OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In anii ’70, teoria literara de inspiratie structuralista a proclamat, prin vocea lui Roland Barthes, la care s-au asociat apoi si altele, nu mai putin reprezentative, „moartea autorului“. S-a pus astfel la indoiala insasi pertinenta mai vechii notiuni de „intentie“, adica operativitatea teoretica a raporturilor dintre text si autor, precum si a „responsabilitatii“ autorului vizavi de sensul si semnificatia textului.

Acea intentional fallacy, cu formula lansata de New Criticism-ul american, iluzia, utopia intentionalitatii, nu putea decit sa aduca prejudicii teoriei literare; in fond, ea reflecta conflictul dintre explicatia literara (cercetarea asupra intentiilor autorului, adica a ceea ce a vrut el sa spuna in propriu-i text) si interpretarea literara, altfel spus demersul vizind descrierea semnificatiilor operei, independent de intentiile autorului. Eliminarea autorului ar fi trebuit sa inlesneasca, intre altele, si nu in ultimul rind, autonomizarea cercetarii literare vizavi de istorie si psihologie, asezind-o, pe baza postulatelor literaritatii si autotelismului inspirate de formalismul rus si de Roman Jakobson, pe baze „interne“, „imanente“, literaritatea rezultind, ca o componenta de sine statatoare, din insesi particularitatile organizarii materialului ce sta la baza operei. In vreme ce adeptii „intentionalismului“ asezasera un semn de egalitate intre sens si intentia autorului, cei ce proclamau decesul acestuia descopereau in materia ce alcatuieste literatura „lucrarea“ unui limbaj impersonal si anonim, si ei si-au intarit pozitiile prin recuperarea adeziunilor nu doar ale unui Marcel Proust, Mallarmé, Valéry sau ale suprarealistilor, dar si ale unui anumit demers lingvistic, pentru care autorul era pur si simplu asimilat pronumelui de persoana intii. Autorul isi pierdea astfel identitatea psihologica si, din perspectiva unui Emile Benveniste, de pilda, el devenea un simplu „subiect“ gramatical, subiect al enuntarii, dar al unei enuntari ce nu-i mai preexista, ci se construia laolalta cu el insusi, hic et nunc. Ratiunea de a fi a explicarii de text a disparut astfel o data cu discreditarea oricarei intentionalitati originare si cu ipoteza unicitatii unui sens originar, depozitat in adincurile textului: lipsit de „origine“, textul explodeaza sub presiunea unei polisemii ridicate la rang de principiu constitutiv, altfel spus, el isi dezvaluie in fine natura intertextuala, si doar o noua instanta, care era pe cale de a se consolida in calitate de concept teoretic, ii mai putea conferi si eventual reconstitui, unitatea dispersata intr-o „tesatura de citate“: cititorul.

Din aceasta perspectiva, semnificatia textului debordeaza, depaseste intentionalitatea autorului (semnificatia unui text nu este epuizata de intentia autorului, spunea Gadamer), pentru ca ea acumuleaza, prin insasi existenta sa in diacronie, noi straturi de sens, pe care nu le puteau anticipa nici autorul si cu atit mai putin cei dintii cititori ai sai. „Fuziunea orizonturilor“ se refera la mecanismul fundamental al unei interpretari ce insceneaza dialogul dintre trecut si prezent: sensul unui text se coaguleaza in functie de modul in care este el „interogat“ de un subiect conditionat din punct de vedere istoric, la rindul sau preocupat de a descifra si „intrebarea“ la care textul va fi incercat sa raspunda in propriu-i context. Textul nu mai este incarcat doar cu un sens (de sine statator si interpretabil ca atare de la o receptare la alta), el mai poseda si o semnificatie, in virtutea careia acesta se articuleaza pe o situatie, contextualizindu-se in functie de coordonatele fiecarei noi receptari. Daca sensul asigura stabilitatea receptarii, semnificatia explica variatiile din receptarea unui text: sensul este singular, in timp ce semnificatia este deschisa, plurala, inepuizabila si, la limita, infinita. De atunci incoace, se stie, seductia fascinanta a logicii de tip binar, care paruse a rezolva in mod sclipitor dileme seculare, s-a diluat, lasind in urma gustul amar al esecului: intentionalitatea s-a dovedit imposibil de expulzat din punct de vedere teoretic, in masura in care criteriul coerentei si al complexitatii, singurul in masura sa valideze actul interpretativ, nu are sens in afara a ceea ce Antoine Compagnon numeste „prezumtia de intentionalitate“. Daca adecvarea, valoarea, profunzimea unei interpretari depind de capacitatea ei de a scoate in evidenta coerenta si complexitatea textului, atunci insusi criteriul coerentei, ce paruse capabil sa scurtcircuiteze instanta autorului, nu poate fi conceput in afara premizei intentionalitatii sau macar a probabilitatii unei intentii, premiza in afara careia el insusi isi pierde orice relevanta conceptuala.

