Totul sau nimic

Autor: Daniel CRISTEA-ENACHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

La douăzeci şi cinci de ani de la copleşitorul Totul, care intenţiona (şi reuşea) să fie o cartografiere şi o sinteză în spirală a imaginarului personal, Mircea Cărtărescu vine cu autoreplica unui nimic subţire şi tăios ca o lamă de cuţit. Placheta aceasta reuneşte poeme din perioada 1988-1992, astfel încît prima întrebare pe care şi-o pune criticul, parcurgîndu-le, este de ce a aşteptat autorul să treacă atîţia ani pentru a le publica. Mai ales că, Mircea Cărtărescu fiind un scriitor polivalent, a compune într-un acelaşi interval în diferite genuri şi registre nu ridica probleme reale de adaptare. Atunci, de unde şi de ce decalajul?

Răspunsul se poate da abia după a doua lectură a acestui înşelător nimic, de un fals minimalism învelind o adevărată despărţire de poezie. Prezentîndu-şi „graffitiurile“ pe coperta a IV-a, şi încă scuzîndu-se pentru „deshumare“, „M.C., fost poet“, ne întinde o dublă capcană: „Şi deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decît în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sînt în sfîrşit liber“. Pe de o parte, poemele de faţă ar avea mai puţină literatură decît cele vechi, vizionar-maximaliste. Mai mult adevăr, însă. Pe de altă parte, deşi Cărtărescu a scris consistent în maniera cealaltă, bine cunoscută, într-un grand format poetic, iar aceste texte reprezintă o excepţie tîrzie de la regulă, iată că tocmai în ele se recunoaşte scriitorul „optzecist“. Aşa ceva ar fi vrut să scrie autorul Levantului dintotdeauna: nu Totul (cu majusculă), ci nimic (cu literă mică)...

Totul şi nimic nu se exclud

A lua de bune, sută la sută, mărturiile adesea contradictorii ale creatorilor despre ei înşişi nu e un semn de perspicacitate intelectuală. Aici nu este: totul sau nimic. La Mircea Cărtărescu, Totul şi nimic nu se exclud; după cum, în vechile teritorii ale lirismului său de opulenţă imaginativă, înregistram suficiente pauze de respiraţie şi frecvente tăieturi de montaj ironic, subminînd dintr-odată fantasmaticul. Dar pînă şi acest remarcabil artist al simultaneităţii de coduri simbolice are nevoie de timp pentru ca vîrstele sale distincte, perceptibile, să poată fi explorate şi înţelese în termenii lor. Vîrstele poetice, ale creatorului; vîrstele biografice, ale omului cu o anumită amprentă socială; şi vîrstele aşa-zicînd „mixte“, ale subiectului care se citeşte în evoluţia propriului scris şi recuperează, din aceasta, configuraţiile deosebite ale unor personaje.

S-a vorbit, cu metafore medicale, despre „paranoia“ subiectului modern şi „schizofrenia“ celui postmodern. Să luăm totuşi partea plină, artistic, a recipientului: orgoliul exacerbat şi pierderea contactului cu realitatea duc, într-o parte, la instalarea, instaurarea şi reduplicarea unui unic discurs, vehiculînd şi modulînd la nesfîrşit aceeaşi Temă. Recitiţi romanele lui Nicolae Breban. În partea cealaltă, discursul este dimpotrivă spart şi pulverizat, identitatea recompunîndu-se din fărîme şi faţete, măşti şi ego-personaje. Ca în acest nimic plin cu de toate al lui Mircea Cărtărescu.

