OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fostul conducator al Iugoslaviei, maresalul Iosip Broz Tito (1892-1980), s-a distins in cel de-al doilea razboi mondial ca un aparator eroic al patriei sale. De obirsie croat, istoria i-a rezervat o biografie agitata. Ranit in primul razboi mondial, in care a participat ca soldat al armatei austriece, a fost prins si dus prizonier in Rusia. Evadind din lagar, s-a implicat in razboiul civil de partea bolsevicilor, a devenit comunist, apoi a trecut in Balcani pentru a organiza Partidul Comunist Iugoslav, aflat in ilegalitate. Arestat in doua rinduri pentru activitate politica subversiva, in 1923 si 1928, sta la puscarie pina in 1934. Iesind, e uns membru al Biroului Politic al Partidului Comunist Iugoslav si devine secretar general al partidului in 1937.

Comunist convins, isi deconstruieste la timp iluziile in privinta lui Stalin: la inceputul lui 1937, cind acesta ordona executarea a 800 de comunisti iugoslavi aflati la Moscova, Tito nu poate face nimic, ba, mai mult, se afla el insusi pe lista neagra, scapind doar datorita protectoratului oportun asigurat de catre Ghiorghi Dimitrov. Suspiciunea vigilenta fata de Moscova ii va ghida pasii permanent de acum incolo, in ciuda aparentelor de inregimentare ideologica sau de politica obedienta: va pastra o distanta personala cind reverentioasa, cind protestatara fata de Stalin (in functie de situatie si de fluctuatiile politice ale timpului), va anunta, in premiera pentru lagarul socialist, dreptul fiecarui partid de a-si impune linia proprie, „nationala“ (fiind anatemizat pentru acest delict anti-internationalist), si-n cele din urma, cind cortina de fier va dihotomiza Europa si intregul mapamond, va face pasi hotariti in directia lumii a treia, proclamind impreuna cu presedintele Nasser al Etiopiei conceptul geopolitic al „nealinierii“. Neinteles atunci, privit cu suspiciune din nou de ambele parti, va astepta rabdator ca Timpul sa ii dea dreptate.

In aprilie 1941, cind Germania ataca Serbia, Tito se intoarce acasa de la Moscova pentru a se regasi pe meterezele rezistentei populare antifasciste, pe care o transforma intr-o redutabila lupta de partizani. Consecintele sint impresionante: citeva rani grave, vindecate in circumstante medicale precare, improvizate, de tabara militara; charisma personala, legitimata frenetic, popular de catre adepti, dar respectata si de catre dusmani, plus aprecierea Vestului si a Estului deopotriva. Li se adauga vointa cobeligerantilor antihitleristi de a-l integra in jocul reorganizarii postbelice a Europei, planul lui Churchill fiind acela de a plasa Iugoslavia sub un protectorat politic partenerial impartit in doze egale intre Moscova si Londra, scontata balanta politica sovaitoare fiind inclinata de prezenta emigrantilor londonezi in guvernul de la Belgrad, prin implicarea carora Churchill nadajduia sa reduca influenta Kremlinului si sa faca din Iugoslavia, cu timpul, un cap de pod al stratagemelor occidentale in Balcani.

Reticenta lui Tito fata de reciclarea politica a emigrantilor iugoslavi traitori la Londra si decizia sa de a face din Iugoslavia un stat socialist se dovedesc a fi foarte pe placul Moscovei, dar stirnesc nemultumirea vehementa a Occidentului. Veninul suspiciunii se muta de cealalta parte a cortinei de fier in martie 1948, cind, pe fondul manierei independente de a cirmui Iugoslavia si in contextul ajutorului pe care Tito il daduse comunistilor greci, Kremlinul se decide sa iau taurul de coarne, solicitind epistolar Partidului Comunistilor din Iugoslavia reconsiderarea liniei nationale independente si inrolarea tarii sub umbrela rosie a Cominformului (ceea ce insemna: Stalin). Tito raspunde curajos, epurind armata si partidul de citiva stalinisti marcanti. In urma acestei sfidari, acuzata vehement de catre Kremlin ca un delict de insubordonare, in data de 28 iunie 1948 Partidul Comunistilor din Iugoslavia este exclus din Cominform.

