OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

His true Penelope was Flaubert,
He fished by obstinate isles;
Ezra Pound, Hugh Selwyn Mauberley (I:13-14)

Toujours du Flaubert (sau intr-o versiune romaneasca: inca o flaubertiana/inca o scriere inspirata de Flaubert) reia cu o simpla substitutie titlul unei cunoscute pinze de Theodor Pallady, Toujours du Baudelaire. Acuza de imoralitate pronuntata simultan in 1857 de catre cenzorul lui Napoleon al III-lea la adresa volumului de poeme Florile raului, cit si privitor la romanul Madame Bovary ne scuteste de a mai invoca alte argumente in sprijinul permutarii celor doua mari nume. in mod similar, mottoul ales de noi din Ezra Pound sugereaza identitatea dintre optiunile estetice ale protagonistului titular al poemului modernist si cele ale autorului romanelor Papagalul lui Flaubert, Istoria lumii in zece capitole si jumatate, Porcul spinos sau Arthur si George. intr-adevar, Julian Barnes s-a format la scoala lui Flaubert, atit in materie de stil sau arta literara, cit si sub raportul distantarii si obiectivarii caracteristice realismului si prefigurarii naturalismului. Daca, mai departe, recunoastem, impreuna cu Barnes, ca fiindu-i determinanta modalitatea flaubertiana, inclusiv estetica aferenta, nu mai putin activa, atunci putem integra demersul prozatorului englez cautarilor neomoderniste. Daca insa tinem cont si de complexitatea artei sale, bazata pe o structurare experimentala, atunci avem toate motivele sa-l consideram printre britanicii postmoderni cei mai indrazneti si mai originali.

Devine astfel vizibila filiatia derivata din modernismul anilor 1908-1930 (James Joyce si-a recunoscut datoria fata de ultimul roman al lui Flaubert, Bouvard et Pécuchet) – reluata prin neomodernismul anilor 1945-1960: Samuel Beckett, Malcolm Lowry, William Golding, Lawrence Durrell, Iris Murdoch, Anthony Burgess, John Fowles – si continuata cu postmodernismul ultimelor decenii ale veacului al XX-lea, 1963-1994: D.M. Thomas, Graham Swift, Martin Amis, Peter Ackroyd, Jeanette Winterson, Ian McEwan. Fireste, reperele temporale si individuale precizate aici au doar un rol orientativ.
Eseistica lui Julian Barnes inregistreaza un proces de decantare continua a reactiilor, impresiilor si opiniilor scriitorului, insotind pas cu pas productia sa fictionala. O prezenta aproape saptaminala, ce asigura spiritului sau o ritmicitate alerta in cimpul ideilor si al valorilor, indiferent daca insemnarile sau conspectele, recenziile sau cronicile apar in ziare precum The Guardian sau in saptaminale precum The Times Literary Supplement, ambele publicatii britanice, sau in The New Yorker, in spatiul cultural american. Exista, de fapt, un soi de simbioza intre scrierile sale nonfictionale si literatura fictionala propriu-zisa, cele zece romane la care se adauga inca doua volume de povestiri.

Conationalilor – „supusi ai coroanei britanice“ domnitoare peste Regatul Unit – Barnes le relateaza fapte si intimplari din incitanta policromie existential-culturala a „cetatenilor Republicii Franceze“ (vezi volumul Something to Declare/Ceva de declarat, 2002). Verilor americani le trimisese, peste ocean, o percutanta corespondenta, adunata mai apoi in volumul Scrisori din Londra, din 1995 – in care detaliase luptele aprige pentru succesiune si cucerirea puterii din sinul partidului Conservator, dupa demisia impusa liderului acestuia, Margaret Thatcher, Doamna de Fier. Barnes situa astfel intr-o perspectiva revelatoare culisele parlamentului britanic, ale carui decizii se bazeaza pe precedente si mai putin pe indreptarul unei constitutii moderne, precum cea americana. Publicului britanic ii sint dezvaluite dedesubturile traditiei galice, sofisticate si complexe. Subtili fata de americani, britanicii trebuiau, in opinia lui Barnes, sa se resemneze in fata rafinamentului stiintei de a trai, demonstrata de rivalii lor istorici, chiar si la nivel popular. Dintre cele doua ramuri ale eseisticii lui Barnes, evidentiate prin adunarea lor in volume distincte, cea dedicata institutiilor si spiritului francez din Something to Declare va face obiectul prezentarii de fata.