Vectorul lui e într-adevăr despărţirea de poezie, cu menţiunea că sub acest divorţ oficializat se află realitatea, vai!, obiectivă a îndepărtării de vîrsta la care poezia însemna totul. Cărtărescu îi atacă unicitatea, apoi centralitatea, ulterior neadevărul, finalmente miza. Către Mihai Viteazul începe cu afirmaţii (negaţii) categorice, trece rapid la „dezvrăjirea“ stelelor şi urmăreşte îndeaproape fascinaţia primei tinereţi. Tot ceea ce adăuga lumii privirea poetului e acum scos din jocul imaginar şi penalizat: „Cartea încă nu mi-a apărut/ prietenii nu mă sună (nici n-au la ce)/ în literatură am fost ceva şi acum sînt nimic./ Am privit aseară pe balcon/ stelele. Ce însemnau ele pentru mine odată!/ Acum ce sînt? Punctuleţe galbene pe cer.// Tristuţ (căci nu mai cred în dragoste, în poezie şi în general/ în orice bullshit care m-a fascinat – structura creierului şi a lumii/ Dylan Thomas, Arghezi/ Egor şi fraza lui Thomas Mann – «totul e să spargi gogoaşa, să devii fluture,/ să ieşi la larg» –/ dup-aia visele şi universuri în universuri/ cosmologie şi microfizică şi chakras şi versuri rimate à la Bolintineanu.../ jurnalul, orgoliul de scriitor – bullshit/ s-a dus epoca aia, adio criză)/ Tristuţ, deci, pentru că vremea s-a-nchis/ – e deja 9 septembrie –/ cobor în stradă.“ În Gilda, demistificarea e trasă într-un stil mai plebeu, cu o notă de vulgaritate voită: „am făcut multe imagini la viaţa mea.// acum le bag în mă-sa de imagini./ trebuia să ajung şi aici./ cînd ai spus totul, te apucă un chef dement/ să spui şi nimic./ nimic, nul este poemul acesta“. Poem foarte bun... vine cu violenţe de limbaj şi cu un schimb avangardist cu cititorul, peste gardul de beton văruit al „poheziei“: „«montgolfier al disperării» – ce rahat emfatic!/ «tristeţea satanică» – imbecil!/ primeşte acest poem imbecil, cititorule/ atît de des jignit cu poeme bune./ mi-e milă de tine,/ tipesă amatoare de poezie,/ adolescent semipederast./ hai, plimbă-ţi dosul prin magazine,/ cară-te la Băneasa,/ lasă dracului cartea asta“. În fine, Stelili, frumoasili ne aduce aminte de tînărul Geo Dumitrescu, adaptat însă la epoca nouă şi substituit progresiv prin infiltrarea obsesiilor cărtăresciene: „Mai demult iubeam constelaţiile,/ azi mi-e perfect perpendicular./ Azi văd scrotul cerului de vară, moale peste Aleea Circului/ azi văd ziua de azi ca o maşină de scris electronică/ tipărindu-ne cu aldine./ azi dragostea e departe./ Stau în camera asta cu fereastra dînd spre blocuri/ şi spre muncitoare păroase./ Bat la maşină fără speranţa că va ieşi ceva, şi asta mă şi ţine în viaţă:/ speranţa mea disperată că s-a sfîrşit totul, totul./ Nu mai vreau să am nici o femeie./ Nu mai vreau să scriu nici o carte./ Azi bat la maşina mea de scris un poem idiot“.

Majoritatea versurilor (intenţionat trase în jos şi fixate în strictul denotativ) pălesc pe lîngă vechile explozii generatoare de vizionarism poetic. Dar nu e vorba, în cazul de faţă, atît de o neputinţă creativă, cît de o epurare în toată regula a poeticităţii. Şi pe tot parcursul cărţii. O pagină nu arată mare lucru; dar întregul acestor notaţii apatice şi „autocritice“ spune destul de mult – şi încă într-un mod explicit mai puţin practicat, pînă în anii ’90, de livrescul şi intertextualul Cărtărescu. Dacă nu ţinem seama de compartimentările de gen, putem face o legătură cu evoluţia stilistică a autorului, după 1989, la paralelele inegale ale prozei înalte şi, respectiv, ale prozei plus ale publicisticii soft. Orbitor păstrează pînă la volumul al treilea onirismul sans rivages şi barochismul hiperestetizant din poezia „veche“ şi din Visul. În schimb, cărţile uşurele, de succes la publicul larg, vor merge pe exact această directeţe „fără fasoane“ a discursului şi pe scuturarea artistului genialoid de însemnele artei sale.

