OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cititor cu experienţă, avizat asupra strategiilor de iniţializare epică presupunînd şi un convocator al personajelor, autoarea îşi începe romanul cu o scenă colectivă, de înmormîntare. Pe cîntarea preotului („Pecetluieşte, Doamne, mormîntul roabei tale pînă la a doua Venire a Domnului nostru Isus“), ochiul naratorului-personaj face o uşoară mişcare de panoramare, prinzînd pe retină îndoliata asistenţă familială în care se include. Ana, Tinu şi Tabita („eu“) stau lîngă groapa încă deschisă a mamei lor, iar cînd aceasta va fi acoperită cu pămînt şi înmormîntarea se va încheia, romanul vieţii Mamei va putea fi deschis şi parcurs de la început.

 

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului începe ca un roman al Mamei şi al nefericirii ei de-o viaţă, se „regrupează“ apoi prin capitole ale experienţei iehoviste făcute pînă la capăt de Tată; şi strînge aceste fire, pentru a le reteza încă o dată legătura, în războiul total dintre soţi. Înainte de mult anunţata venire a sfîrşitului lumii, Armaghedonul a venit în casa acestei familii ţărăneşti, sub ochii măriţi de groază ai copiilor. Din numeroasele episoade ale războiului conjugal, putem desprinde numitorul lor comun. Fie cearta continuă, nesfîrşită, fie reversul ei, indiferenţa: „Se certau des. Nu-i surprindeam decît arareori, de obicei vedeam numai rezultatul: tăcerea. Ticu tăcea. Mica tăcea. Iar dacă aveau ceva să-şi spună se foloseau de noi. Mai ales de mine, că eram cea mai mică. – Du-te la Ticu-to şi cheamă-l la prînz, îmi poruncea Mica, lăsîndu-i mîncarea în farfurie, pe masă, în timp ce ea părăsea casa şi îşi făcea de lucru în grădină sau la flori, oriunde, numai să nu dea faţă cu el. Iar Ticu venea, mînca şi tăcea. Nu vorbeau între ei, nu mîncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat. Era înspăimîntător. Era grotesc. Era umilitor. Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmaşe, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crîncenul război al sfîrşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Cîmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre“.

 

Se reţin, mai întîi, trăsăturile psiho-fizice ale celor două personaje din cuplul conflictual. Privirea mamei e „neagră şi îndîrjită“, iar inima, „împietrită“. Strigătele ei ascuţite se aud în tot satul; la fel, blestemele cumplite aruncate celor apropiaţi. Tatăl este „îngîndurat şi scorţos“, incapabil să rîdă, bănuitor în căsnicie, exaltat în perspectiva Apocalipsei promise de iehovişti. Elementele de portret alunecă deci, treptat, din planul fizic în cel al unei metamorfoze psihologice şi spirituale ce modifică trăsăturile părinţilor. Pare că nefericirea le schimbă firea: şi că le iese pe chip, schimonosind liniile iniţiale, conturul lor frumos desenat. Privind poze de familie mai vechi, fata cea mică recunoaşte cu greu figurile, cu toate că ştie bine ale cui sînt. Dar între tînăra îndrăgostită de viaţă şi cu ochii strălucind de promisiunile viitorului şi, pe de altă parte, mama care tot drăcuieşte şi trăzneşte, proferînd blesteme şi insulte oribile, s-a căscat o prăpastie. Încă mai expresiv şi mai original decît personajele acestea atît de pregnante îmi pare, aşadar, conflictul dintre ele. Un total war, din care Marta Petreu face axul romanului său.

Precum în volumul al doilea din Moromeţii, pe scena rurală apare triumfătoare „scursura satului“ interbelic, în timp ce „găzdoii“, gospodarii en titre, merg cu capul în pămînt şi cu frica zilei de mîine. Marta Petreu conturează şi cîteva episoade emblematice pentru spiritul vremurilor noi. Însă miza prozei sale e în altă parte decît cea pe care o urmăresc romancierii „obsedantului deceniu“. Personajele centrale de aici nu mai sînt în conflict nici cu mediul lor (pentru a se afirma, a urca treptele sociale), nici cu epoca (pentru a-i rezista, făţiş ori subversiv). Realitatea socială şi istorică devine exterioară conflictului. Războiul total dintre cei doi soţi arde, pe lîngă viaţa lor de familie, cam tot ce se află în afara acesteia.