OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Folk-singer (nu-i placea sa i se spuna folkist) si mai tirziu artist multimedia, Mircea Florian e una dintre cele mai importante figuri ale muzicii romanesti din deceniile opt-noua, o personalitate speciala, atrasa inca de la-nceput de experiment, de avangarda si, in acelasi timp, de instrumentele traditionale si ritmurile populare autentice. La Mircea Florian trimit nume precum Ceata de dubasi, ceterasi, cobzari si alti mesteri lautari, Ceata Melopoica sau Florian din Transilvania (in acele ocazii in care cinta acompaniat de alti muzicieni), dar si Phoenix, in a caror deschidere a cintat solo in anii ’70.
Ultimul sau LP, lansat in 1986, cu putin inainte sa ramina definitiv in strainatate (fara, totusi, sa „plece“ vreodata), a fost Tainicul virtej, un album ale carui piese (printre ele, Intoarcerea in cerc, Nunta lui Harap-Alb, La cafeneaua intilnirilor) sint o incercare de muzica electronica realizata cu mijloace experimentale.
Ceea ce face acum Mircea Florian continua, de fapt, proiectele lui timpurii – o arta multimedia foarte personala, exploatind cele mai nebanuite posibilitati ale celor mai improbabil muzicale obiecte care ne-nconjoara. Pentru ca, spune el, traim intr-o lume a sunetelor – cele mai frumoase care se pot imagina.


Cu o luna in urma, ati tinut un concert, impreuna cu cei de la Phoenix si cu Dubasii din Branesti, concert care, s-a spus, voia sa reinvie atmosfera muzicala a anilor ’70. Chiar s-a intimplat asta, a reinviat acea stare de spirit?

Asta am vrut sa facem si-a iesit foarte bine. Era o vreme, intr-o cronologie pe care mi-o tin eu insumi, numita perioada alba; cintam de unul singur, nu mai era nimeni altcineva cu mine pe scena. Am facut atunci multe lucruri impreuna cu Phoenix, intr-o formula in care eu deschideam concertul si ei cintau partea a doua, cum am facut si acum, incercind sa reinviem un moment care, cred, a avut loc in 1976: un concert la Costesti, pe linga Sarmizegetusa, in aer liber. Atunci am inceput eu, la chitara, la cobza, la drimba si cu vocea, iar ei au continuat intr-o combinatie, ca si acum, destul de inedita, cu Dubasii din Branesti. Erau o grupare de instrumentisti foarte interesanti, cu o constructie muzicala inedita, intr-o traditie a locului care-i face sa cinte in formule ritmice speciale – cinta doar din tobe. Ei chiar comunica prin acele ritmuri intre ei si cu propria comunitate, la fel cum, extinzind putin aria, o faceau (sau o mai fac) indienii in America sau diversele popoare din Africa. Natura ritmului permite comunicarea, fiindca semantic poate trimite la orice: totul, in lume, curge ritmic, nu-i asa?

Traditia s-a pastrat la Branesti, din pacate cei cu care am cintat in ’76 au murit, cred, toti; nici fiii lor, in mare parte, nu mai sint, iar cei cu care am lucrat acum erau nepotii lor. Nicu Covaci a vrut sa repete acea experienta cu dubasii, i-a strins din nou, obiceiul din fericire nu s-a pierdut (ar fi fost si culmea sa se piarda dupa ce a rezistat atita vreme!), oamenii acestia tineri cintau la fel de bine si concertul a fost foarte reusit. Mie mi-a placut foarte mult partea mea si pentru ca acest tip de comunicare – pe care acum n-o fac prea des, trecind eu intre timp prin alte perioade, de alte culori, pina la cea de acum, cea verde, influentata de tot soiul de instrumente si de aparate – m-a facut sa ma simt bine, sa fiu ascultat de 3500 de perechi de urechi gata sa primeasca o muzica nefiltrata, curata, neprelucrata.

Erau 3500 de perechi de urechi proaspete, banuiesc.

Erau foarte proaspete, intr-adevar, si foarte ciulite, ceea ce ma facea, inca o data, sa ma simt bine. Partea a doua a fost si foarte buna, fiindca toata constructia asta, combinatia de folclor (esenta, de fapt, a multor perioade ale Phoenix-ului) era ea insasi o noutate pentru multa lume care nu avusese ocazia sa vada asa ceva. De fapt, toata intimplarea, de la A la Z, a fost foarte frumoasa.

Vorbeati mai devreme despre o perioada a dvs. alba si o alta verde. De ce poarta ele nume de culori?

La un moment dat am simtit nevoia de a sistematiza perioadele mele de creatie. Le-am denumit folosind cuvinte ce defineau obiecte, concepte sociale, sentimente. Era prea complicat, am incercat sa simplific; am folosit culori. Nu stiu, e o notatie pe care mi-am gasit-o. Era simplu: perioada alba era intr-adevar una alba acustic; am trecut apoi prin perioade galbene, mov, albastru, orange; pina acum sint vreo noua, dar nu e important. Esential mi se pare faptul ca erau perioade destul de clar definite, care in anumite puncte se incalecau (si se incaleca), unele chiar revin. Este, de fapt, o formula interna de a defini istoria unei vieti creative.

Revenind la anii ’70, de ce-ati decis atunci sa-ncepeti sa cintati singur?

Era un complex curios. Adevarul e c-am mai cintat singur: asa am si debutat, cu o muzicuta, o chitara si vocea, intr-o buna traditie anglo-americana, daca vreti, a protestatarului care sint. Mare parte a cintecelor mele erau foarte rele si-n orice caz, atit cit puteam, cit mi se dadea voie, voiam sa spun lucrurilor pe nume si chiar sa-ncerc, iarasi atit cit se putea, sa ma lupt cu ele. Aveam nevoie de un spatiu sonor aerisit pentru a putea arunca invectivele textului. Pe urma am extins formula, am adaugat alte sonoritati, fiindca simteam nevoia ca acest mesaj poetic sa fie insotit de mai multa culoare, sa devina mai complex sonor, sa patrunda pe mai multe cai senzoriale. Cred ca reintoarcerea, prin ’74-’75, la formula asta, s-a produs si pentru ca in momentul acela aveam probleme cu alti instrumentisti si mi-am zis: „ia sa mai incerc de unul singur!“. E o chestie ritmica, eliberare si nevoie imperioasa de a mai lucra cu cineva, apoi iar fuga si dorinta de a fi complet independent, pentru ca apoi sa revin, implicind tot mai multa lume in proiecte tot mai mari, care si ele imi sint foarte dragi si reflecta la fel de bine anumite stari ale mele.

Erati un protestatar in acei ani ’70-’80. Pina-ntr-acolo incit o piesa a dvs., As, a fost interzisa.

E adevarat, a fost scoasa de pe un disc care a iesit foarte bine la vremea aia si-a fost foarte bine primit de public – se chema Tainicul virtej.

Acest album a fost scos de Electrecord cu putin inainte de plecarea dvs. intr-un turneu in strainatate, motiv pentru care, se spune, tirajul a fost mai mic, pentru ca, in cazul in care nu va mai intorceati, sa fie mai usor de retras din circulatie.

Cred ca da, asa a fost. Adevarul e ca erau tot felul de probleme groaznice, tot timpul. Productiile teatrale sau cinematografice dupa ce trebuiau sa treaca de comisii si vizionari uneori draconice pentru ca, in sfirsit, cu chiu cu vai sa iasa pe piata, erau pindite de un nou pericol: daca raminea cineva din echipa realizatorilor in strainatate, trebuia refacut tot afisul, se lipeau benzi peste numele celui plecat – de parca nici n-ar fi existat, filmele erau scoase pe ecrane etc. La mine a fost oarecum asemanator, cred. Eu am incercat sa nu spun la prea multa lume ca trebuie sa plec. Nu era un turneu de muzica, eram invitat in America sa fac mai multe expozitii cu instalatii vizuale de sunet, ceva ce atunci, ca si astazi, ma interesa foarte tare. N-am spus decit citorva, dar a ajuns la urechile cui trebuia. Electrecordul, din prudenta, a scos un tiraj mic, si nici nu-mi pare foarte rau acum, pentru ca discul a ajuns un obiect de cult.

Si chiar atunci ati ramas in strainatate?

Atunci.

Deci avusesera dreptate sa se teama.

Da, cu toate ca mai fusesem plecat si datile trecute nu ramasesem. Ma rog, e o chestie mai complicata. In ’86, cind am plecat si-am ramas „plecat“, ca sa zic asa (desi trebuie nuantat, eu cred ca n-am „plecat“ de fapt niciodata, cuvintul trebuie mereu pus in ghilimele), s-a intimplat ca-mi ajunsese. Pur si simplu nu mai mergea nimic, se-nchideau expozitii, se scoteau piese de pe discuri, concertele – cite erau – erau vai de mama lor, zona tehnologica, de care ma interesam eu, era cvasi-nula, era aproape imposibil sa produci sunete de un anumit fel. Treceam printr-o perioada in care aveam mare nevoie de anumite sunete si n-aveam cum sa le scot, de vreme ce n-aveam acces la generatoarele de sunet. Si apoi, permanenta incertitudine privitoare la viitor, la creatie, la o existenta echilibrata. In fine, era o situatie complicata si extrem de angoasanta, de apasatoare.