Volumul reuneste 17 piese, publicate intre 1982 si 2000, pentru care autorul scrie o marturisire autobiografica in chip de Prefata. Ordonarea eseurilor in volum nu este cronologica, ci tematica. Primele noua sectiuni (in care se include si Prefata) privesc Franta (dimpreuna cu Belgia francofona); celelalte noua capitole abordeaza chestiuni de exegeza flaubertiana, vazute ca o forma a constiintei critice in continua evolutie, asa cum bine sade unui autor clasic, statut literar dobindit tocmai prin disponibilitatea permanenta a operei unui autor de anvergura lui Flaubert fata de interesele si preocuparile posteritatii. Spre a oferi cititorului posibilitatea de a sesiza parfumul si atmosfera acestor crimpeie de realitate, vom transpune in romana sumarul volumului, dupa cum urmeaza: Prefata, Un englez pe straine meleaguri, Din moartea lor facind o sarbatoare, Sperantele trezite de hirotonisirea lor, Tara in care nu poti gasi varza de Bruxelles, Turul Frantei la 1907, Turul Frantei in anul 2000, Agresorul, Epistolar francez, Mastile mortuare ale lui Flaubert, Nu se ineca, isi agita doar asa bratele spre ei: Cazul Louisei Colet, Bautori de cerneala, Doi soboli, Consolarea fata cu dezolarea, Jupuirea pina-n virful cozii, Costul acribiei literare, Tradarea pioasa, Justin: un mare personaj minor.

Prefata ne aduce in vizor personalitatea autorului, vocatia sa galica instituita si fasonata inca din copilarie. Atit el, cit si fratele sau cu patru ani mai mare, Jonathan – viitorul filozof itinerant, cunoscut pentru aportul la cunoasterea presocraticilor si, mai ales, a gindirii lui Aristotel – au beneficiat de o educatie temeinic construita sub obladuirea parintilor lor, amindoi profesori secundari de limba franceza. Desi mijloacele familiei erau modeste, exact la virsta critica a baietilor un dar substantial constind in bani de la o matusa indepartata ingaduie cuplului Barnes sa achizitioneze un automobil marca Mayflower – Triumph, cu care apoi, incepind cu anul 1959, cind Julian implinise 13 ani, vara dupa vara, vor face incursiuni in Franta provinciala, rurala si profunda, ocolind cu buna stiinta atit Parisul, cit si celelalte principale aglomerari urbane. Aceste prime contacte cu peisajul si arhitectura tirgurilor, dar si cu unele fatete ale spiritului inclinat spre contrarietate al provincialului (sau cu aspecte ale traiului sau cotidian) vor fi mai tirziu consolidate prin studii filologice la Oxford.

Ambii parinti vor deceda in cursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, nu inainte de a-si fi vazut fiii realizati, fiecare la o treapta inalta a desavirsirii profesionale: Julian Barnes fiind primul si (deocamdata) singurul scriitor care a realizat performanta de a deveni laureatul ambelor prestigioase distinctii acordate in Franta pentru literatura contemporana, Prix Médicis (pentru Flaubert’s Parrot, 1984) si Prix Fémina (pentru Talking It Over, 1991). Ultima calatorie de la Londra la Paris a parintilor – amintirii carora le este dedicat volumul de care ne ocupam – va fi facuta cu Eurostarul, trenul ultrarapid ce leaga cele doua metropole, traversind pe sub mare Canalul Minecii. Fiecare dintre ei cu cenusa sa in propria urna funerara. Ambele recipiente fusesera asezate in desaga improvizata a romancierului – cel al mamei, decedata recent, insotit de actele de calatorie trebuincioase, cel al tatalui, decedat cu citiva ani inainte, calatorind fara documente, clandestin. La Paris, Julian trebuia sa predea urnele nepoatei sale, fiica lui Jonathan. Dupa orbecaieli intr-un bloc necunoscut si fara vreun ghidaj vizibil, sacosa a cedat si continutul ei a plonjat pe coridorul palierului pe care se afla apartamentul cautat. Nenorocirea a fost insa evitata si chiar indulcita intrucitva prin comicul situatiei. Ramasitele sotilor Barnes au fost duse apoi de catre nepoata pe valea riului Indre, in bazinul Loirei, la salasul parintilor ei, de unde acestia le-au transportat pina pe coasta Atlanticului, in locul anume ales spre a le fi risipite.

Amestecata astfel cu lutul galic, tarina parintilor marturiseste, parca, destinul francofil al urmasilor lor.
Prefata se incheie cu un ecou flaubertian: relatarea unei imprejurari de-a dreptul macabre, survenita in 1846, la inmormintarea Carolinei, sora mai mica a lui Gustave. Sicriul acesteia refuza sa alunece in groapa proaspat sapata, dar neincapatoare, si atunci unul din ciocli sare pe capacul cosciugului, indesindu-l cu bocancii in chiar portiunea aflata deasupra figurii defunctei. Tinarul Gustave face dovada unei uluitoare stapiniri de sine, controlindu-si atit agitatia interioara declansata de tratamentul brutal la care era supusa, in ultimele sale clipe, mult indragita lui sora, cit si, mai ales, minia pe care o incerca, confruntat cu uritul si insalubritatea morala a lumii filistine in sinul careia se simtea condamnat sa vietuiasca. in acest mod dramatic, Barnes isi avertizeaza cititorul asupra tematicii celei de-a doua jumatati a volumului, dedicata inegalabilului sau magistru intru arta romanului.
in spatiul alocat nu putem sa intram in prea multe detalii, desi tocmai ele sint rodnice din punct de vedere literar, conferind lecturii savoare, interes si ritm alert. Prin natura sa, eseul, ca specie literara, nu isi propune sa epuizeze un subiect – dimensiunile relativ reduse nu ii permit asa ceva. in schimb, eseistul dispune de tehnica adoptarii unui unghi de observatie neasteptat din care sa surprinda dramatica rasturnare a firescului. Vom apela si noi la asemenea momente de rascruce, fara sa ne propunem insa inventarierea prin condensare a celor 300 de pagini ale cartii.

Si ne vom concentra atentia asupra unor asemenea momente numai in prima parte a volumului, cea in care Barnes acopera o portiune relativ intinsa a experientelor sale galice: cum si ce anume se gateste in Franta, cum li se transmit cunostintele la scoala elevilor, elevi care insa vadesc interes mai mult pentru propriile crize de crestere, asa cum sint ele oglindite in textele si melodiile unor sansonetisti contemporani de marca, cum se cristalizeaza si se bifurca cea de-a saptea arta, mai ales in peliculele produse imediat dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, cum sint zugravite moravurile intr-o istorie a vietii de zi cu zi a oamenilor de rind, tragismul unei celebre competitii internationale de ciclism, cit de incitant se putea totusi calatori turistic cu automobilul in Franta inceputului de veac, care erau ingredientele si circumstantele unei torentiale productii de romane politiste (sa notam, in treacat, ca Julian Barnes insusi s-a exersat, sub pseudonim, in tainele genului), dar in literatura si arta mare, devenite azi de referinta, cum isi comunicau oare crezurile si opiniile creatorii de marca in chiar epoca afirmarii lui Flaubert (deceniile 1850-60-70). in cea de-a doua jumatate a volumului – continind exegeza flaubertiana a lui Barnes –, rezumarea devine inoperanta. Eruditia autorului nostru intra acolo in competitie cu exegeza produsa pretutindeni, chiar si la Bucuresti, la Universitate, dupa cum stim deja din romanul Papagalul lui Flaubert, aparut in anul orwellian 1984. Nu se pot condensa asemenea cotloane labirintice. Cititorului interesat nu i-am putea sugera, la ceasul de fata, decit recursul la deliciile originalului barnesian. Sau, daca nu dispune inca de o engleza adecvata (Flaubert insusi devenise de timpuriu anglofon!), sa-l lasam sa spere ca o editura inspirata ii va iesi in intimpinare.

Intuitia cea mai valoroasa a Prefetei este data, potrivit acestei distilari fractionate, de seria atributelor galice alarmante pentru „britii“ insulari si puritani: faptul ca frantujii sint catolici, cartezieni, mediteraneeni; machiavelici in politica, iezuitici in pilotarea unei argumentatii, casanovieni in materie de sexualitate, dovedind o atitudine relaxata fata de placeri si asezind artele in centrul existentei lor... in mod similar, Julian Barnes ne instiinteaza ca, in cele ce-l privesc direct, dinsul este eurofil – desi sceptic fata de centralismul birocratic –, este internationalist – dar adept al protectionismului cultural –, in fine, este liber-democrat si nu mai putin simpatizant al verzilor ecologisti.
Un englez pe straine meleaguri este Richard Cobb. Viziteaza Franta in 1935 si se indragosteste subit de ea. Se stabileste acolo imediat dupa razboi, ii strabate localitatile cu piciorul, mai ales pe cele din Nord, inclusiv Belgia, isi ia o nevasta frantuzoaica, ba, dupa cit se pare, chiar doua, are copii cu ele, are si pe de laturi, intretine relatii si in tinda bordelurilor, vorbeste limba locului, intesata de galicisme, incit ajunge, spre marea sa incintare, sa fie confundat cu un bastinas sau, in cel mai rau caz, cu un belgian.

il intereseaza oamenii de rind, poporul, se amesteca cu ei in piete, la cite un pahar de vin, in statiile metroului, pe platforma autobuzelor, trage cu urechea la felul cum vorbesc, cum gesticuleaza, este istoric de formatie si, dupa parerea sa, nu confruntarile de idei fac istoria, ci masa individualitatilor marunte, pendularile, avinturile acestora. in Revolutia Franceza, despre care publica in Franta mai multe volume redactate in franceza (in engleza isi va publica prima carte abia la 52 de ani), il preocupa ultima perioada a Terorii, cele citeva luni dintre anii 1793-1794. Istoriile sale sint doldora de amanuntul marunt, singurul purtator al adevarului istoric! Istoricul este un detectiv rabdator si meticulos al melodramaticelor dezlantuiri pasionale de la periferia mondenitatii, in maniera inspectorului de politie Maigret... Recunoasterea vine tirziu pentru Richard Cobb, sub forma unei catedre de istorie moderna la Universitatea Oxford, simultan aproape cu decernarea Legiunii de onoare si cu casatoria sa, cea de-a treia, cu o englezoaica. Urmeaza citiva ani de suprematie in lumea specialistilor, recenziile sale facind si desfacind cariere in istoriografia engleza. Spre sfirsit, viata sa reintra in conul de umbra din care cindva iesise, istoria practicata de el nu se mai poarta.