Tito este anatemizat, prezentat drept un fascist sub acoperire care pactizeaza cu Occidentul, denuntat pentru „tradarea“ lagarului socialist, Kremlinul lansind impotriva sa o campanie propagandistica punitiva de-a dreptul isterica. Semnele iconice de stigmatizare sint barda insingerata si svastica ingemanata cu semnul dolarului american, care apar peste tot: in brosuri distribuite in sute de mii de exemplare, pe afise ridicate in pietele publice, pe fituici veninoase, lipite la gazetele de perete din intreprinderi, institutii, scoli, garnizoane si unitati militare. Sedintele populare de ura – in sens clasic, orwellian – se tin lant, in absenta oricaror referinte verificabile: oamenii sint invatati sa dispretuiasca un om si un regim despre care, practic, nu stiu mai nimic direct, obiectiv si necontrafacut, cu exceptia Banatului sirbesc, care intra intr-un soi de carantina. Granita Dunarii dintre Romania si Iugoslavia dobindeste un regim special, cu practici militare care nu se aplica in alta parte, cu atit mai mult cu cit adversarii ideologici de „dincolo“ restituie – cu mici exceptii – toti transfugii.

Sechelele imaginare ale acestei campanii publice virulente sint inca vii in memoria generatiilor mai in virsta din Romania, afisele uriase cu Tito purtind barda insingerata sau sedintele politice de infierare a vecinului „fascist“ „iudaizat“ de dincolo de Dunare putind fi cu greu uitate. Preponderent imagistica, purtata prin intermediul afiselor stradale si al caricaturilor de un sarcasm ucigator, declasant – textele, numeroase si ele, sint in general stereotipe –, campania a inceput prudent in partea a doua a anului 1948, a continuat in crescendo in 1949 si a avut un virf de sarcina in 1950, estompindu-se apoi strategic si cu intermitente pina prin 1953, anul mortii lui Stalin, cind Kremlinul declanseaza o reapropiere politica treptata de Iugoslavia, parafata in final printr-o vizita facuta de Hrusciov la Belgrad, in vara anului 1955.

Aceasta e povestea urii propagandistice pe care au reinviat-o, in data de 14 ianuarie a.c., masteranzii de la sectia de Jurnalistica a Facultatii de Stiinte Politice din Cluj-Napoca, intr-un simpozion decomplexat, dilematic, foarte viu ca prestanta documentara si stiintifica, presarat cu numeroase interventii de mare acuratete politica si istorica. S-a lucrat, in principal, pe studii de caz desprinse din presa anilor ’50 (Scinteia, Romania libera, Contemporanul, Urzica, Lupta de clasa, Almanahul literar, Sportul popular, Utunk, ziare regionale), dar si pe carti sau brosuri patrunse de indicibila boare ideologica a timpului, cum au fost, de pilda, Maresalul Tito in Romania (1947, reportaj oficios anterior crizei), Titofascistii, slugile imperialismului (1950, culegere de caricaturi spumoase, o recomandam tuturor) sau Yugoslavia, and the Non-Aligned World de Alvin Z. Rubinstein (1970; se cere citita intr-un siaj exegetic puternic marcat de dihotomiile razboiului rece, din care face parte si Political Cohesion in a Fragile Mosaic. The Yugoslav Experience, editata in 1983 de catre Leonard Cohen si Paul Warwick). O mentionare aparte merita voluptatea insidioasa cu care masteranzii participanti la simpozion au ornat sala si usile ei cu fotocopii ale unor caricaturi virulente, doua dintre ele si o poezie mobilizatoare (Titler) aparind si pe afisul manifestarii, pus la toate raspintiile culturale ale Clujului.

Protagonistii? Moderatorul Gratian Cormos si-a strunit bine colegii, fixind nemilos cadranul ceasului de control pe care il avea in fata. A vorbit despre tehnicile de construire a unei memorii trucate, pornind de la citeva texte din Lupta de clasa. Rita Jedenek a coborit in timp inainte de campania inceputa in 1948, reconstituind vizita pe care Tito a facut-o in Romania in perioada 17-19 decembrie 1947 (cu doua saptamini inainte de abdicarea fortata a regelui), cind s-a semnat un Tratat de prietenie (efemer...), Maresalul vorbind, la Adunarea Deputatilor, despre obligativitatea Balcanilor de a-si construi un destin regional propriu si despre conditiile acestei enclavizari participative: neamestecul (Kremlinului...) in treburile interne ale celorlalte state. (À bon entendeur, salut!) Cornel Todea a citit atit Sportul popular (nu va mirati: comunistii s-au folosit de el ca de un foarte circulat instrument de propaganda), cit si brosura Unde duce nationalismul lui Tito, comparind informatiile colportate aici cu documente obiective ale timpului, unele de ordin sportiv.