Interesul – din acea perioada si de mai tirziu – pentru instalatiile de sunet s-a transferat apoi proiectelor multimedia de care va ocupati acum?

Faceam atunci niste lucrari care-n continuare mi se par valabile si pe care, intr-o forma dezvoltata, le fac si azi. Faceam, cumva, multimedia avant la lettre, pentru ca lucram cu materiale si cu medii care prin natura lor se asociaza simplu, in asa fel incit obiectul de arta care trebuie privit sa sune intr-un fel, nu neaparat folosind computerul. Multimedia sau arta mediala e acum aproape de neconceput fara computer; pentru mine e un aparat care, intr-adevar, te salveaza de multa munca, dar se pot face obiecte si arta multimedia fara nici un fel de computer.

Peste ani, arta multimedia de care va ocupati trimite la preocuparea dvs. din anii ’70 pentru instrumentele pure traditionale.

Si asta, intr-adevar. Daca stau sa ma gindesc, poate-ar trebui sa spun ca ma intereseaza foarte tare cum se fac instrumentele muzicale; intotdeauna m-a interesat organologia, stiinta de a face instrumente.
Cred ca instrumentele muzicale sint peste tot, muzica e peste tot; tot ce ne-nconjoara e un instrument muzical. Imi place si vreau sa cint la toate aceste instrumente. Nu e o afirmatie care sa fie luata drept o subscriere la muzica ambientala; nu despre asta e vorba, nu muzica ambientala, a mediului, ma intereseaza, ci una facuta cu mediul: muzica, nu ceva care sa biziie usor. O muzica folosind multele, enormele si minunatele sunete care ne-nconjoara.

Ati incercat sa faceti astfel de muzica si in Romania?

In Romania am mai facut citeva astfel de lucruri, intr-o expozitie care a avut loc chiar aici, la Teatrul National, Galeriile Etaj 3/4, si care se numea Experiment – arta romaneasca din 1960-1990. Acolo am prezentat un performance care se petrecea in interiorul unei instalatii de sunet. Performance-ul in sine era o reprezentatie cu muzica si care producea ea insasi muzica, in interiorul unei instalatii, si ea sunet; era sunet peste sunet, as putea spune. In afara de asta, am mai facut un alt performance la CIAC, in cadrul unui simpozion multimedia, in care iarasi incercam combinarea celor doi poli, traditie si inovatie, in felul in care asociam sunetul unui instrument extrem de primitiv – drimba – cu cel extrem de curios al unei imprimante care tocmai „producea“ o tiparitura. Sigur, in spatele acestor descrieri se aflau constructii mult mai mari, dar astea au fost singurele lucruri pe care le-am facut in ultima vreme aici. Mi-ar placea sa mai fac si altele, dar e destul de complicat: ceea ce fac astazi capata dimensiuni din ce in ce mai mari. Poate si din incercarea de a implica mai mult inconjuratorul de care vorbeam, lucrez acum cu focuri de artificii, cu instalatii exterioare, cu apa foarte multa, lucruri care costa ceva mai mult si deci sint mai greu de realizat.

Incepuserati sa faceti astfel de lucruri si-nainte de ’89.

Sigur, de-asta am si „plecat“, pentru ca nu le mai puteam face aici. A fost, de exemplu, o expozitie foarte frumoasa, care se numea Oglinda, unde expuneam o astfel de instalatie multimediala, de natura arhaica, fara nici un calculator implicat. Cred c-au fost trei-patru zile de expozitie atunci si citeva intilniri de colocviu, dupa care a fost inchisa. De ce? Trebuia sa fie clar ca exista un pumn strins deasupra ta, care te apasa tot timpul, si n-ai ce sa tot discuti atita, sa tot faci experimente. Iar eu nu mai aveam chef de asta.

Exista acum o arta multimediala in Romania?

Sint citiva artisti interesanti, care chiar, spre marea mea bucurie, se misca dezinvolt pe mai multe meridiane, ceea ce e minunat. Ce lipseste aici ar fi o intrunire a fortelor, o stringere a energiilor interesate in acest domeniu, pentru a produce ritmic, clar si coerent colocvii, workshop-uri si manifestari cu un caracter mai, sa spunem, asezat, care sa dea voie publicului sa intre in contact cu aceste lucruri. Arta multimedia trebuie sa intre in constiinta publicului, fiindca daca n-o face, efectele se disipeaza sau chiar se anuleaza. Cred c-ar trebui sa existe aici saptamini multimedia, vreo doua pe an, cu workshop-uri, o expozitie si mai ales contacte. E un lucru care trebuie permanentizat si e ceea ce incerc eu sa fac.