Nu este intimplator ca in aceasta perioada, ce paruse gata sa consacre pretentiile hegemonice si scientiste ale lingvisticii, investindu-le cu puterile unei metode de cunoastere exhaustive, in scurta vreme detronata de cei ce au atras atentia asupra pericolelor „mirajului“ lingvistic, practica traducerii se dubleaza cu o reflectie teoretica tot mai sustinuta. Dupa ce a slujit o vreme sperantelor lingvisticii de a o transforma intr-un banc de experiment menit a-i verifica postulatele, limitele unui model exclusiv lingvistic al traducerii au devenit evidente. Insasi perspectiva saussuriana, care stipula ca limbile ar fi sisteme etanse, in interiorul carora semnul se inzestreaza cu o semnificatie (capata o valoare) ce se coaguleaza doar in virtutea raportarii sale la celelalte semne ale limbii, fundamenta teoretic aporia intraductibilitatii, desenind o prapastie de netrecut intre realitatea practicii si imposibilitatea ei teoretica: diferentele lingvistice dintre limbi nu pot decit sa intareasca ipoteza intraductibilitatii, confirmata si de un Roman Jakobson atunci cind lansa formula conform careia limbile se deosebesc prin ceea ce trebuie sa transmita, mai curind decit prin ceea ce pot ele sa transmita. A devenit astfel evident ca traducerea nu poate fi redusa la o operatie lingvistica (de transcodare), in afara referintei la o realitate (reala sau imaginara) si ca o controversa precum cea dintre Jakobson si Russell cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea de a intelege semnificatia unui cuvint fara a cunoaste nemijlocit semnificatia pe care i-o atribuie codul lexical al limbii din care face el parte punea de fapt in lumina confuzia dintre nivelul limbii si nivelul textului.

Asa-numitele teorii interpretative ale traducerii au incercat sa depaseasca aporia teoretica a intraductibilitatii stabilind o diferenta intre semnificatia lingvistica a cuvintului sau a frazei si sensul pe care il desemneaza ele intr-un context anume. Altfel spus, se punea intrebarea daca traducerea consta in a traduce semnificatiile lexicale si gramaticale ale unei limbi (varianta Jakobson) sau daca nu cumva menirea ei era de a inlesni si provoca, cu ajutorul modalitatilor de expresie ale limbii-tinta, o intelegere, o „imagine“, a „lucrului“ desemnat (varianta Russell), asa cum sustineau teoriile interpretative. Ceea ce implica folosirea unor tehnici greu acceptabile (si practic imposibil de sustinut teoretic) dintr-o perspectiva strict lingvistica, traducerii revenindu-i sa inlesneasca intelegerea a ceea ce este „lucrul“ desemnat, fie ca este vorba de fenomene sensibile sau de creatii imaginare, printr-o procedura de adecvare ce transgresa implicit regula biunivoca a corespondentelor (lingvistice): unii au asemuit-o cu echivalenta, altii cu sinecdoca, formulind chiar si o lege a pierderii si a compensatiei in materie de traducere.

Dincolo de orizontul strict lingvistic, in care cu greu s-ar putea argumenta posibilitatea traducerii unuia si aceluiasi termen printr-o suma de echivalente a caror selectie este decisa de conformitatea la contextul in care se insereaza acesta, reflectia asupra traducerii s-a deplasat tot mai mult inspre o perspectiva „comunicationala“ ce asimila semnificatiile verbale unor variabile supuse influentei factorilor exteriori. Dat fiind ca textul nu este, asa cum a aratat si Umberto Eco, doar rezultatul unei actiuni a mecanismelor lingvistice, lor li se adauga un intreg evantai de elemente extra-lingvistice, iar competenta lingvistica se asociaza cu o competenta textuala, traducerea solicitind interventia unui „bagaj cognitiv“: notiunea de ipoteza de sens subliniaza ideea conform careia comprehensiunea oricarui enunt se sprijina nu doar pe cunoasterea unei limbi ci si pe aceea a unei lumi. Traducerea este interpretare, adica proces de deverbalizare si reexprimare a unitatilor de sens, dar si comprehensiune, capacitate de intelegere, prin intermediul unor „complemente cognitive“, a unui ansamblu de presupozitii si subintelesuri ce presupun o competenta extra-lingvistica.

Criteriul coerentei si al complexitatii nu se poate justifica in afara unei intentionalitati fara de care opera ar aparea ca un simplu rezultat al hazardului : la nivel formal, spunea Antoine Compagnon, interpretarea „se intemeiaza pe recunoasterea repetitiilor si a diferentelor (a repetitiei pe fundalul diferentei)“. Or, tocmai capacitatea de a recunoaste intentionalitatea-in-coerenta pare a pune probleme in traducere: Kundera vorbeste undeva despre pasiunea obsesiva a traducatorilor pentru sinonime, iar Nabokov observa ca inceputul textului original al Annei Karenina cuprindea opt repetitii ale cuvintului „casa“ de-a lungul a sase fraze, in vreme ce versiunea franceza numara doar o singura ocurenta a respectivului termen; in acelasi text, traducatorul francez evita, atunci cind reda dialogurile, repetitia lui „spuse“ („skazal“), inlocuind termenul cu o intreaga gama de sinonime „proféra, rétorqua, reprit, cria, conclut“. Ocultarea repetitiilor deliberate submineaza de fapt chiar mecanismul compozitional: un pasaj centrat pe sapte repetititii ale termenului „chez-moi“ din romanul La Plaisanterie al lui Kundera, a fost tradus, in prima editie franceza, prin inlocuirea tuturor repetitiilor cu sinonime. Maiestria sinonimica a traducatorului a distrus astfel, marturisea autorul, „nu doar melodia textului, ci si claritatea sensului“.

Stupeur et tremblements este titlul unui roman semnat de Amélie Nothomb, care a obtinut Le Grand Prix du roman al Academiei franceze pe 1999: titlul versiunii romanesti, Uimire si cutremur, introduce insa din capul locului, din cauza polisemiei celui de-al doilea substantiv, o sfera semantica care nu are nimic de-a face cu reteaua conotativa instaurata de titlul original: coerenta este profund perturbata, si ea risca sa destabilizeze toate ipotezele de sens atunci cind este reluata, repetitiv, spre sfirsitul romanului; cititorul afla ca, „dans l’ancien protocole impérial nippon, il est stipulé que l’on s’adressera à l’Empereur avec „stupeur et tremblements“: „imparatului trebuie sa i te adresezi cu uimire si cutremur“ transpune, netulburat, traducatorul, care mai confunda si registrele de limbaj atunci cind gliseaza de la impersonalul maretiei la familiaritatea unui registru cotidian.
Acelasi deziderat al coerentei a carei marca formala o constituie repetitia este pus la indoiala pina si de un Norman Manea, dealtfel profund marcat de nelinistea cautarii traducatorului „ideal“, atunci cind, intr-un recent interviu publicat in Observator cultural, el traduce (doar daca nu cumva traducerea va fi fiind a celui care-l intervieveaza, el insusi traducator) celebra formula a lui Wittgenstein, „The boundaries of my language are the boundaries of my world“ prin „Limitele limbii mele sint frontierele lumii mele“. Sensul formulei se coaguleaza de fapt in jurul repetitiei lui boundaries, ca un soi de ax in jurul caruia se stabilesc limitele identic-concentrice ale lumii, respectiv limbii, iar varianta franceza, desi expliciteaza, nu renunta la repetitie: „Les limites de mon langage marquent les limites de mon monde“, altfel spus limbajul determina frontierele lumii subiectului care vorbeste, nu putem exprima decit ceea ce putem gindi.

Spaima pe care le-o inspira repetitiile traducatorilor este, mai admite Kundera, una explicabila, in masura in care tehnica lor nu este apreciata de cititori si nici chiar de critica in functie de fidelitatea vizavi de original: desi, in sine, repetitia nu „reprezinta nici o valoare“ (Philippe Forget), bogatia lexicului, eleganta stilului tind uneori sa devina criterii de evaluare, garantii ale competentei traducatorului. In realitate insa, „intinderea vocabularului depinde de intentia estetica a operei“, si doar tensiunea „de fiecare data singulara dintre norma si singularitate, in care intentia autorului nu este insa decit un element printre altele“ (Philippe Forget) poate masura gradul de deliberare al unei repetitii. Supralicitarea dezideratului coerentei se metamorfozeaza astfel in cazul traducerii in tentatia de a rationaliza, de a omogeneiza, de a nivela asperitatile unui tesut originar eterogen, ce sfirseste nu de putine ori prin a-l banaliza, reordonind structurile sintactice, uniformizindu-le, explicitind ceea ce originalul refuza sa clarifice, poetizind si innobilind in exces: or, tocmai recunoasterea intentionalitatii, adica a unei „conceptii organizate, coerente, in ruptura cu opiniile conformiste, cit si cu conceptiile cele mai banale“ (Philippe Forget) ar putea inlesni recuperarea unei literaritati ce respecta autenticitatea textului originar. Romanul lui Bernhardt Schlink, intitulat, in versiunea originala germana, Der Vorleser („persoana angajata sa-i citeasca cuiva“) a fost tradus sub titlul Cititorul, desi trama romanului se organizeaza in jurul unui personaj care ii face femeii iubite lectura, crezind ca ei ii placea, din iubire, sa-l auda citindu-i cu voce tare; in realitate, si enigma nu se va rezolva decit in final, dupa un indelungat suspens, femeia era analfabeta. Spre deosebire de titlul romanesc, versiunea franceza a reusit sa evite macar banalizarea, daca nu si contrasensul, atunci cind a propus titlul Le liseur.

