În Belarus – ultima redută a
tiraniei din Europa, cum a fost ea numită de administraţia Bush (şi
nici o ţară civilizată nu a avut ceva împotrivă...) –, au
avut loc, duminică, alegeri legislative. Opoziţia nu a cîştigat
nici macar un loc în Parlamentul de la Minsk. Toate cele 110
locuri au fost adjudecate de candidaţii pro-guvernamentali. În
timp ce opoziţia denunţă votul, susţinînd că nu a fost
legitim, preşedintele Alexandr Lukaşenko afirmă că a fost liber
şi corect. Cei 450 de observatori trimişi în fosta republică
sovietică de către OSCE au constatat că procesul electoral s-a
desfăşurat în general bine, dar că lucrurile „s-au
deteriorat grav în timpul numărării voturilor“. Într-o
declaraţie de presă, observatorii OSCE au precizat că nu li s-a
permis accesul la peste o treime din secţiile în care se
numărau voturile şi că, în alte locuri, au descoperit
„cîteva cazuri de falsificare deliberată a rezultatelor“.
Opoziţia a cerut observatorilor
internaţionali să nu recunoască rezultatele. Anatoli Lebedko,
liderul unei formaţiuni de opoziţie, a declarat, pentru Associated
Press, că „nu au fost alegeri în Belarus. A fost doar o
farsă electorală, organizată pentru Occident“. După închiderea
urnelor, cel puţin 500 de susţinători ai opoziţiei au participat
la un marş de protest la Minsk. Nu prea mulţi şi nici prea
înfocaţi, ştiut fiind faptul că răspunsul poliţiei
secrete, în continuare intitulată KGB, este prompt şi deloc
elegant. Preşedintele Lukaşenko, la putere din 1994, şi-a exprimat
speranţa că scrutinul va duce la o îmbunătăţire a
relaţiilor dintre Belarus şi Occident. Mai mult decît atît,
în marea sa mărinimie, a dispus eliberarea din închisori
a unora dintre membrii opoziţiei astfel încît să poată
să strîngă în jur de 70 de candidaţi la acest scrutin.
După răcirea relaţiilor cu vechea şi constanta sa aliată –
Rusia –, Lukaşenko încearcă să reconstruiască legăturile
cu Vestul, fiind, de altfel, avertizat de diplomaţi europeni şi
americani că de buna desfăşurare a actualului scrutin ţine
ridicarea sau nu a sancţiunilor instituite asupra companiilor ţării.
Mai bine de atît nici nu se putea: 110 parlamentari unanimi...
O parte dintre sancţiuni au fost
ridicate de Statele Unite chiar după eliberarea cîtorva dintre
deţinuţii politici, însă Washingtonul şi Minskul nu au
relaţii diplomatice normale după retragerea, în martie, a
ambasadorilor. În noiembrie 2007, administraţia Bush a
interzis firmelor americane să aibă afaceri cu compania
petrochimică de stat Belneftekhim, iar preşedintelui Lukaşenko şi
apropiaţilor săi li s-au impus restricţii de călătorie –
măsură la care s-a alăturat şi Uniunea Europeană. La începutul
acestui an, sancţiunile americanilor se extinseseră şi la două
subsidiare ale Belneftekhim, după care, oficiali americani au
anunţat că măsura va fi suspendată în jumătate de an.
Purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe, Andrei Popov,
s-a grăbit să salute această decizie, calificînd-o drept „un
pas în direcţia bună“. Într-o declaraţie de presă,
a apreciat că „această mutare a administraţiei americane este şi
în interesul comunităţii de afaceri a SUA“.
Cea mai proeminentă figură dintre
deţinuţii politici eliberaţi a fost ex-candidatul la
prezidenţiale, Alexandr Kozulin, care a petrecut aproape 30 de luni
într-o închisoare, după ce a condus, în 2006, o
manifestaţie împotriva lui Lukaşenko. Potrivit lui Kozulin,
Lukaşenko „se teme de reformă pentru că se teme să nu-şi
piardă puterea“. De altfel, de 14 ani încoace, Alexandr
Lukaşenko nu face altceva decît să îşi consolideze
puterea în fosta republică sovietică. În 2006, el a
putut intra în cursa pentru al treilea mandat după
controversatul referendum din 2004, prin care a fost abolită limita
constituţională de două. Asta după ce, în 1996, a dizolvat
Parlamentul care voia să-l demită şi a preluat controlul asupra
justiţiei.
Belaruşii îi spun „Batka“
sau „Tati“ – uneori cu afecţiune, alteori cu ironie –
relatează reporterul BBC, Gabriel Gatehouse. Dictatorul Alexandr
Lukaşenko este ubicuu – domină buletinele de ştiri şi
evidenţiază, zilnic, marile înfăptuiri ale poporului
belarus. Un economist local afirmă că unul dintre secretele
popularităţii lui Lukaşenko este impresia lăsată cetăţenilor
cum că ei ar fi bine conduşi: „oamenii nu îşi doresc mare
lucru; diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci este
foarte mică“. În anii ’90, cînd fostele state
sovietice au traversat o importantă criză financiară, în
urma privatizărilor, economia belarusă a rămas stabilă, sub
controlul cvasiexclusiv al statului. Oamenii îşi primeau
salariile la timp şi aveau ce mînca; ei consideră că trăiesc
în continuare în Uniunea Sovietică. În capitala
Minsk, distrusă aproape integral în al Doilea Război Mondial
şi plină de blocuri comuniste, oamenii se tem să vorbească; ştiu
bine că sînt în permanenţă sub directa supraveghere a
KGB-ului. Fără vreun rezultat, asociaţiile pentru drepturile
omului şi guvernele occidentale condamnă agresiunile continue ale
autorităţilor de la Minsk împotriva vocilor din opoziţie şi
a eliminării complete a mass-media independente. Toţi pentru
Lukaşenko!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters