Încrucişări interesante de
registre şi tonuri
Personaj distinct, narator creditabil
şi autor „total“: rolurile diferite nu presupun, aici, o
identitate slabă şi fluctuantă. Dimpotrivă, fiecare ipostază
este întărită, din interior, cu o forţă neobişnuită a
propriului adevăr, imprimat în reacţii şi acţiuni, în
afirmaţii şi mai ales în negaţii. Însă de fiecare
dată cînd personajul Tabita îşi epuizează
posibilităţile de acţiune, naratorul îi preia cauza şi o
impune într-un alt registru; iar atunci cînd şi
contribuţia narativă e saturată, autorul intervine şi o susţine,
oferindu-i o altă perspectivă. Romanul este aşadar de un realism
mai puţin obiectiv decît au lăsat să se înţeleagă
unele cronici, care au echivalat fără rest peisajul dezolant al
familiei cu cel mohorît al Cîmpiei Transilvaniei; şi
care, la contactul cu regionalismele din mai multe pagini, au
subliniat atmosfera ardelenească a cărţii. Eu văd un realism
fantasmatic în acest Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un
roman în care stratul de specificitate transilvană e făcut
subţire şi cvasididactic, din cîteva linii şi cu exact
atîtea mostre regionale de cîte era nevoie pentru fixarea
unui cadru. Semnificativ, cînd Tabita va merge la şcoală, va
deprinde o limbă complet diferită de cea vorbită acasă, în
primii ani. Dar naratorul utilizează limba dintîi ori de cîte
ori are intenţia să marcheze diferenţa şi să se scufunde într-o
atmosferă mai tulbure, ceţoasă, aproape magică. Debitul de
regionalisme reglat cu multă subtilitate de Marta Petreu nu
decupează realismul din „realitate“, ci îl desprinde şi
îl înceţoşează, amestecîndu-l cu stratul şi mai
gros de superstiţii, mistere, credinţe.
Cînd Tabita va purta propriul ei
război de convingere cu Tatăl iehovist, disputa lor va fi una între
religios fanatic-apocaliptic şi ştiinţific ateist-pionieresc; dar
va fi şi o dispută de limbaje. Cel patern este impregnat de
atmosfera Apocalipsei, anunţată cu o exactitate ce dă fiori,
precum adevărurile de ordin ştiinţific. În schimb, cel al
fiicei inteligente şi ambiţioase pune cunoştinţele dobîndite
la şcoală în pledoarii destul de exaltate. Asistăm prin
urmare la încrucişări extrem de interesante de registre şi
tonuri. Tatăl e un iehovist sută la sută, cu mîini de aur
meşterind orice. Fata lui cea mică e o ateistă patetică.
Iehoviştii care vorbesc la înmormîntarea tatălui ţin
nişte discursuri de activişti tipici (chiar dacă în sferă
religioasă). Iar Tabita, la moartea lui Ticu, după ce asistă
voluntar la autopsie, cade – mai bine zis: se înalţă –
într-un plan de reprezentare mistică. Fragmentul următor e
unul dintre cele mai puternice ale romanului: „La sfîrşit,
cînd au terminat de prelevat ţesuturi din toate organele,
mi-au dat oala mare în care era sîngele Tatălui meu.
Să-l arunc. Iar eu, cu oala vişinie de tablă emailată în
braţe, le-am dat, ca un ţăran ce eram, domnilor autopsieri
şomoiogul de bani şi i-am petrecut spre poarta mică, urmînd
deodată cu ei şi bietul trup hăcuit al Tatălui meu înapoi,
în casă. Iar după ce Tata a fost pus înapoi în
sicriu şi maşina de la Medicină Legală a părăsit uliţa, eu am
luat o sapă din şopru şi, cu oala roşie plină de sîngele
negru, m-am dus în grădină şi am săpat, în mijlocul
lanului de cucuruz copt, gîndindu-mă că azi-mîine
trebuie cules cucuruzul şi desfăcat, o groapă cît am putut
eu de-adîncă. Am îngropat acolo, adînc, oala cu
sîngele Tatălui meu. În fiecare toamnă şi primăvară
am întrebat-o pe Mica dacă n-a ieşit, după arat, vreo oală
la suprafaţă. După vreo zece-doisprezece ani, Tinu mi-a spus,
dezaprobator, că Mica şi Ticu n-au ştiut avea grijă de pămînt,
uite, cînd s-a arat adînc cu tractorul, a găsit şi oale
stricate. – Cîte? l-am întrebat iute. – Una, mi-a
răspuns. – Era Graalul, i-am spus“ (pp. 213-214).
Ieşind puţin din efectul izbitor al
acestei scene extraordinare, să observăm că ea... nu este o scenă
de roman realist, rulată de un narator impersonal, cu personaje
văzute şi auzite live. Marta Petreu îşi realizează „scena“
pe verticală, în cadre temporale diferite şi în
straturi de semnificaţie adăugată. Tabita vrea să fie de faţă
la întregul proces al autopsiei, asistînd la oroarea
măcelăririi tatălui său, fără să ştie exact de ce. La final,
sapă o groapă în grădină şi îngroapă acolo, cît
mai adînc, oala cu sîngele lui Ticu. Nici acum, în
acest stadiu, semnificaţia gestului său nu este completă. E mai
mult ceva făcut din instinct, ca în poezia Ilenei Mălăncioiu
cu pasărea tăiată zvîcnind în mîinile care nu
tremură ale fetei miloase de ţăran. Abia ulterior scena va
culmina, prin adăugarea componentei cristice intuite, dar
neprecizate în secvenţele iniţiale.
Pe alocuri, note polemice dizgraţioase
Originalitatea romanului e dată nu
numai de personaje şi de războiul lor total, ci şi de colaborarea
în trepte între personaj, narator şi autor, trei
instanţe împărţind şi modulînd aceeaşi voce şi
aceeaşi persoană întîi. Desigur, există şi riscuri,
pe lîngă beneficii, în tripla focalizare. Celelalte
personaje, observate cu ochii Tabitei şi prin filtrul naratorului
feminin, nu au întotdeauna suficientă autonomie şi libertate
în mişcările interioare. Tabita nu are acces la elementul lor
lăuntric; iar naratorul îl captează, pe acesta, în
funcţie de axa de total war pe care e dezvoltat epic romanul.
Autorul preferă, imaginării ficţionale, rememorarea şi
reprezentarea la o altă scară. Ceea ce vorbeşte, de pildă, tatăl
în adunările lui de iehovişti, acolo unde merge neînsoţit
de nimeni din familie, rămîne necunoscut cititorului. La fel,
întîmplările trăite de mamă în afara cadrului de
expunere accesibil fetei mai mici. Marta Petreu încearcă, la
începutul cărţii, un episod al tinereţii ei fericite; dar
romanul, în aceste puncte voite mai realiste, e mult mai puţin
convingător.
Un al doilea dezavantaj al tripartiţiei
(non)ficţionale constă în pigmentarea discursului romanesc.
Pe alocuri, Marta Petreu uită că scrie un roman al Mamei şi al
Tatălui împăcaţi numai prin suferinţă şi prin moarte; şi
introduce accente nepotrivite, stridente în contextul epic.
Experienţa de o intensitate insuportabilă a dramei, a tragediei
familiale e pătată astfel de note polemice, dizgraţioase, dintr-un
prezent al autoarei „exterior“ romanului: „Eram faţă în
faţă, ne uitam unul în ochii celuilalt şi ne luptam pentru
şi împotriva lui Iehova. Noi am avut un cod de onoare rigid
cum au duelgiii, acceptat tacit de-amîndoi, faţă de care
luptele mele de astăzi îmi apar ca nişte înfruntări de
troglodiţi, de populaţii postistorice, iar adversarii, nişte
coropişniţe de gunoi, inevitabil cam murdărele“ (p. 166); „Ce
înseamnă, pe lîngă războiul cu Ticu, cînd noi
doi am fost cele două armate de pe Cîmpia Armaghedonului,
suliţele aruncate astăzi, lateral, de unul sau altul? Să fim
serioşi!“ (p. 167).
Din fericire, asemenea fragmente sînt
relativ rare în discursul auctorial, care îşi reia şi
îşi păstrează funcţia esenţială. Aceea de a completa şi
de a fundamenta experienţa celor apropiaţi; de a-i da, literar,
dimensiunea lipsă în viaţa de zi cu zi. Punctul forte al
romanului scris în trei cerneluri stă în desfolierea şi
procesarea acestei suferinţe aflate în trecut la cîţiva
paşi şi reînvestită, în prezentul scriiturii, cu toate
atributele şi notele sale. Este un roman al războiului total, dar
şi al suferinţei inexprimabile trăite de cei care îl poartă.
Acest inexprimabil va trebui exprimat. Un război cu suferinţă şi
un război cu suferinţa: nuanţa se schimbă.
Marta Petreu va recupera şi va
amprenta ficţional conflictul părinţilor, transformîndu-l,
dintr-un diferend biografic, într-unul romanesc. Dar, în
tot spectacolul crud al rupturii (foarte bine realizat literar), mai
importantă mi se pare miza pusă pe drama vieţii lor de „cuplu“.
Or, adîncirea unei drame este, în general, mult mai
dificilă decît schiţarea ei. Sondare şi înregistrare;
dezgropare şi reconstituire; arheologie şi arhivare; absorbţie a
biograficului şi învestire simbolică a secvenţelor lui;
focalizare multiplă prin personaj, narator şi autor, într-o
experienţă autoficţională întreită; „dexteritate“
compoziţională şi adîncire treptată a componentei
conflictuale, pînă la rădăcina de suferinţă comună...
Mai neted spus, Marta Petreu a dat cu Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului unul dintre cele mai originale
şi mai pregnante romane româneşti din ultimii ani.
Marta PETREU
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului
Editura Polirom, Seria de autor „Marta
Petreu“, Iaşi, 2011, 328 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters