OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai intii citeva detalii, cumva in continuarea interviului din nr. 50 de anul trecut al Romaniei literare si privind strict subiectul romanului dvs. Cei doi agenti KGB, care dau navala in apartamentul comunitar unde locuieste batrinul Fiodor Vasilievici, se numesc unul Akaki Levici si celalalt Lev Akakievici. E o eroare sau trebuie sa ne gindim la Ilf si Petrov, nu numai la Gogol si Dostoievski, invocati deja de presa franceza in legatura cu cartea dvs.?
Nu, nu e o eroare. Fiecare dintre cei doi functionari are numele inversat al celuilalt pentru a sublinia in ce masura sint ei intersanjabili.

A murit sau nu a doua sotie a lui Fiodor Vasilievici? Pe tot parcursul romanului el o numeste „raposata“, si vecinii spun ca au vazut-o citeva blocuri mai incolo.

Eu cred ca din mai multe indicii diseminate in text se poate intelege ca Fiodor prefera sa creada ca sotia lui a murit, fiindca ea l-a abandonat dupa accident, asa cum o spune chiar el in mai multe rinduri.
In general, textul nu se bazeaza pe coerenta narativa si factuala, fiindca evenimentele sunt descrise de un amnezic. Asta permite sa lasam un mare rol ambiguitatii, ambivalentei interpretarii. Ramine la latitudinea lectorului sa-si formeze propria opinie, sa preia istoria, punindu-si propria imaginatie la lucru, pentru a da evenimentelor orientarea care-i spune lui mai multe, in special pentru aceste intrebari: „Iulia si Fedka s-au casatorit? Fedka este batrinul Fiodor? Proiectia in tablou a lui Fiodor este legata de amintiri din copilarie care-i revin in crimpeie? Oare apartamentul comunitar nu e un simplu cosmar al lui Fedka, la fel ca si revolutia rusa, in intregimea ei?“.
Cum a fost primit romanul dvs. in Franta de presa si de public? Ati primit scrisori, ati discutat cu cititorii?

Am primit scrisori foarte simpatice de la cititori care mi-au spus ca au fost impresionati de cutare sau cutare amanunt al povestii, in special de justetea sentimentelor batrinului Fiodor, de descrierea senzatiilor lui de batrin, ca si de atmosfera din bucataria comuna si din locuinta de dinainte de revolutie. Dar este greu de dat un raspuns precis la intrebarea despre receptarea unui roman, fiindca un roman care iese printre sute de alte romane e cumva ca o pietricica pe o plaja plina de pietricele. Nu se stie niciodata cine va fi atras de culoarea ei si va veni s-o culeaga ca s-o examineze mai indeaproape.

Acestea fiind zise, Recviem pentru un cui a facut obiectul unui anumit numar de articole in presa franceza. Cele mai multe dintre ele subliniaza filiatia rusa a inspiratiei. Unii il invoca pe Gogol, altii pe Dostoievski. Virsta autoarei, comparata cu cea a personajului principal constituie si ea un obiect de curiozitate: oamenii s-au intrebat in mai multe rinduri in legatura cu ce ar fi putut sa ma determine sa intru in pielea unui om batrin pentru aceasta naratiune si cum am reusit.
Dar chiar asa, de ce un batrin si de ce un preadolescent, un baiat, adica psihologii atit de indepartate de propria dvs. identitate?
Tot farmecul scriiturii, ca si al lecturii, de altfel, este sa te inventezi altfel, sa traiesti alte vieti din interior. Este mult mai amuzant sa-ti imaginezi ce poate fi viata cuiva care nu are, din punctul de plecare, nici un raport cu propriul eu si, in plus, asta permite, daca nu sa eviti, macar sa maschezi obstacolul periculos al autobiografiei.
Sa vorbim totusi putin si despre eu. Macar despre cel auctorial, ca sa zic asa. A durat mult elaborarea Recviemului…?

Am scris aceasta carte in sase luni, dintr-o singura suflare, dar cea mai mare parte a temelor – tabloul, apartamentul comunitar – mi se invirteau in cap de ceva vreme deja. Pina sa ma hotarasc sa pun mina pe condei pentru a incerca sa redau atmosfera din apartament, mi-am zis: „Poftim, ce-ar fi daca batrinul ar gasi un cui intr-una din ghete? Asta mi-ar permite sa ma orientez linistit spre descoperirea tabloului, infatisind in acelasi timp viata cotidiana a spatiului respectiv“.
Scrieti deja un al doilea roman sau aveti de gind s-o faceti cindva?
Am trei manuscrise scrise dupa Recviem..., trei povesti foarte stufoase si prea putin structurate ca sa fie numite romane. Incerc in acest moment sa-mi canalizez scriitura ca sa ma constring sa construiesc mai mult, sa planific mai mult intriga, sa ma gindesc la cititor ca sa-i pastrez mereu o cale de acces prin care sa poata intra in universul meu, fara sa se piarda.
Cum scrieti? Aveti incredere in steaua dvs.?

Cind am un manuscris la care lucrez, scriu in general, in fiecare zi, cel mai adesea in mijloacele de transport in comun, fiindca scurtimea momentului ma obliga la o concentrare rapida. Altfel eu sint destul de lenesa… Scrisul e, inainte de toate, o necesitate si obiectivul meu actual este sa ma despart de aceasta compulsivitate pentru a produce o lucrare gindita, rod al unei munci riguroase, si nu al unei inspiratii dezordonate. Asta din respect pentru cititor: daca scrii ca sa fii citit, trebuie sa-i pastrezi destinatarului un loc in textul tau, o modalitate comoda de a se orienta in el, altfel scrii doar pentru tine, pentru a scapa de tensiuni sau de angoase. Sint deci, in acest moment, un pic la o rascruce de drumuri, incerc sa-mi disciplinez scrisul pentru a face din el ceva mai cuminte si mai generos, care sa se adreseze in primul rind celuilalt. Toata increderea mea, si in ce priveste scrisul, si in ce priveste restul, este increderea in Dumnezeu. Poate ca aventura mea scriitoriceasca nu va dura decit pe timpul unei carti si ca viitorul ma va chema spre alte sarcini, cine stie?

A fost deja tradus Recviemul…?
Da, in germana.
Tabloul care joaca rolul ingenios de poarta de trecere intre o lume si alta, intre o virsta si alta ale personajului exista in realitate. Ne-a parut rau amindurora ca nu l-am putut reproduce pe coperta, date fiind dificultatea de a ajunge la detinatorul copyright-ului.

Tabloul acesta exista, este unul dintre punctele de plecare ale inspiratiei mele. Se gaseste la niste prieteni ai mei, in sufragerie. E un tablou magnific, care reprezinta exact scena descrisa in carte: usa unei biserici dintr-un sat rusesc la sfirsitul iernii. Am visat mult la sfirsitul mesei, privind acest tablou ale carui precizie si realism te fac sa patrunzi imediat in universul rural de dinainte de revolutie. De aici pina la a-ti inchipui pe cineva care nu are alta resursa pentru a se revigora decit sa evadeze printre petele de culoare pentru a-si inventa o viata mai placuta…
Faceti studii de cinematografie. De ce va intereseaza cinematografia?
Am urmat sase luni o scoala de scenaristi, axata insa prea mult pe scriitura televizuala care se supune unor scheme foarte precise, ca si unor constringeri de productie in care ma simteam incapabila sa intru. In prezent fac o meserie fara nici o legatura cu asta, sint profesoara de religie ortodoxa la Bruxelles, fiindca in Belgia – ca si in Romania –, religia este o materie printre altele. Continuu sa ma interesez de cinema, fiindca termin in prezent scrierea unui scurtmetraj impreuna cu un prieten realizator.

Limbajul cinematografic imi place, este total diferit de scris, se bazeaza pe vizual, pe transformarea cuvintelor in imagini si-ti permite sa spui lucruri pe care romanul nu le-ar permite, in tot cazul ar spune-o diferit. Filmul este un mijloc de a crea o atmosfera totala cu riscul, intotdeauna, ca spectatorul sa nu-si poata apropria universul tau, mult mai putin maleabil la dorinta lui decit cel suscitat de suportul cartii.
In alegerea meseriei, exemplul strabunicului dvs., Vladimir Lossky, a avut vreun rol?
Nu iau scrisul ca pe o meserie, ci mai mult ca pe o nevoie cotidiana. De altfel, cred ca scrisul e cel care te alege si nu e vorba de o hotarire personala, cum te-ai trezi intr-o dimineata spunindu-ti: „Ia sa vedem, ce-ar fi sa ma fac scriitor?“ Demersul strabunicului meu a fost foarte diferit: teolog, medievist, lucrarile lui sint rezultatul unor cercetari profesionale – cu mentiunea ca, in cazul teologiei, reflectia depaseste cadrul profesional pentru a invada intreaga sfera a existentei.

De fapt, despre meseria de profesoara de religie ortodoxa va intrebam cind vorbeam despre Vladimir Lossky.
Imi cer scuze pentru confuzie. Sint in acest moment putin tulburata de reflectia privitoare la statutul scriiturii. Constringere riguroasa, relaxare intre doua momente de munca propriu-zisa, investire totala? Dar sa revenim la meseria de profesor de religie. E adevarat ca toata familia mea este profund ancorata in reflectia teologica – tatal si bunicul meu sint si ei profesori de teologie, fratele meu e profesor de religie la Bruxelles… Sintem, cu siguranta, cu totii marcati de cautarile strabunicului meu, prin acest interes comun pentru problemele Bisericii. Totusi, incercam sa nu limitam asta la sfera intelectuala, pur si simplu, ci sa facem din angajamentul nostru teologic o experienta traita. Este ceea ce incerc sa le impartasesc elevilor mei: studiul Bibliei si al traditiei Bisericii are o legatura foarte directa cu lipsa de tragere de inima de a ne trezi dimineata, fiindca nu vedem ce ratiune ne-ar putea scoate din pat. Desigur, Vladimir Lossky era inainte de toate un intelectual si a evoluat in orizonturi pe cit de inalte, pe atit de inabordabile, uneori.

Totusi – iar titlul lucrarii sale Teologia mistica a Bisericii Rasaritului sta marturie –, era profund atasat ideii ca teologia nu este decit litera moarta daca ramine in domeniul speculatiei intelectuale. Tot interesul ei consta, dimpotriva, in faptul ca ea este indisociabila de o experienta existentiala care consta in apropierea de misterul Divinitatii – prin viata si nu prin ratiune, careia acest mister ii scapa. Cind te afli in fata unor elevi care nu au din religia ortodoxa decit certificatul de botez si care nu pun niciodata piciorul in biserica, te afli in fata unor probleme mai terestre… Scopul este sa le arati ca Biserica nu e o institutie prafuita si sclerozata, care nu are nici o legatura cu viata lor, ci este chiar viata.