Richard Cobb traieste marea deziluzie a decaderii patetice a „Frantei profunde“ patriarhale, rurale, taranesti, autarhice, care isi pierde caracterul si identitatea in favoarea suprematiei pietei libere, turismului de masa, tehnologiilor comunicationale, industrializarii agricole, americanizarii si euroficarii, lacomiei capitaliste, perspectivelor trunchiate si atitudinii anistoriste super-incintata de sine – toata aceasta degringolada fiind declansata, in viziunea sa, de instaurarea regimului prezidential autoritar al celei de-a Cincea Republici. Interesant tur de orizont in acest prim capitol al cartii lui Barnes, o adevarata luare in posesiune a problematicii anvizajate.
Something to Declare nu este un compendiu de „Civilizatie si Cultura Franceza“, in care ultimele noutati in materie sa fie etalate, cu standardele, calendarele si protagonistii lor. Pentru o atare informatie ne adresam unui volum colectiv precum The Cambridge Companion to French Popular Culture din reputata serie.

Something to Declare este o carte al carei interes e, in primul rind, autobiografic, si numai filtrata prin sensibilitatea in formare a viitorului romancier cultura si civilizatia galica prind contur si culoare locala si pentru noi. Lucrul devine limpede mai ales in al doilea capitol – Din moartea lor facind o sarbatoare. Jacques Brel si Georges Brassens formeaza tandemul de aur a sansonetismului francez, la care s-a adaugat, formator pentru Barnes, excentricul scriitor, inginer constructor, jazzman si poet-parolist Boris Vian, revizitat de generatia lui Mai ’68. Mai ales belgianul Brel, cu maniera sa romantica rascolitoare, l-a marcat profund pe adolescentul de douazeci de ani Julian Barnes, definindu-i emotivitatea in raport cu sentimentul profund al iubirii, perceputa ca tandrete. Aceasta sensibilizare a structurii de adincime a sinelui o vom regasi la personajele romanelor sale si, nu in ultimul rind, in complexul desen interior al psihicului flaubertian. Mortile celor trei, la 39, respectiv 49 si 59 de ani, s-au datorat maladiilor veacului – cancerul si infarctul –, consecinte ale stresului care macina si rupe firul atitor vieti, spre deosebire de decesele cintaretilor de muzica rock sau pop, datorate toxicitatii drogurilor. Dramatismul disparitiei acestora din urma a generat activitati cultice morbide in masa fanilor, pelerinaje la morminte si o intreaga isterie colectiva. Pe cei trei trubaduri francezi, moartea ii surprinde ca o sarbatoare, pe fundalul unui dor, aproape eminescian, de risipire a fiintei si dizolvare in ciclicitatea ritualica a naturii.

Cineastii François Truffaut si Jean Luc Godard, „preoti desteptarii“ generatiei nascute dupa Razboi, ii completeaza lui Barnes, pe la inceputul anilor 1960, educatia in materie de emancipare sexuala si curajul de a infrunta ierarhia sociala consfintita. Truffaut si Godard se desprind acum de traditia scenica a monologarii intr-un cadru rigid, inaugurind un tip de sensibilitate Nouvelle vague, pentru a carei expresie dezvolta o retorica sprijinita pe o tehnica a filmarii flexibila, ce se exerseaza in siajul lui Jean Renoir, marele lor inaintas francez, si – pentru Truffaut, cel putin – in atmosfera plina de tensionata asteptare din filmele lui Alfred Hitchcock, maestrul sau american. Colaborarea Godard-Tuffaut nu dureaza insa; curind se vor separa, se vor concura si se vor detesta, fiecare tocmindu-si revolta, in anii ce au urmat, pe un alt plan: estetico-politic in experimentele lui Godard, moral si financiar in problematica abordata de Truffaut. Ocazie pe care Barnes nu o scapa pentru a zabovi asupra unei scrisori de excomunicare expediata, spre sfirsitul carierei sale, de catre intransigentul Truffaut celuilalt cindva „hirotonisit“ – un episod in devenirea celei de-a saptea arte in Franta. Se mai confirma o data faptul ca, in cultura, istoria nu evolueaza totdeauna rectiliniu sau progresiv, ci descriind volute si rasucindu-se in meandre, revenind uneori in chiar punctul de la care a pornit.

Regimul de austeritate, marcat dupa razboi de introducerea cartelelor, subtiase inca si mai mult meniul pe care si-l puteau permite familiile engleze, fie ele si burgheze. Si asta se intimpla intr-o tara a carei bucatarie lasase oricum dintotdeauna de dorit, prin monotonia fada si deplorabila a celor citorva permutari pe care mentalitatea puritana le ingaduia fanteziei gospodinelor: varza, carnea de oaie sau de vita, cartofii, pestele oceanic si sosurile, nu excesiv de picante, menite sa le dea ceva gust. Bucataria relativ simpla, mediteraneana, este bazata pe ierburi aromate precum busuiocul, usturoiul, zarzavaturile proaspete de sezon, tipice pentru traditia regiunii respective, untul, si mai ales untdelemnul de masline – care, in Anglia, se vindea doar cu degetarul, la farmacie, pentru a inlesni dislocarea cerii blocate in urechi – si nu trebuie sa uitam carnea de pui, „fructele de mare“, gama larga a brinzeturilor, varietatea patiseriei si calitatea exceptionala a piinii si, in fine, locul central pe care il ocupa in mod obligatoriu vinul (atit ca bautura asortata felurilor servite, cit si ca ingredient la pregatirea lor).

