Tîrgul de carte de la Frankfurt văzut din interior – jocul de-a scandalul - Numarul 451 - Noiembrie - 2008 - Arhiva

Tîrgul de carte de la Frankfurt văzut din interior – jocul de-a scandalul

Autor: Guillermo SCHAVELZON | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Guillermo Schavelzon este unul dintre cei mai importanţi agenţi literari, avîndu-i în portofoliu pe Paul Auster, Ernesto Sábato, Manuel Puig şi pe mulţi alţii, mai ales din zona hispanică. Conduce agenţia literară care îi poartă numele, cu sediul la Barcelona.

Anul acesta aş fi împlinit 30 de ani de participare consecutivă la Tîrgul de carte de la Frankfurt, dacă, într-un an, nu s-ar fi întîmplat ca un cutremur să distrugă jumătate din Ciudad de Mexico, unde locuiam la vremea aceea, şi să fiu astfel nevoit să renunţ la călătorie. Frankfurt: cea mai mare şi mai impresionantă reuniune internaţională a profesioniştilor din domeniul cărţii. Un tîrg la care nu pot participa decît profesioniştii, unde nu se vînd cărţi şi unde nici măcar locuitorii Frankfurtului nu pot intra – trebuie să aibă ceva cu totul ieşit din comun ca să continue să existe de mai bine de 50 de ani. 8.000 de jurnalişti, 50.000 de profesionişti din domeniu, o imensitate făcută din opt pavilioane separate, fiecare cu patru etaje; zeci de mii de camere de hotel plătite cu un an înainte, la preţuri scandaloase. Care e secretul unui asemenea succes?

Acoperirea de presă e enormă şi mă uimeşte să văd cum editori, agenţi literari şi jurnalişti jucăm, în fiecare an, acelaşi joc, deşi nici una dintre părţi nu mai crede, de fapt, în el: anunţarea marilor contracte încheiate la Frankfurt. Că o editură a luat nu ştiu ce autor cu nu ştiu ce carte, că romanul de debut al unei tinere afgane din Brooklyn s-a vîndut cu cinci milioane de dolari etc. Senzaţia – pe care o transmite presa – e că tîrgul reprezintă un imens platou de licitaţii, unde editori poligloţi, cu cecurile în mîini, cumpără şi vînd isteric, ca în fotografiile clasice de la bursă.

Există însă un alt joc, ceva mai periculos, pentru care tîrgul continuă să fie o platformă foarte bună: producerea de scandal teribil în jurul cîte unui scriitor, exact cu cîteva săptămîni înaintea lansării cărţii lui sau a punerii în vînzare a drepturilor. Ne amintim cu toţii de scandalul mediatic ce a precedat publicarea Versetelor satanice sau de acuzaţia de prezumtiv trecut nazist aplicată lui Günter Grass, chiar înainte de publicarea memoriilor sale. Să vindem adică, şi asta cu orice preţ. Nu seamănă cu sistemul financiar care a luat-o la vale? Un joc ale cărui consecinţe nu le plăteşte decît scriitorul însuşi: Rushdie, de 15 ani ascuns şi păzit, Houellebecq, nevoit să trăiască în Irlanda şi apoi în sudul Spaniei, Martin Amis, care şi-a pierdut prietenii de-o viaţă şi a părăsit Londra… Citind presa în săptămîna de dinaintea tîrgului, mă întreb, apropo de Milan Kundera, dacă e vorba despre o clarificare istorică sau asistăm la prolegomenele unei operaţii de marketing. O să ne lămurim, dacă în următoarele săptămîni îi va apărea o carte de memorii.

Frankfurt este o enormă cutie de rezonanţă

Pot să susţin, în cunoştinţă de cauză, că aproape toate anunţurile de mari achiziţii făcute în timpul tîrgului nu sînt adevărate. Erau adevărate atunci cînd se comunica mult mai greu. E o naivitate să crezi că acum, în epoca Internetului, a convorbirilor telefonice internaţionale din ce în ce mai ieftine sau chiar gratuite, ar fi nevoie să participi fizic la o reuniune de acest gen, ca să afli despre o carte şi să iei o decizie. Tot ceea ce marea majoritate a jurnaliştilor anunţă ca achiziţie făcută la tîrg e, de fapt, un lucru hotărît cu mult înainte. Sigur că se întîmplă cîteodată să descoperi ceva nou, dar asta e o raritate nesemnificativă.

Atunci, ce face să continue tîrgul de la Frankfurt? Ce caută, aici, majoritatea editorilor? Ceva diferit şi foarte important: marea ocazie de a afla ce se mai întîmplă în lumea editării de carte. Frankfurt e un master accelerat şi, dacă îl înţelegem în acest fel, ne lămurim care e cheia: e un curs postuniversitar foarte rentabil şi ieftin, pentru cine ştie să înveţe.

Frankfurt îţi permite să cunoşti alţi editori şi mai ales alte maniere de a publica, alte concepţii cu privire la negoţul editorial. Îţi permite să anticipezi tendinţe sau, mai bine zis, să le afli înaintea tuturor. Iar celor mai avansaţi în domeniu le permite ceva excepţional: să genereze asemenea tendinţe. Frankfurt e o enormă cutie de rezonanţă, unde un zvon ajunge mai repede de la un pavilion la altul decît ajungem noi înşine pe benzile de transport mobil.

Numele unui autor, titlul unui roman, avansul care s-a plătit, orice astfel de informaţie pusă în urechea unei duzini de „reproducători“ pricepuţi (îi numim „scouts“) face înconjurul tîrgului în mai puţin de o zi.

Cum ajunge o ştire de la centrul agenţilor la pavilionul editorilor greci sau coreeni? Traseul e imposibil de urmărit, dar noi, cei care venim de ani de zile, am văzut fenomenul deseori. Evident, nu sînt multe ocazii, tîrgul ţine doar cinci zile, dacă ceva „nu îţi iese“ din prima zi, s-ar putea să nu mai ai timp să recuperezi. Agendele sînt închise cu trei luni înainte. Nu e timp pentru improvizaţii şi nici pentru surprize.

Pentru întîlnirile importante din afara agendei există un extins program etilic after hours – cocteilurile pe care le oferă marile edituri. În Germania, pe invitaţii se pune şi ora începerii, dar şi a finalizării evenimentului, aşa că ziua de muncă se poate prelungi, astfel, cu alte cîteva ore. Acestea sînt întîlnirile din care se obţin cele mai bune rezultate, iar secretul constă în a bea mai puţin decît interlocutorul, ca să nu uiţi că fiecare întîlnire, fiecare contact este o afacere. Că orice pahar ciocnit e o şansă în plus, iar un schimb de cărţi de vizită, un posibil contract. Există editori şi agenţi atît de devotaţi muncii lor, încît profită chiar şi de intervalul dintre ultimul pahar de după cină şi micul-dejun ca să continue negocierile.

Centrul agenţilor literari

După mulţi ani în care am fost prezent la Frankfurt ba ca editor mexican, ba ca argentinian sau spaniol şi, în ultimii zece, ca agent literar, am descoperit care este adevăratul punct strategic al tîrgului: centrul agenţilor literari, unde nu se intră fără o întîlnire stabilită anterior. O sală enormă cu 700 de mese, la care 1.500 de agenţi din toată lumea vorbesc, fără încetare, de la ora 9:00 la 18:00. Toţi editorii lumii defilează pe acolo într-un ritm vertiginos, în întîlniri de cîte o jumătate de oră. Ce se poate spune în 30 de minute, cînd, în general, nici una dintre părţi nu comunică în limba ei maternă? Puţin, dar suficient cît să se întoarcă şi anul următor, la un preţ (în euro) de fiecare dată mai ridicat.

Stînd toată ziua la una dintre mesele agenţiei mele, fără să pot să schimb măcar un cuvînt cu colaboratorii mei aflaţi la masa de alături, în puţinele dăţi cînd mi-a venit să ridic capul, am avut atacuri de panică. Am simţit că sînt un fel de găină în coteţ, presată a face ou după ou. Devălmăşia, murmurul permanent din jur erau disperante şi totuşi, atunci cînd vorbeşti cu cel cu care ai stabilită întîlnirea – pe durata celor 30 de minute în care sîntem obligate să cotcodăcim anunţînd că am mai făcut un ou –, parcă tot zgomotul dispare. La sfîrşitul zilei, închis în acest glob de lumină cu temperatură constantă, perfectă, fără să ştii dacă afară e soare sau plouă, nu doar că pierzi senzaţia a ceea ce se întîmplă în lume, ba chiar poţi să ajungi să crezi că eşti buricul pămîntului şi că nimic important nu se mai petrece în rest.

De fiecare dată cînd se apropie un jurnalist, îi recităm într-un minut tot „ce am vîndut“ (profesioniştii numesc asta „a intoxica“) şi cel mai incredibil e că a doua zi apare totul în ziare.

Faptul că tîrgul de la Frankfurt reprezintă o oportunitate de formare profesională atît de atipică explică de ce marile edituri trimit aşa de mulţi oameni cu costuri atît de mari. Cred chiar că selecţia celor care participă în fiecare an la tîrg nu este făcută de directorul editorial, ci de cel de resurse umane.

Cu ani în urmă, am avut un şef care mă bătea la cap cu acelaşi lucru de fiecare dată: de ce să te duci să cheltui bani la Frankfurt? Niciodată n-am putut să-i explic prea bine de ce, dar nici el nu putea să-mi explice de ce era suporter fanatic al celor de la Boca Juniors...

Articol apărut în El Mercurio (Santiago de Chile), ediţia din 26 octombrie 2008.

Traducere din limba spaniolă de Luminiţa Marcu

Recomanda articolul prin: