurile noastre, mai mult sau mai putin provinciale.

„Cheia“ reusitei consta, astfel, in mediocritatea nebovarica a fetei, a Evelinei. Superba, cu forme perfecte, ea e captiva oglinzii, in care ii place sa se priveasca despuiata, fara ca aceasta pasiune sa dobindeasca – asa cum se teme mama ei – o consistenta „vicioasa“. La facultate, in camin, colegele o privesc „ca pe o minune a lumii“ si o venereaza fizic, ca pe un fetis, incarcat de sacralitate: „Cind plecau la examen, o obligau pe Evelina sa intre in baie si, rizind de protestele si de tipetele ei, o dezbracau si-i priveau parul din zona pubiana, ca sa le poarte noroc. Unele luau examenul si, la intoarcere, o sarutau si-o alintau pe Evelina, altele aveau ghinion, dar nici nu se gindeau sa puna esecul lor la examen pe seama mascotei lor – neprihanirea in persoana.“ Fireste, baietii roiesc in jurul unei fapturi atit de minunate, insa nici un dans nu duce la aventura, nici o intilnire nu duce la sex sau – macar – la mingiieri compromitatoare, fiindca Evelina are principii sociale ferme, rasadite de „mama-teroare“ (cum o alinta fetele pe Madam State) si plamadite cu atentii posesive, detectivistice: „Evelina acceptase, nu fara certuri, nu fara scene de disperare, dar acceptase. Fie si asa, cum zicea ea: mai intii diploma... Dragostea vine de la sine, dragostea vine de-a valma. Se imbata cu aceste cuvinte, isi limpezea mintile cu ele.“

Desigur, toata asceza putea cadea in cazul in care fata ar fi avut un graunte de personalitate, dincolo de aceea pe care, tot mortificind-o sistematic, adormindu-i simturile, retezindu-i elanul, mai mult instinctiv decit elaborat, i-a indus-o mama, Doamna State, zugravita pragmatic, pina la cruzimea functionala de a-si abandona sotul in momentul in care acesta ajunge paralitic in urma unui accident, prefigurind un viitor casnic in scaun cu rotile si cu asistenta motrica permanenta. Evelina e hipermediocra, fiindca traieste totul indirect, trecind tot ce i se intimpla prin filtrul expectantei sociale. Nu are vise, decit mediocre, lipsite de amploare; nu are aventuri, desi la un moment dat singele ei da totusi in clocot, dar intr-unul stins, autist, cu promisiunea unei senzualitati de asemenea mediocre, „corecte“. Ramine un fluture cu aripile strins lipite de corp, neiesind din crisalida: un obiect erotic agasant, exhibitionist in limite narcisiace, cu fervori senzuale consumate in fata oglinzii, un obiect erotic lipsit de eros, lipsit de magnetismul devorant, mistuitor al iubirii. Un viitor instrument conjugal de facut dragoste – implinire pe care n-o va cunoaste niciodata, fiindca intre ea si posibilii ei pretendenti (reali sau imaginari) se interpune masca de corectitudine normativa a mamei: satrapica, dominatoare, chiar castratoare, cum sugereaza un protagonist, atunci cind Evelina i se ofera inmimindu-i in prealabil... declaratia de renuntare la castitate, documentul avind un efect atit de monstruos asupra barbatului, incit actioneaza inhibant, antipriapic.
Dragostea vine de-a valma trateaza, asadar, o relatie de putere intrafamiliala, in cadre precise, tehnice, cu o distantare neutrala, care indica mina unui foarte bun prozator.

Teama Doamnei State de a nu-si vedea minunea casatorita ajunge, cel mult, la nivelul pragmatic al exasperarii sociale. La celalalt binom al relatiei, Evelina nu prelungeste imaginar neimplinirea, nu dispune de imaginatia revoltei sau a insubordonarii. Cind, ajunsa in vizita la tara, se afla, sufleteste, cel mai aproape de implinire, printr-o iubire pura, feerica, traita incipient in preajma unui fost student bolnav, ea o decanteaza doar epistolar, fantasmatic, povestind-o unui alt barbat, pentru care fiecare epistola ramine un chin indiferent, primit cu lehamitea cauzata de o intruziune prea insistenta. Dincolo de mortificarea psihica si biologica impusa de mama, aici, la tara, se releva „cheia“ reala a comportamentului Evelinei, data de incapacitatea exercitarii unei dominante asupra barbatilor, infirmitate pe care sotia sihastrului bolnav, aparuta in sat pe nepusa-masa, o sugereaza fara ocolisuri, netrezind din partea Evelinei – cum era de asteptat – nici o reactie infima de protest sau neliniste. Prin aceasta ecuatie, autoarea evita si ultima dintre capcanele posibile de semnificatie, aceea de a o prezenta pe Evelina ca pe o succesoare „logica“, repetitiva, a Doamnei State. Narcisiaca banala, neproblematica, fata ramine captiva unei carente de imaginatie acut mic-burgheze, forta artistica a Doinei Popa constind in buna strunire a haturilor narative, la un subiect la care altii, mai putin inzestrati, ar fi scos din Evelina o revoltata de sorginte bovaric-flaubertiana, lasind intregul efect sa se scurga, indolent sau pastos-psihanalitic, pe apa Dimbovitei cea naclait-curgatoare.

2. Ema
In De departe spre aproape, Mihai Dragolea prezinta, intr-un regim narativ contrapunctic, cu baza in jurnal, fericirea erotica extraconjugala a unui barbat foarte bine realizat profesional, pina la intensitatea tehnica a superioritatii si a identificarii – cu o clipa inaintea tuturor – a ghemului de ata alba cu care se va petici matasea. Traseul existential e unul biografic si atit de scrupulos lucrat, incit personajele – cel putin pentru clujeni, dar poate ca nu numai... – sint recognoscibile, ceea ce creeaza, citind romanul, un usor discomfort de complicitate, pe care, personal, l-am surmontat destul de greu, si doar dupa ce am ajuns – tiris-grapis – la concluzia ca de vreme ce autorul a tinut sa ne intinda un text cu cheie, trebuie sa-l acceptam ca atare, trecind peste jena de a suprapune identitati reale cu unele imaginare, chiar daca persoanele sint din imediata noastra apropiere. O astfel de grila de lectura mai deschide, insa, si o alta cale de abordare, fiindca romanul se apropie de formula constructiva a jurnalului indirect, finalitatea fiind nu sapientiala, ca la Mircea Eliade, in Santier, ci erotica. Jurnal indirect e romanul de fata si din cauza contrapunctului narativ pe care-l propune, in text fiind inserate si paginile de notatie ale unui sejur bursier in Elvetia, iubirea fiind traita, astfel, pe doua dimensiuni psihice de catre naratorul/protagonist: una a „departelui“, geografic mai ales, dar si sufletesc, si una a „aproapelui“, cu concreteti senzuale sclipitoare, invelite in glazura incitanta a ilicitului social si conjugal, motiv pentru care tehnica empirica a driblarii aparentelor sociale amagitoare e permanent prezenta in roman, accentuind aerul de mister solitar al barbatului aflat la virsta critica, cu un picior in rolul de tata si de sot suportabil si cu un altul in exaltarea vinovata a placerii frugale, intense, mistuitoare.

Dincolo de aceste doua planuri, tesatura „de aproape“ a romanului e intrepatrunsa de incursiuni biografice retroactive (studentie, repartitie, femei), concretetea acestora fiind contrapunctic marcata de sterilitatea mondena, conventionalizata a sejurului de bursier petrecut in Occident. Aici intervine sugestia ca Mihai Dragolea ar fi intentionat mai mult decit o recapitulare a unei vieti nu lipsite, totusi, de evenimente: sectiunea autohtona e mult mai variata, mult mai vie, mai plina de viata, spre deosebire de aceea referitoare la bursa din Elvetia, unde scriitorul sosit din Est e supus unei conventionalizari comportamentale aseptice, intrind in mediul cosmopolit al unor literati pentru care scrisul e un viciu conventionalizant, cultivat cu pasiunea inerta analoaga a gestionarii unei gradini sau a unui cont bancar. Pe de alta parte, miza constructiva a romanului e chiar scrisul, detaliu pe care tindem sa-l scapam din vedere daca citim cartea doar cu fervoarea complice a spargerii codurilor de identificare: la tot pasul, protagonistul scrie, creeaza, demiurgic, o lume de hirtie, pe care in final i-o si ofera iubitei sale, care o transmite si unei colege, in momentul in care manuscrisul devine carte. In termeni sartrieni (se sugereaza o asemenea perspectiva de lectura in chiar corpul textului), autorul/protagonist e pus in situatie, pe mai multe planuri: epic, autonarativ, existential chiar, fiindca iubitele sale – frugale majoritatea, dar multe, asa cum ii sta bine unui barbat normal (ceea ce inseamna: priapic...) – au menirea de a-i impune instante de rol, de a-i testa capacitatea de reactie, si nu pe aceea de a-l ipostazia in mascul cuceritor, cu initiative personale debordante, energice.

Sub acest aspect, De departe spre aproape tinde si spre consistenta unei refractii analitice de sistem social si politic, fiindca aceste doua dimensiuni sint omniprezente in text, de la universul sordid, de simulacru pedagogic al profesorului de tara, repartizat la capat de lume, intr-un punct pe harta in care toate drumurile se inchid, pina la radiografierea fugitiva a revolutiei din Cluj (decembrie 1989) si a urmarilor imediate ale acesteia, caz in care personajele sint de asemenea recognoscibile, cum de recunoscut – si de identificat... – sint ele si in institutiile ulterioare in care lucreaza autorul: un mecenat etatizat de cultura si un studio teritorial de radio si televiziune, cu sefi teleghidati fie de la centru, pe criterii politice, fie pe plan local, de propriile lor interese sau – in unele cazuri – chiar de propria lor prostie.

In descrierea acestui mecanism reactiv, Mihai Dragolea nu e nici primul, nici singurul analist prin ricoseu: la aceasta ecuatie s-a tot revenit, cam de pe la proza lui Breban si a generatiei ’70, fiindca, daca tot am ajuns aici, trebuie spus din capul locului ca, sub aspect comportamental si stilistic, proza practicata de Dragolea se trage din atmosfera de ansamblu a generatiei ’70, fiind mai aproape de ea decit de stilistica generatiei ulterioare, careia Dragolea ii apartine de drept si cu merite de solidaritate incontestabile. Descrierea de sistem, pe care o propune, insista pe pasivitatea actantilor: prin derularea obisnuita a tribulatiilor exterioare, mediul te pune in situatie, creind, prin ricoseu reactiv, „substanta de viata“, autenticitate. Intreaga biografie a protagonistului/autor din roman se subsumeaza acestei reguli a dependentei de exterior a fiintei, a dependentei sale, prin reactii reactive, de context. Fiinta activa, pragmatica, protagonistul/autor stie sa exploateze la maximum aceste „situatii“, fie ca e vorba de traseu profesional, de iubiri sau de tribulatii manipulative cotidiene, transformindu-le in literatura. Rezulta un realism de notatie cind molcom, cind fericit, fara violentarea „textualista“ a relatarii si fara extrapolarea filozofica, ideatica a dedesubturilor sale: un realism de uz aproape personal, intim, care devine „roman“ prin vointa autorului de a-si face viata publica si prin aceea a editorilor de a orna cu un biletel de gen manuscrisul pe care-l au in lucru.
Cel mai luminos traieste in roman Ema, iubita aproape divinizata a naratorului: „...azi e ziua ei! Sa-i dea puterile ceresti sanatate – se exalta naratorul in Elvetia –, sa-i pastreze intreaga frumusetea! Eu trebuie sa multumesc cerului ca am cunoscut-o, ca a intrat in viata mea, s-o lumineze cu iubirea ei.“ Altadata, gindurile sint lubrice, dar tot curate: „As trezi-o cu miinile mele, cu buzele, as face dragoste cu ea somnoroasa inca, atunci cind are pielea calda intr-un fel special, cind trupul e inca voluptos amortit.“ Exaltarea se consuma cu simturile aprinse si are la baza certitudinea: nici o spaima nu se amesteca intre cei doi, toate intilnirile reusesc, la timp si dupa orar, coregrafia cotidiana face ca pasii lor sa se intersecteze, fara erori si fara aminari schingiuitoare, desi protagonistii isi duc, fiecare, povara casnica personala, el alaturi de o sotie isterica si posesiva (nu fara motiv...), ea alaturi de un medic despre care nu aflam aproape nimic, radiografia suspicioasa, surescitata a casei ei nefiind facuta de el niciodata, pe motivul ca doar momentele de plenitudine frugala comuna conteaza, nu si prelungirea lor in suferinta scotocitoare a despartirii.

Prea e perfect totul pentru a nu suspecta ca Mihai Dragolea incearca, prin acest roman, un exercitiu scriptural de idealizare. Sint sigur ca el e cel mai fericit ca l-a dus pina la capat, patetic, exaltat, fara zimbetul ironic pe care i-l stim cu totii, care-i mijeste mereu pe sub mustata. E la fel de adevarat insa – detaliu deloc neimportant – ca in roman el nu poarta mustata, textul debutind intr-o camera de baie, cu un brici si cu o oglinda, din care priveste un chip emaciat, cu care prietenii si rudele – inclusiv mama protagonistului/narator – vor avea dificultati sa se obisnuiasca.