Concluzia: ritualul urii s-a construit pe informatii neverificabile, nepublicate in documente sau in presa oficiala. Sobru, cu o buna pregatire filozofica si istorica, Alin Rus a ales Scinteia, dar si... Pravda, pentru a demonstra, in esenta, doua aspecte complementare. In primul rind ca intre reflectarea crizei in Pravda si aceea din ziarele oficiale din tarile-satelit exista o discrepanta evidenta, numarul incriminarilor directe din Pravda fiind destul de redus. In al doilea: ca intreaga criza, intretinuta de psihologia paranoica a liderului de la Kremlin, s-a datorat unei proaste gestionari din partea lui Stalin. Alin Rus s-a ocupat, in trecere, si de un mit exegetic destul de bine pastrat, potrivit caruia criza ar fi fost declansata si de o delatiune a lui Dej: memoria orala a pastrat detaliul, pentru care – cel putin noi – nu am gasit documente.

Nicu Urs a schitat biografia contextuala a „personajului“, pentru a inventaria textele comandate din Contemporanul. Multe semnaturi anodine, dar si unele ispititoare, daca ne gindim la cariera liberala pe care au parcurs-o ulterior. De o nomenclatura liberala ulterioara surprinzatoare s-a izbit si Debreceni Hajnal, care a investigat Utunk: multe nume mari printre denigratorii lui Tito, mai ales nume timisorene. Din pacate, nu am izbutit sa acoperim exegetic Banatul; sirbii din zona au fost suspectati in perioada urii, regiunea fiind considerata – si din cauza Dunarii, pe unde se inota „dincolo“ – un loc nesigur, motiv pentru care, de pilda, publicatiile bucurestene nu solicitau texte din partea scriitorilor banateni. Dimpotriva, Utunk o face, motiv pentru care informatiile indirecte despre arta si literatura iugoslava – care altundeva „nu exista“ – apar cu preponderenta in aceasta revista cu extensie minoritara.

Andreea Iacob a fost, din multe puncte de vedere, sufletul entuziast, altruist, al simpozionului. A pus afise, a multiplicat caricaturi si a rasfoit pentru colegii ei Urzica, din paginile careia a desprins desene si poezii incitante, dar si articulatiile unui imaginar violent analizat cu pasiunea detaliului insidios, deschis, pe de o parte, catre retorici declasante zoomorfe si, pe de alta, catre foarte subtila dramuire a raportului dintre lumina si umbra (sau intuneric) in reprezentarile lui Tito. Andreea Iacob a observat o recurenta tehnica pe marginea careia ar merita sa meditam: toate caricaturile care-l reprezinta sarcastic pe Tito sint divizate imaginar de un ax vertical care separa stinga hasurata, umbrita sau intunecoasa de dreapta luminoasa. De asemenea, toti „acolitii“ lui Tito (Truman, autorii Planului Marshall etc.) apar grotesc in partea stinga; dimpotriva, dreapta e intotdeauna punitiva, justitiara.

Punind totul pe harta Europei, ajungi la concluzia ca stinga reprezinta Occidentul hain, insidios si putred, pe cind lumina de la Rasarit vine intotdeauna din dreapta. Mihai Lisei a citit fara prejudecati texte de George Munteanu si Dumitru Mircea, publicate in Almanahul literar din Cluj. Proza celui de-al doilea, Drumul napircii, stirneste delicii, dar e si un bun instrument de inventariere a stereotipurilor reprezentationale „obligatorii“. De altfel, textele literatilor despre Tito reprezinta un capitol aparte, prin efortul imaginativ grotesc care le zamisleste: Mihai Lisei a oferit o singura mostra, care poate sta insa la baza unei antologii bizare. Claudia Romitan a recenzat cartea deja citata a lui Alvin Z. Rubinstein (Yugoslavia, and the Non-Aligned World, 1970), insistind pe tehnica diplomatica foarte supla prin intermediul careia Iugoslavia a reusit sa-si impuna influenta geopolitica in epoca, in ciuda suspiciunii politicoase a Vestului si a urii dezlantuite a Estului: in momentul proclamarii conceptului de „nealiniere“, Tito dispunea de 65 de ambasade strategic amplasate peste tot in lume, atit in regiuni „obligatorii“, cit si in zone geostrategice considerate marginale – Africa, de pilda – pe care ceilalti le ignorau.

Erdei Róbert si Herédi Zsolt au intrat in detaliile publicatiilor regionale, primul citind Dolgozó nép din Satu Mare, iar al doilea Igazság din Cluj. In ambele cazuri dispunem de tehnici propagandistice reciclate, redactiile preluind „materiale“ trimise de la Centru. Interesante au fost, insa, generalizarile teoretice ale lui Herédi Zsolt, care pot fi extrapolate asupra intregii campanii impotriva lui Tito: in primul rind, constatarea ca articulatiile campaniei ostile impotriva Iugoslaviei au preluat multe epitete sau sintagme militare, cazone, „victima“ fiind un maresal; al doilea aspect vizeaza marginalitatea ostentativa a materialelor de campanie, paginate in asa fel in publicatiile timpului, incit ele sa apara – in ciuda virulentei si a orchestrarii foarte atente – ca grupaje de rangul doi sau trei, motivul – a spus vorbitorul – fiind acela de a nu i se recunoaste lui Tito calitatea de preopinent principal. In centrul mediatic al urii erau intotdeauna altii – Occidentul imperialist, SUA, Truman sau generalii Planului Marshall –, Tito sosind mereu ca o „anexa“, in ciuda faptului ca, sub aspect cantitativ, el domina scena. In final, Rares Beuran, rasfoind Romania libera, a atras atentia asupra stratagemei economice care a facilitat impunerea Iugoslaviei pe pietele occidentale, unde produsele Belgradului – in general de buna calitate, cel putin cele pregatite pentru export – erau vindute la un pret inferior produselor similare occidentale, cu care, in unele situatii, rivalizau sub aspect calitativ. Astfel a devenit Iugoslavia „cel mai ieftin aliat“ al Statelor Unite. Aceasta informatie nu trebuie citita peiorativ: ea se cuvine pusa in contextul strategiilor pietei, pentru a vedea ca e vorba si de altceva aici decit de inferioritate...

Sa mentionez, inainte de a incheia, o dificultate legata de documentare, invocata de catre toti cei care au fost in sala. De ea s-au izbit si masteranzii de la Litere de anul trecut, cind au lucrat la „reinvierea“ Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucuresti, din 1953 (afisul simpozionului a fost reprodus la vremea respectiva in paginile Observatorului cultural): din varii motive, majoritatea lor fiind justificate – formal, cel putin – prin ingustimea spatiilor de depozitare, reconstituirea documentara scrupuloasa a perioadei 1947-1965 aproape ca nu se mai poate face in bibliotecile noastre universitare.

Multe colectii de ziare sau chiar de carti – considerate ca fiind „depasite“ – au fost date la topit (citeodata pentru a face loc documentelor ceausiste). Brosurile propagandistice, care se distribuiau gratis, cu zecile de mii, la data publicarii, prin anii ’50, sint azi intruvabile (ca si documentatia legionara anterioara, de pilda). Lipsesc colectiile complete ale Monitorului Oficial, pe baza carora am putea reconstitui infrastructura legislativa a multor orori din anii de virf ai comunismului. Lipsesc volumele purpurii ale multor scriitori de notorietate, reciclati mai tirziu si deveniti respectabili. Lipseste iconografia anilor ’50, diseminata si ea in tiraje de zeci de mii de exemplare. Lipseste – in final – vointa de a rearticula documentar intreaga perioada, pe CD-uri, luind dintr-o parte ceea ce lipseste in cealalta. Rezultatul e o memorie colectiva viciata, cariata, vegheata rigid de vigilenta celor odinioara implicati.

Doua observatii in final. Prima: barda nu am avut, dar cheia salii in care se tinea simpozionul a fost subtilizata de catre titoisti in pauza manifestarii, ceea ce ne-a facut sa abordam cu fruntea sus si pieptul inainte scara de incendiu. A doua: textele redimensionate ale interventiilor vor putea fi citite intr-un numar proxim al Caietelor Echinox, alaturi de grupajul dedicat Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucuresti, din anul 1953. Tot acolo, cititorii vor putea admira o selectie masiva de material iconografic, plus poeziile si prozele de rigoare.