Renunţînd în nimic la filtrarea poetică a lumii şi la procesarea formidabilă a cosmosului atotînconjurător, Mircea Cărtărescu (mai bine spus, eul artistic descentrat şi „delocalizat“) mai găseşte totuşi despre ce să vorbească. Se scrie în mod insistent, după cum am văzut, despre chiar această renunţare. În alte poeme, „M.C., fost poet“ coboară „în stradă“, dar într-una vidată de literatură, eliberată de imaginile şi asociaţiile expresive. Întrucît realismul obiectivat nu-i iese (sau nu-i intră) autorului atît de dexter în varii limbaje şi registre, Cărtărescu revine îndată la acel circuit reflexiv, cu n călătorii autour de ma chambre şi extravaganţe interioare. În această buclă, poezia alungată pe uşa principală din nimic se întoarce prin toate ferestrele. În timp ce versurile cu teză îşi servesc rolul fără complicaţii artistice (literatura sau viaţa? Viaţa!), cîteva poeme ori fragmente din ele se ridică sensibil peste medie, amintind de vechiul scriitor.

Poezia alungată se întoarce

Deloc întîmplător, textul şi contextul lor sînt saturate de prezenţa personajelor din care s-a alcătuit, în timp, Autorul. El este şi cel care plîngea pe vremuri „bătînd la maşină poeme“ şi căruia îi „explodau altădată buzele, obrajii şi dinţii/ de atîta drog, de atîta halucinaţie“, dar şi cel ce spune cu o bucurie, parcă, a muşchilor şi a oaselor: „iată-mă-s: sterp, fericit“. E cel disperînd, agonizînd pe ruinele visului chimeric („visul vieţii mele s-a dus, s-a risipit“), „ars înăuntru de plîns“, dar şi cel jubilînd exact din acest motiv, aproape de fiecare dată cînd spune ritos adio crizei şi poeziei. E cel care se lamentează sfîşietor pentru că e singur („înnebunesc de tristeţe. nimeni nu este în viaţa mea“) şi nu întrevede vreun sens; dar şi cel care îi mulţumeşte Divinităţii pentru singurătatea fericită ce i-a fost dată: „atîta singurătate fericită mi-ai dat, Dumnezeule“; „Da, ce ciudat, Doamne: sînt singur şi trăiesc dimineţi fericite“.

În afară de acest caleidoscop de senzaţii şi de suita contradictorie de atitudini căutîndu-şi, fiecare, mobilul interior, cele mai reuşite poeme sînt cele care, în felul lor, merg în contra volumului. Scrisul poetic răstoarnă, în cîteva rînduri, demonstraţia autocritică şi antiliterară făcută cu insistenţă retorică de-a lungul cărţii. Tonul „sincer“ şi „direct“, cuvintele spuse „pe şleau“ par, ele, şarjate, aranjate într-o dezabuzare puţin prea clamată: „nu mai cred în dragoste, în poezie şi în general/ în orice bullshit care m-a fascinat“. În schimb, şi dragostea, şi poezia, şi orice bullshit se mai poate imagina creează momente intense şi climate de intimitate captînd iarăşi frumuseţea poetică, regăsindu-se atît de simplu în ea. Aceste secvenţe de fericire mică, în trei, în doi şi în unul singur, lîngă flacăra pîlpîitoare a aragazului (sîntem în ultimele ierni ceauşiste), rulează, în Odată aveam viziuni, acum am..., în Iarna, în Cînd ninge, cînd ninge şi ninge..., un film aproape feeric. So This Is Xmas va fi însăşi celebrarea dragostei nepăsătoare la realităţile sociale şi politice, retrase în cochilia unei fericiri autiste: „Ce ne pasă nouă de dezastru şi nebunie?/ Stăm pe turnanta de la burduf, înfofoliţi şi rîzînd/ avînd în inimi imaginea caldă a dragostei noastre,/ a fetiţei noastre,/ a casei noastre pline de cactuşi şi cărţi.// Ce fericiţi, ce liberi trăim acolo./ Nu ne pasă de furtuna de-afară,/ nici că istoria şuieră pînă îi crapă obrajii./ Noi n-avem istorie, aşa cum doi gemeni în uter/ se privesc în ochi, se-mbrăţişează, dar n-au istorie.// [...] Va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale,/ vei radia în noua ta rochie, vei pălăvrăgi cu soră-ta o grămadă,/ eu voi juca table cu tata socrul/ şi vom bea ţuică fiartă, şi lumea va fi atît de mică...“. „Fost poet“ mare de la debut şi om de litere versat, oricît şi-ar dori contrariul, Cărtărescu nu se poate abţine să facă, la urmă, o tuşă simpatic-polemică, à la Fundoianu.