Elisabeth David este persoana care, in epoca respectiva, folosindu-se de experienta dobindita in anii Razboiului din Egipt, scrie (cu un autentic har) cartea de bucate ce va rascoli imaginatia hamesita a conationalilor sai, oferindu-le, in 1950, in plina criza alimentara, regalul unei mici orgii gastronomice (little light gastroporn e sintagma confectionata de Barnes). Vor urma alte cinci carti, in care autoarea pledeaza si pentru o modernizare a echipamentului unei nouvelle cuisine, mai versatile si mai rafinate, in care retetele concepute de „E.D.“ sint astfel formulate incit cerintele nu trebuie luate ad litteram, imboldind cumva fantezia si ingeniozitatea celor ce le testeaza sa colaboreze inca din start, sprijiniti pe propria experienta sau inspiratie de moment. in bucataria provensala, din fericire, ni se explica, nu exista loc pentru varza de Bruxelles, fiindca aceasta leguma chiar nu este deloc binevenita in sudul Frantei... La rindul sau, Julian Barnes nu scapa prilejul sa-si condimenteze eseul cu aluzii la personalitati literare anglo-saxone, precum: Evelyn Waugh, Nancy Mitford, Lawrence Durrell, Cyril Connolly, Norman Douglas, J.D. Salinger sau Thomas Pynchon.

Urmatorul capitol, al cincilea, Turul Frantei la 1907, se ocupa de una dintre calatoriile turistice facute cu automobilul propriu (achizitionat de ocazie, la Londra; un Panhard cu motorul de 15 cai putere) de prozatoarea americana Edith Wharton (1862-1937), in compania sotului sau Teddy si a mai virstnicului ei mentor literar, romancierul de reputatie internationala Henry James (1843-1916). Rezident in Anglia in acea perioada, James se autoinvitase. Escapada ii oferea oportunitatea rara de a calatori comod cu acel relativ recent perfectionat mijloc de locomotie si de a face, poate, si un nesperat pelerinaj la Nohant, resedinta lui George Sand, despre care auzise in tinerete relatari superlative din gura unor Flaubert, Gautier sau Maupassant. Sotii Wharton faceau parte din fabulos de avuta aristocratie americana, iar Henry James s-a trezit in situatia de a-si dezechilibra bugetul prin notele de plata piperate pe care a trebuit sa le achite pentru camera sa la diferitele hoteluri de mare lux, unde se incartiruiau Edith si suita, la care se adauga soferul „yankeu“ Charles Cook si cei sase servitori ce se deplasau in avans fata de sosirea stapinilor, cu trenul sau alte mijloace, spre a se ingriji de confortul sederii acestora in localitatea respectiva.

Interesul acestei calatorii – din Paris spre Pirinei si de acolo, prin sudul Frantei, in amonte de-a lungul vaii Rhonului – rezida in urmele literare lasate. Edith Wharton va relata aceasta escapada in cartea sa A Motor Flight through France, 1908. Henry James publicase si el in 1882 un volum pe o tema similara, fapt care nu putea sa nu constituie un prilej de emulatie pentru mai tinara sa admiratoare. Barnes este foarte atent la deosebirile intre sensibilitatea si criteriile estetice privind arhitectura in stil romanesc sau gotic ale celor doi americani – veniti din tara care decisese ca se poate trai si fara trecut –, drept care amindoi recurgeau la experienta lor italiana spre a-si preciza pozitiile. Un aspect relevant in aceasta privinta este vizitarea catedralei din Brou, pe care o evocase intr-un poem de larga audienta poetul victorian si filozof al culturii Matthew Arnold (1822-1888). Literatii americani sesizeaza la fata locului nepotrivirile topografice din descrierile lui Arnold, la care acesta recursese, probabil, din ratiuni de ordin artistic. in acelasi timp, Wharton si James cad de acord privitor la superioritatea arhitecturii si peisajului veronez. Doi ani mai tirziu, calatorind impreuna de la Rye – orasul rezidential al lui Henry James in sudul Angliei – spre Windsor, romancierul ii sugereaza lui Edith sa se abata pe la Box Hill pentru a face o scurta vizita octogenarului romancier victorian George Meredith (1828-1909) la resedinta sa.

Cind au pasit in salon James si insotitoarea sa, necunoscuta amfitrionului, acesta tocmai citea recent aparuta O escapada cu automobilul prin Franta, marturiseste Edith Wharton, coplesita de emotie, in autobiografia sa.
Al saselea capitol al culegerii de eseuri Something to Declare este geaman, tematic vorbind, cu predecesorul. Turul Frantei in anul 2000 este de o factura surprinzatoare: un palimpsest cu un crescendo remarcabil sustinut, care are ceva cu totul si cu totul aparte. Se citeste cu sufletul la gura si am spune ca dintre toate eseurile volumului (poate cu exceptia medalionului dedicat pictorului Courbet) ar merita tradus si difuzat larg in cit mai multe reviste (in sistemul spatiilor tipografice rezervate publicarii simultane, procedura care in tarile anglo-saxone poarta numele de sindicalizare). Mai ales comentariul jurnalistic pe teme de interes general sau de actualitate se bucura de acest sistem care faciliteaza accesul publicului larg, dar si recunoasterea unor talente jurnalistice de exceptie. A fi syndicated columnist (detinatorul unui contract de difuzare simultana in mai multe organe de presa) echivaleaza cu a fi liber-profesionist, intrucit onorariul (substantial) variaza in functie de numarul publicatiilor abonate si de ponderea fiecareia in parte. Tema eseului este extrem de controversata: dopajul in sport (in general) si in sportul cu pedale (in special).

Turul Frantei este cea mai epuizanta proba de rezistenta din lume (indiferent de sport) prin lungimea traseului, durata si gradul supraomenesc de dificultate al etapelor (mai ales al celor montane, atit in Pirinei, cit si in Alpi). A cistiga o etapa, a imbraca la un moment dat tricoul galben, a te situa pe un loc fruntas in clasament, a cistiga trofeul cel mare sint preocuparile de fiecare minut, cu fiecare evadare sau sprint. Dar preocuparea de capatii a fiecarui concurent este cea de a supravietui fizic si psihic incercarilor de zi cu zi. Problema fiecarui concurent care s-a pus insistent de-a lungul istoriei acestei competitii a fost si ramine cum sa se salveze. Cu alte cuvinte, succesul depinde de o lupta pe viata si pe moarte cu kilometri, cu stihiile (frigul, canicula, vintul, soarele ucigator, grindina, ploaia, ceata, vifornita), cu urcusurile, cu tehnica ce nu inceteaza sa avanseze incredibil de la editie la editie si, uneori, de la etapa la etapa, favorizindu-i pe unii, dezavantajindu-i pe altii, cu oficialii, cu coechipierii, cu publicul de pe margine, cu marcajele de pe traseu si, mai ales, in spatiile urbane etc. (conditiile privind cazarea, masajul, masa, odihna, testarea antidrog).

Concluzia cercetarilor si a investigarilor intreprinse de Barnes (in care se includ marturisirile multor campioni cu un palmares impresionant sau scrieri precum autobiografia lui Lance Armstrong si multe relatari de presa, din salile tribunalelor etc.) este de-a dreptul aiuritoare: dintotdeauna participantii au recurs la intaritoare si stimulente pentru a se putea mentine in cursa si pentru a-i supravietui. De-a lungul timpului, aceste substante au evoluat, s-au schimbat, dar n-au disparut niciodata. La fel, tehnicile de testare s-au adaptat, s-au rafinat si au continuat sa exercite tipul lor de presiune asupra ciclistilor. in acest sector lupta se da intre noile clase de dopaje, din ce in ce mai greu de detectat, si noile teste, din ce in ce mai greu de eludat. Se duce o lupta care pe care (lupta alimentata de presa), in care toata lumea implicata isi da seama de cercul vicios. Situatia este la fel de acuta in toate sporturile. Atunci cind in atletism, bunaoara, cistigatorul se decide fotografic, la fractiune de secunda, cel care refuza sa se drogheze devine automat perdant. Cel care refuza sa triseze spre a se ajuta pe sine, dar nu-si deconspira concurentii care au intrat in hora este la fel de vinovat ca si aceia, chiar daca accepta (petrarchist) sa ramina perdant.

Se pare ca nu exista iesire si, mai ales, se pare ca ipocriti sint tocmai justitiarii. Paradoxul rezida in faptul ca aceia care striga mai tare sint cei care, desi constienti de realitate, pretind ca n-ar exista. Societatea ar trebui, probabil, sa iasa din rezerva si sa se angajeze intr-o dezbatere plenara, matura si responsabila, in vederea gasirii unor solutii sau instituirii unor reforme radicale. Eseul lui Barnes situeaza intr-o perspectiva cultural-istorica intreaga discutie, apelind mai intii la Petrarca, care, pe la 1336, a urcat cu piciorul Muntele Ventoux – cel mai inalt (aproape 2000 m) din Proventa –, un test inimaginabil de dificil pentru ciclisti intrucit „Muntele Munte“ isi inalta ultimii 500 m in ceata, iar vinturile – Mistralul combinat cu Tramontanul – ating o viteza de peste 300 km la ora. Petrarca conchidea ca a o lua pieptis, pe scurtatura, este singurul mod valabil de a ataca suisul spre piscul unui munte, in vreme ce a tatona in dreapta sau stinga, in speranta depistarii unor poteci mai domoale, e curata pierdere de vreme. Ovidiu este invocat si el cu adagiul sau privitor la hotarirea de care trebuie sa dea dovada cel ce se masoara cu muntele: „Putin lucru-i simpla dorinta: la maximum nerabdarea sa ne-o incordam ca telul astfel sa ni-l putem atinge“.

Eseul incepe si se incheie cu evocarea ciclistului britanic Tom Simpson (medaliat olimpic si campion mondial, primul ciclist britanic care a imbracat in Turul Frantei, cu citiva ani inainte, tricoul galben), decedat la 13 iulie 1967, in urma efortului de a cuceri Muntele Ventoux. Legenda spune ca un termometru cu mercur de la un bar din oraselul de la poale ar fi explodat in acea zi, dupa ce inregistrase temperatura de 54 grade Celsius! Pe locul unde a cazut ciclistul britanic s-a ridicat un monument. Recent, in urma controverselor privind dopajul, monumentul a fost stramutat in locul sau natal, Tara Galilor. Se pare ca in acea zi fatidica, inainte de plecarea in etapa, Tom consumase whisky, intaritorul preferat al acelui timp...
Asaltul (sexual) prin surprindere este activitatea complementara ce premerge sau urmeaza performantei producerii (in tromba) a cartilor de pura fictiune! Aflam asta in capitolul al saptelea, intitulat Agresorul. Cazul infatisat este de domeniul monstruosului sau macar al patologicului. Autor a peste 400 de romane politiste (dupa care s-au turnat nu mai putin de 55 de filme de lungmetraj si 279 pelicule pentru televiziune), creator al celebrului personaj Inspectorul Maigret, 500 de milioane de exemplare vindute in 55 de limbi, belgianul Georges Simenon a fost dominat de nevoia incontrolabila de a-si cheltui, cum-necum, debordantul sau potential sexual.

Dupa propria marturisire, celebrul autor, aflat, chipurile, in cautarea eternului feminin, ar fi izbutit „sa comunice“ cu nu mai putin de zece mii de partenere, o exgerare de megaloman, fireste, numarul real situindu-se, potrivit unor observatori bine plasati, in jur de numai 1.200. Obiectele atentiilor sale proveneau din mai toate straturile sociale si categoriile ocupationale. Multe dintre victime erau servitoare (si tinere, si mai putin tinere), care erau abordate in chiar timpul exercitarii indatoririlor pentru care isi primeau salariul, agresorul facindu-se nevazut in clipa imediat urmatoare consumarii actului. Sa mai mentionam ca o seama de importanti prozatori contemporani (Gide, Cocteau, Thornton Wilder, Henry Miller) si-au declarat admiratia pentru arta confratelui lor, aspirant la Premiul Nobel, distinctie care insa l-a ocolit... Tot cautind eternul feminin, Simenon a ratat toate relatiile cu principalele femei din viata sa: mama, care pe patul de moarte i-a declarat ca nu simte nevoia sa-l vada, cea de-a doua sotie, la care el a tinut initial, i-a facut viata un calvar pe toate planurile, iar unica lor fiica indragita a ales calea fara intoarcere a sinuciderii. Ce mai putem spune fata de un asemenea patetic bilant?

Epistolarul francez (titlul celui de al optulea capitol), cu care se incheie prima jumatate a volumului Something to Declare, cuprinde trei medalioane de creatori activi in deceniile prezentei lui Gustave Flaubert (1821-1880) pe scena literara, si anume: poetul, traducatorul si criticul de arta Charles Baudelaire (1821-1867), precursor al simbolismului si modernismului, pictorul realist Gustave Courbet (1819-1877) si poetul simbolist si traducatorul Stéphane Mallarmé (1842-1898). Barnes evoca cele trei personalitati asa cum transpar ele din scrisori pe care le-au compus in momente definitorii din viata lor, sugerind, implicit sau explicit, posibele raportari la Flaubert. Pentru Barnes, scrisoarea este un document mult mai pretios decit biografia, deoarece emana direct de la emitator si circumscrie un moment al vietii acestuia. Biografia este rezultatul activitatii de documentare a biografului, fiind adesea colorata de subiectivitatea specifica interpretului.

Pe Baudelaire Barnes nu-l priveste cu simpatie. in afara identitatii principiilor estetice dintre el si Flaubert, celelalte componente ale personalitatii lor artistice sint divergente. Flaubert este harnic, disciplinat si constant (fluid ca orice prozator), iar fata de factorii umani terti are o tinuta demna si ferma. Romancierul este un ins esentialmente amabil si de treaba, care incearca sa-si estompeze prezenta. Baudelaire este instabil, isteric, obsedat de sine, egocentric si lipsit de compasiune fata de celalalt. in relatiile literare este servil, fals, calculat, resentimentar si manipulator. Setea de glorie si recunoastere ii reveleaza carente patetice. Baudelaire este un corespondent sec, neinspirat, spre deosebire de Flaubert, ale carui scrisori, cite s-au pastrat, sint infuzate de sensibilitate si inteligenta.

- Barnes si critica de arta
Prin comparatie cu Baudelaire, Mallarmé este lipsit de biografie, fara elan, cu sentimentele tinute in friu. Fericirea nu creste nicaieri pe pamint. Ea se intimpla numai in vis, iar starea de vis este insasi conditia poeziei. De unde si dihotomia intre temperamentul sau literar si cel mundan. Baudelaire se considera un romantic intirziat; Mallarmé are oroare de poza romantica hugoliana inecata in personalitate si emotivitate. De asemenea, evita prezenta naratiunii in poezie, a documentarii, a fictivitatii de tip romanesc; fuge de explicitul cuvintelor. Semantica lor il nelinisteste. Cauta sa se debaraseze de intelesul conventional si sa-l cultive numai pe cel pe care il poate deduce, cumva cabalistic, din murmurarea lor repetata.

in acelasi timp insa, respinge obscuritatea in poezie, ca reprezentind o insinuare a jurnalismului, optind pentru dificultatea poetica. Aceasta se percepe in rarefierea visului, dar si in tehnici retorice, precum eliminarea, conciziunea si impersonalitatea. Numirea obiectului distruge trei sferturi din placerea poeziei. Ca si Flaubert, Mallarmé urmareste sa-si estompeze prezenta prin asceza distantarii, retragerii si renuntarii. Poate ca de aceea a imaginat Julian Barnes, de curind, o alta versiune de final pentru Madame Bovary.
De un mare interes este incursiunea barnesiana in domeniul istoriei si criticii de arta. Gustave Courbet este un personaj rabelaisian prin capacitatea de a imbratisa natura, lumea si societatea, de a se expune nepasator fata de consecinte, chiar si atunci cind, evident, va avea de platit pentru indraznelile sale revolutionare. Subcapitolul dedicat lui Courbet este dens si luxuriant. Din el aflam care ar putea fi corelativul pictural al universului lui Flaubert. Dar aici asemanarile fac loc deosebirilor.

Vederile socialist-utopice, democratice, agitatorice, feministe chiar il singularizeaza. Dupa cum il singularizeaza postùrile donquijotesti, modul in care traieste iluzia in dragoste sau in politica strazii ori in autopromovarea artei sale. Detalii grotesti ne sint furnizate (ca si in cazul lui Simenon, de altfel) privitor la latura pur somatica a personajului, impins de dipsomania monstruoasa in bratele dropicii si, mai apoi, si-n ale mortii. Analizele citorva pinze definitorii pentru arta sa sint foarte interesante. Ne vom opri doar asupra uneia dintre ele, poate cea mai cunoscuta astazi si (in continuare) cea mai controversata. Poarta titlul Originea Lumii. Este expusa la Musée d’Orsay, Paris. Barnes descrie astfel subiectul: „nudul unei femei rasturnate pe spate, pictat in portiunea de la sini pina spre jumatatea coapselor... in spiritul comenzii diplomatului turc Khalil Bey si care pina nu demult a facut parte din patrimoniul resedintei de vara a lui Jacques Lacan“.

intr-o nota de subsol, Barnes citeaza un delicios poem despre acest tablou, intitulat Two Cunts in Paris, ivit de sub pana romancierului american, cronicar de arta, John Updike (vezi: American and Other Poems, 2001). Edmond de Goncourt, care timp de decenii, ne informeaza in continuare Julian Barnes, a detestat vulgaritatea picturii lui Courbet, este de-a dreptul cucerit cind, la zece ani dupa moartea artistului, a avut prilejul sa-i vada pictura intr-un cadru intim, privat. Pe buna dreptate, observa Barnes: „in ciuda deceniilor de erotica si pornografie stabloult este inca extraordinar de elocvent... Este pictat cu multa gingasie, iar rezultatul te intimideaza prin realismul sau. Nu, nu-i ca aceea, e ca aceasta, pare sa proclame pictura. Si faptul ca ea continua sa emita o atare proclamatie, inconjurata cum e de erotica veacului al douazecilea, faptul ca este capabila sa dojeneasca si viitorul asa cum isi dojeneste propriul trecut si prezent, ne arata cit de vie este arta lui Courbet“.

Revenind la Edmond de Goncourt, sa retinem o observatie reparatorie pentru memoria pictorului disparut. Spune Edomond de Goncourt: „sCourbett era capabil sa surprinda carnatia umana tot atit de bine precum Correggio“. Altcineva, din alta cultura, avea sa aseze senzatia de real dens transmisa de pictura lui Correggio pe acelasi plan cu o marmura elina. Rasuna distinct in memoria noastra afectiva cadenta de corn englez a unuia din versurile acelei minunate dumbravi brahmsiene, care este sectiunea pastorala a Scrisorii a IV-a (Brahms, cel din freamatul de codru al Simfoniei a II-a, fireste): „Ca pe-o marmura de Paros sau o pinza de Correggio“.


Dosar coordonat de Bedros HORASANGIAN si Mihai RADU