OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un concert iesit cumva din norma curenta a fost cel prezentat de grupul de percutionisti Bu-Shi-Do la Opera Nationala Bucuresti. Sub auspiciile Ambasadei Imperiale a Japoniei, a ONB si a Japan Foundation am avut parte de un spectacol inedit. Tocmai acest lucru ne-a si atras, altfel nu putem spune ca avem un interes aparte pentru armoniile extrem-orientale, precum acea poeta germana, Else Lasker Schüler, care se ducea special la Istanbul ca sa deguste muzica turceasca, de care era profund atasata.

Marturisim de la bun inceput surpriza noastra de a avea o sala plina de tineri, majoritatea covirsitoare a celor prezenti find under 30-ties, cumva straniu, pentru ca nu puteam banui atractia lor pentru muzica japoneza. Sau poate mirajul ritmului, al percutiei tobelor, mult mediatizate de muzica pop-rock-house-metalic, sa fi fost un argument in plus fata de mult mai putin frecventatul Festival al harpei, derulat tot in aceste zile, cu mult mai putini spectatori. Bu-shi-do este un grup de muzica traditionala japoneza, infiintat in 2005 de doi frati, Hiroshi si Ajo, virtuozi ai tobelor traditionale, si Michiachi, specialist in „shamisen“, un fel de chitara cu trei corzi, cu un sunet particular, deja raspindit prin lume, ca si „sitarul“ indian, dupa ce Ravi Shankhar l-a facut celebru.

Deci doi „tobosari“, citeve tobe de diferite dimensiuni si forme, plus inca trei percutionisti-gimnasti-scamatori care au dat culoare si ritm mai mult spectacolului decit muzicii propriu-zise. Momente de intensa concentrare, sunete diafane sau stranii, atmosfera si nuante. Mai ales in prima parte, cind am avut parte (sic!) de piese traditionale, mai pe gustul nostru conservator-„reactionar“, fata de excesul de „tirkus“ din partea a doua. Mult apreciat si gustat de publicul june, ca si ritmurile si salturile „muzicii recente“, interpretate, la instrumente stravechi. Acum, sinceri sa fim, gustam mai putin genul acesta de interpretare, sa-i zicem Give Peace a Chance sau All You Need Is Love, la tulnic, tambal si gorduna. Dar daca junimea romana se entuziasmeaza la Wave interpretat cu tobe japoneze de tip Oke Daiko – in forma de butoi, Shime Daiko sau Hira Daiko – o toba foarte grasana, cu diametrul mai mare decit inaltimea, nu putem decit sa consemnam succesul de public al muzicienilor. Trecind peste partea de show a concertului, sa consemnam si buna pregatire fizica a muzicienilor, caci nu doar au batut in fel si chip in multimea de tobe dispuse in variate combinatii, dar au si luptat, alergat si sarit, probabil in buna traditie a maestrilor bushido.

Armele devenite instrumente muzicale aveau poate si alte intelesuri pe care noi le-am neglijat, pentru ca nu am avut acces la „decodarea“ semnificatiilor de profunzime. Iar tot ce stim la suprafata lucrurilor, din lecturi superficiale sau calatorii fugare, nu ne permite o descifrare corecta a acestei extrem de bogate culturi, cum este cea japoneza. Exista o tendinta crescind-pozitiva si un interes aparte pentru acesti „nemti“ ai Extremului Orient – asa cum coreenii ar fi „italienii“ lor –, si numeroasele contacte culturale – traduceri/spectacole/concerte – sint un bun prilej de a sti mai multe despre Japonia si spiritualitatea ei. Sub acest aspect, concertul-spectacol a fost binevenit si a bucurat nu doar pe diplomatii niponi si pe seful misiunii – care a vorbit intr-o simpatica limba romana –, ci si multimea autohtona, care a infruntat ploaia si furtuna pentru a participa la un realmente interesant concert. „Bum-bdum- bum-bdum“ (tobe) si „dzi-dza-dzi-dzi“ (shamisen) in doze homeopate pot fi ingurgitate relativ lesne si satisfacator. O figura neplacuta ne-a servit cvartetul iesean Voces – anuntat cu un incitant program Haydn, Enescu, Dvorak – dar care a dat bir cu fugitii, fara ca anularea concertului sa fi fost anuntata, astfel ca destui melomani, printre care ne-am numarat, sa nu mai vina la concert pe o vreme nu foarte prietenoasa. Macar un anunt cu oarece scuze ar fi fost un gest de minima politete. Mai ales ca publicul cu parul alb, care gusta muzica de camera, este cu totul altul decit cel cu plete lungi, de la tobele japoneze.

in fine, cu gindul la Cvartetul Belcea (deja vechi cunostinte), – cu Bartok si un Schubert, cu doua violoncele – care se poate servi oricind si oricum, surpriza placuta a saptaminii a venit de la o lucrare de Dan Dediu si duo-ul de pianisti israelieni Silvan Silver si Gil Garburg. intr-un concert de Max Bruch, pe care nu ne aducem aminte sa-l mai fi ascultat vreodata. La pupitru, omniprezentul in aceste saptamini Horia Andreescu. Lucrarea in prima auditie Sibiu 2007 – uvertura pe teme sasesti a lui Dediu chiar a avut farmec si culoare, plus melos si cantabilitate, virtuti mai greu de gasit in „eseurile“ sonore savant livrate in ultimele luni de mirobolantii nostri producatori de muzica simfonica. O placuta auditie, ca si interventia celor doi tineri pianisti, care intr-un bis cu Petrushka lui Stravinski s-au aratat multilateral dotati. Simfonia a doua de Sibelius a fost extrem de atent prelucrata de Horia Andreescu si minunat incheiata intr-un allegro care numai moderat nu a fost. Se poate trai totusi in Romania, chiar daca subiectul votului uninominal nu ne atrage absolut deloc. Joi si vineri la Ateneu, Beethoven din plin: Concertul nr. 4 pentru pian si Missa Solemnis. Vaga senzatie ca in aceasta stagiune corurile de la Radio si Filarmonica „G. Enescu“ vor depasi cu mult planul anual. Dnii Goia si Prunner mereu la inaltime.