Cumva mai neconvenţional, n-am dorit să publicăm doar o
cronică/prezentare de carte.Am
considerat că receptarea acestui roman, Lizoanca la 11 ani, poate fi întregită
dacă adresăm prozatoarei cîteva întrebări. Dialogul acesta poate fi oricînd
continuat, pornind tocmai de la relaţia aceasta dintre ficţiune şi realitate şi
de la cum poate ficţiunea să fie stîrnită de o realitate tulbure şi
înspăimîntătoare.
De unde numele ăsta, Lizoanca, nume care parcă îţi inspiră
şi milă, şi revoltă?
Mă bucur mult că ai remarcat forţa acestui nume. În
copilăria mea a existat o tînără femeie, antipatizată în mod global: era
ursuză, revoltată, inteligentă, pe scurt, avea o personalitate pregnantă şi
conflictuală. Numele ei era Lizoanca. Bineînţeles, nu cel din buletin, ci un
nume dobîndit în urma relaţiilor sociale. Mai tîrziu, aflînd că, de fapt, o
chema Eliza, am fost dezamăgită că acceptase ca oamenii să-i spună Lizoanca,
dar probabil că inteligenţa ei se lăsase sedusă de forţa sugestivă a
cuvîntului. Acest nume m-a urmărit, deşi nu l-am mai auzit nicăieri, iar atunci
cînd am început să mă gîndesc la povestea personajului meu, aproape că mi-a
venit în mod natural, deşi, cu regret trebuie s-o spun, este un nume de-a gata.
Spui pe coperta a IV-a: „am deschis ziarul şi-am citit o
frază care mi-a făcut o gaură în creier: o prostituată în vîrstă de 11 ani a
umplut un sat întreg de sifilis“. Nu e cam mult spus „o gaură în creier“? Cît
ne mai poate impresiona azi o ştire?
Am citit ziarul şi a fost prima oară cînd am văzut că cineva
poate să creadă că un copil e vinovat pentru că o mulţime de maturi s-au
îmbolnăvit de sifilis. Nu ştirea ca atare era aici şocantă, cît cruzimea celui
care o formulase. Iar faptul că mai toate cotidienele au preluat acelaşi punct
de vedere m-a făcut să mă simt împuşcată în ceafă. Iniţial, m-a preocupat
problema copiatorilor de ştiri. Chiar am făcut un studiu pe care l-am prezentat
la un simpozion, la Cluj. Dar n-am reuşit să mă eliberez de grozăvia faptului
că un copil era pus la zid pentru bolile adulţilor. Mai mult, unele ziare au
ilustrat ştirea cu bine-ştiutele fotografii cu fete de pe Centură. Dintre cele
peste 30 de articole dedicate acestui subiect, doar două se bazau pe fapte
verificate. Nici măcar ziariştii din judeţul Vaslui nu se mişcaseră pînă în
satul ăla ca să vadă despre ce e vorba. În schimb, toţi scriau despre
„clienţii“ fetiţei, menţionînd cu satisfacţie că, printre ei, se aflau şi
septuagenari. Limbajul ziariştilor şi tonul lor aproape acuzator au constituit
punctul de pornire al romanului. Însă după ce m-am apucat de scris, odată
intrată în poveste, am alunecat spre amănuntele unei vieţi care se lega subtil
de alte destine şi de alte timpuri.
Romanul acesta nu este cumva şi despre promiscuitate?
În primul rînd. O promiscuitate întemeiată pe mici
compromisuri, pe erori trecute cu vederea. De exemplu, în romanul meu este
vorba şi despre un personaj, întemeietor al Satului Nou (Petrache Notaru), care
găseşte un monogram creştin (de la Sit tibi terra levis), fără să aibă idee ce
înseamnă, şi, încredinţat că este un mesaj protector, comite în numele acestei
protecţii o serie de violenţe morale care, de-a lungul timpului, generează
legături incestuoase, complexe ori acte de revoltă, adică „neglijenţele“ pe
care se sprijină lumea Lizoancăi. Iar acest Petrache, implicat accidental în
viaţa mai multor personaje, este rudă de sînge cu Lizoanca, deşi nici unul
dintre ei doi nu ştie. În acest amestec precar, de idealuri şi complexe, mi se
pare mie că stă astăzi istoria noastră.
A existat vreo fată, dintre cele cu care ai vorbit, care
să-şi dorească „pantofi de tinichea“? Dar croasante?
În mare, am urmărit povestea fetiţei acuzate c-a umplut
satul de sifilis. M-a impresionat o întîmplare povestită de asistentul ei
social, Ionel Brătianu: după ce a fost adusă la cămin, cineva a întrebat-o dacă
nu vrea o prăjitură, însă fetiţa n-a răspuns. Iniţial, psihologul a crezut că
este vorba despre un blocaj emoţional, a interpretat în toate felurile tăcerea
ei, ca după un timp să-şi dea seama că, de fapt, cuvîntul prăjitură îi era
complet necunoscut.
Să presupunem că vine cineva de pe la Uniunea Europeană şi
spune: „cît de reprezentativ este Satul Nou pentru satele româneşti?“. Ce-i răspunzi?
Am încercat să fac din el un loc generic. Este adevărat că
prăbuşirea satului românesc după experimentul colectivist, după ştergerea
ierarhiilor sociale şi după o serie de mutaţii morale datează încă de pe la
începutul anilor ’80, iar în momentul de faţă mi se pare un loc abandonat. Însă
lucrurile nu stau cu mult diferit nici în oraşe. Tocmai de aceea, am plasat
acţiunea romanului în apropierea Capitalei, mai precis, la 25 de kilometri de
Bucureşti.
Într-o lume în care educaţia sexuală se face, chipurile,
sistematic, într-o lume în care fetele tinere mai ştiu ce înseamnă sarcină, sex
protejat, viaţă de cuplu, de ce Lizoanca trăieşte în bătaia vîntului, de ce e
obturată în faţa dragostei? Ce şansă daţi fetelor din satele pe care le-ai
vizitat să nu ajungă ca Lizoanca?
Satul românesc este un loc din care scapă cine poate. De
altfel, toate Lizoancele sînt pe cont propriu. Răspunsul pe care îl dă romanul
meu la această întrebare se leagă de statutul paternal. Oamenii acceptă
incredibil de uşor rolul de părinţi, iar uneori nu numai că nu ştiu ce
presupune acest lucru, ci ajung să protesteze involuntar, nemulţumiţi de
misiunea lor. În roman, tatăl Lizoancăi îşi focalizează asupra copilului toate
fricile şi nemulţumirile lui de orfan. Între Lizoanca şi tatăl ei se desfăşoară
un război început în urmă cu două generaţii. De aceea, educaţia nu este decît
un cuvînt gol, căruia i-ar da substanţă doar o rezidire din temelii. Iar un
roman poate, uneori, să facă parte din fundaţia unei lumi.
Crezi că prozatorii români de azi trebuie să citească mai
multă presă ca să-şi caute subiecte pentru proză? Crezi că proza de azi ar
trebui să fie mai atentă la subiectele reportericeşti, la viaţa reală care
poate oricînd să devină ştire?
Nu, bineînţeles că nu
cred exclusiv în forţa faptului real. Dar nici nu neg misiunea socială a
scriitorului. Un prozator scrie poveştile timpului său cu dorinţa ca ele să
devină nemuritoare. Subiectele mediatizate fac parte dintr-o modă care exprimă
nevoia periodică de autenticitate, iar în urma ei va rămîne o idee înregistrată
estetic, aşa cum se întîmplă.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters