OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Orice sfirsit de etapa cere o zabava pentru evaluarea traseului parcurs sau macar pentru o scurta privire peste umar. Initiativa Observatorului cultural de a stabili un clasament al romanelor si al romancierilor romani nu trebuie, de aceea, sa ne surprinda. Poate, eventual, sa ne incite (pe unii), sa ne irite (pe altii), dar nu sa ne prinda descoperiti. Ideea isi gaseste, la prima vedere, justificarea. Ne aflam, iata, la inceputul unui nou an, secol si chiar mileniu; este util in acest context sa tragem linia si sa facem socoteala, sa vedem ce mai ramine valid intr-unul din sectoarele cele mai importante ale literaturii romane. Problema este insa ca justificarea „calendaristica“ a bilantului nu-si gaseste o reflectare si in necesara evolutie a constiintelor estetice. Vremea a mai imbatrinit, dar judecatorii au ramas aceiasi. Iar cei care s-au ivit mai recent gindesc si ei adesea dezolant de batrineste. In loc sa extraga de sub masca senectutii bruma de intelepciune, se multumesc doar cu avalansa de prudenta. Imi amintesc visator ca, la prima conferinta a Uniunii Scriitorilor de dupa alungarea lui Ceausescu, s-au adunat catel cu purcel si au rasunat pupaturi in Piata Endepedenti, fara a se face auzita macar din greseala vreo dojana in directia sinistrilor complici cu condeiul ai potemkiniadei scornicestene. Ei bine, aceeasi armonioasa veselie se regaseste pe galantarul romanelor geto-dace acum, la retragerea apelor miloase ale secolului 20. Camil Petrescu – de sub pulpana caruia se iteste „talentatul“ Eugen Barbu. Paul Goma – virit undeva dupa „genialul“ Petru Dumitriu.

Cineva comenteaza doct reculul scrierilor de tip rural ale lui Rebreanu. Se reliefeaza importanta literaturii citadine. Aflu cu uluire ca Jurnalul de la Paltinis este un roman scris de Gabriel Liiceanu. Intr-un asemenea ritm, probabil ca si Cartea de bucate a Sandei Marin va fi echivalata cu Fratii Karamazov. Iar deasupra tuturor troneaza, in virful clasamentului, Mateiu Caragiale. Scriitor subtire, nimic de zis. Din mai multe puncte de vedere. Atit la calitate, cit si, mai ales, la cantitate. Daca insumam numarul paginilor sale publicate in varianta finala si trecem cu vederea muntele de ciorne, rescrieri si slefuiri, Mateiu Caragiale abia daca este un nuvelist mai rasarit. Dar nu un romancier acatarii. Necum primul in top! Este adevarat ca optiunea Mateiu oferea niscaiva avantaje. Dadea mai ales revansa pentru un manunchi de suporteri mateini patimasi si fideli, de buna calitate intelectuala, dar oarecum izolati in marea masa a comentatorilor literaturii noastre. Pot fi, la o adica, de acord ca „Popa Prostul“ sau „Septica Americana“ sint sporturi incitante, atunci cind sint practicate pina la o anumita virsta. Dar nimanui nu i-a trecut prin minte sa le includa in programul competitiilor olimpice (de vara sau de iarna).

Zborul cu dirijabilul a reprezentat, la vremea sa, un mare progres pentru istoria aeronauticii. Dar sper ca nimeni nu si-a propus sa foloseasca stimabila hardughie pentru a intreprinde explorari privind viata pe Marte. Mateiu Caragiale este, in multe privinte, un prozator interesant, cu un stil captivant. Dar nu cred ca are ce cauta in fruntea romancierilor romani ai veacului 20. Fireste ca interminabila balaceala a crailor prin noroiul balcanic punea la indemina un miraculos colac de salvare ideologica. Discreditarea idealurilor de curatenie morala, staiful si batosenia fluturate de orice coate-goale din cartier, plasarea propriilor pofte – discretionare – in centrul de valori al intregului univers aflat in degringolada vin acum sa ofere, in mod neasteptat, scuze pentru jumatatea de secol de lasitati artistice, uneori mai mici, alteori mai mari. Haznaua din periferia zugravita de Mateiu, extinzindu-se treptat la geografia intregii tari, a fost confirmata prin sufragiu si invocata cu orgoliu. Sa ne traiasca!
Astfel aratind virful clasamentului, de ce sa ne mai miram de aiureala devalmasa a restului „piramidei“? Lipsa unui criteriu ferm de judecata duce la anomie. Se stie doar prea bine ca nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-mi place mie. De nicaieri n-a reiesit nevoia stringenta a judecatii morale care sa faca ordine in haos. N-am bagat de seama eventuala preocupare pentru recuperarea mesajului etic. Si nu ma gindesc neaparat la biografia scriitorilor (in casa spinzuratilor, jocul cu funia este un hobby sadic).

Nu ma intereseaza cu preponderenta numarul costumelor de lux, al excursiilor la Paris, al automobilelor stralucitoare si al cinelor la Athénée Palace de care s-a invrednicit cutare print stalinist, in timp ce propriul sau tata ispasea la Canal. Dar am in vedere – ca treapta minimala de referinta – mesajul etic al operei insesi. Rog insistent sa nu mi se vinda gogoasa ca burghezii feroci din „capodopera“ lui Petru Dumitriu dau bine in cadru si sudeaza pilonii unui ciclu romanesc maret. E adevarat ca eu nu maninc zacusca prin balcoanele si garajele vecinilor, dar atunci cind gusturile – nu doar culinare, ci mai ales literare – ale lui Gica Pruteanu se metastaziaza la nivelul organismului beletristic national, situatia e de natura sa ma puna pe ginduri. In definitiv, primul top de dupa potop nu face decit sa confirme un adevar amar. Am iesit cu trupul din comunism, dar cu sufletul si principiile de judecata estetica mai batem inca pasul pe loc, prin imprejurimile mlastinoase. Mai mult ca sigur ca ceea ce n-au avut curajul sau dorinta sa faca electorii Observatorului cultural acum, adica s-o arunce pe... bunica din tren, vor avea de facut criticii de miine. Sub alte zodii si auspicii culturale, morale, civice si chiar temperamentale. Concluzia pripita a Academiei Catavencu – potrivit careia topul romanelor consfinteste esecul definitiv al Monicai Lovinescu si al altor voci critice care insista in favoarea recuperarii criteriilor etice in judecata estetica – ofera un exemplu viu pentru axioma ca timpenia se intinde, ca pata de ulei, acolo unde te astepti mai putin. Cu toate ca, daca stam sa ne amintim ca aceleasi anonime pagini cultural-satirice il luau cam foarte de sus pe Gheorghe Grigurcu sau il bascaleau pe Paul Goma cu subtila porecla de „Prostinato“, putem trage si o concluzie provizorie: nu e suficient sa te cheme Ioan T. Morar si sa semnezi sub pseudonim pentru a nu intra periodic cu bocancii in cea mai redutabila neam-prostie. In realitate, topul observatorilor culturali vine sa consfinteasca un final – nici macar glorios – de etapa. Ilustreaza incremenirea in vechile canoane de judecata. Semnaleaza evidenta ca totul trebuie abia de acum reinceput in literatura romana. Dupa alte criterii.