O data cu subminarea teoretica a notiunii de „autor“, raporturile dintre acesta si traducator, si asa dintotdeauna tensionate, oscilind, caricatural vorbind, intre atitudinea ancilara (servila, in sens etimologic) a traducatorului ce-si proclama, nu de putine ori in registru tragic, in prefetele si postfetele sale, neputinta de a reda unicitatea, expresivitatea textului original, si neincrederea, suspiciunea daca nu chiar dispretul afisat al autorului vizavi de saracirea, mutilarea, tradarea propriului text in versiune tradusa, par sa inregistreze o noua configurare. Inaltarea in rang a instantei lectorului (iar traducatorul este Cititorul prin excelenta, cu majuscula) presupune o autonomizare a instantei interpretarii legitimata de ipoteza coerentei: calitatea, valoarea unei interpretari depinde de capacitatea ei de a dezvalui o cit mai mare parte din complexitatea unui text (ceea ce presupune „prezumtia intentionalitatii“, dar si dovedeste implicit saracia logicii binare ce opune textul autorului). Aceste evolutii din cadrul teoriei literaturii au avut drept efect „eliberarea“ traducerii ca obiect de investigare, si poate chiar si ca practica, de relatia constringatoare ce o aseza in paralel si in opozitie cu originalul in cadrul teoriilor de tip comparativ sau de catre stilisticile contrastive, preocupate de examinarea „virtutilor compensatorii“ ale uneia sau alteia dintre ele. Din acest unghi, discutia asupra expresivitatii risca sa devina una sterila: in interviul la care ne-am referit deja, atunci cind Norman Manea se indoieste ca echivalentul englez al apelativului „Patlagica“, cu care se adreseaza Nihilistul Atotputernicului, „pickled tomato, transmite, cu adevarat, intreaga suculenta a termenului romanesc“, el sustine implicit teza intraductibilitatii „expresivitatii“ textului original. Trecind peste faptul ca, nu de putine ori, expresivitatea este „involuntara“, cu o formula consacrata de Eugen Negrici, ca ea debordeaza prin urmare intentionalitatea, nu putem fi siguri nici ca perceptia locutorului roman sesizeaza neaparat expresivitatea termenului, daca, pentru el, termenul face parte dintr-un registru uzual, tot asa cum este greu de demonstrat si ca expresivitatea ar fi direct proportionala cu concentrarea formala si ca o eventuala diseminare a continutului semantic ar dilua-o.

Proiectarea unor lentile sociologizante asupra procesului traducerii au relativizat forta intentionalitatii auctoriale, aratind limitele dezbaterilor asupra fidelitatii vazute ca un raport biunivoc traducere-original, prin punerea in valoare a unui alt tip de intentionalitate, a traducatorului de asta data, nu mai putin formalizabila in termeni de coerenta decit intentionalitatea autorului. Fidelitatea vizavi de text se dubleaza astfel de un alt fel de fidelitate, care, uneori, contravine intentionalitatii acestuia, alteori, in cazurile fericite, o intimpina: exista asadar si o fidelitate, deloc neglijabila, care explica caducitatea traducerii, pe care Elmar Tophoven a sintetizat-o in formula „traducatorul nu este fidel decit fata de el insusi“, altfel spus, orice traducere este precedata, inspirata de o suma de pre-decizii de tip teoretic. Din aceasta perspectiva devine aproape nerelevant sa compari versiunea romana a lui Emile de Jean-Jacques Rousseau semnata de profesorul Gheorghe Adamescu in 1937, vadit „informata“ de o intentie de popularizare si vulgarizare, cu versiunea din 1973 a unui Dimitrie Todoran. Ar putea fi astfel evaluat „gradul de autonomie“ al traducerii vizavi de original: in secolul al XVII-lea francez traducerea a atins un grad nemaiintilnit nici inainte, nici ulterior, de autonomie, cind a devenit practic un gen de sine statator, instalindu-se pe cele mai inalte culmi ale hipertextualitatii si dotindu-se cu un canon propriu: aceasta „etica“ a intentionalitatii l-a putut provoca pe un Voltaire, de pilda, sa produca urmatoarea „traducere“ pentru celebrul „to be or not to be, that is the question“: „Demeure, il faut choisir, et passer à l’instant/ De la vie à la mort et de l’être au néant“, inainte de a fi facut, in 1791, cind decesul a ceea ce s-au numit Les Belles infidèles a devenit evident, o noua traducere, extrem de fidela, si care, dupa marturia lui, ar fi socat publicul vremii.

Doua teorii au contribuit la a de-dramatiza tensiunile dintre autor si traducator, incercind, fiecare in alt fel, sa relativizeze rolul intentionalitatii auctoriale in producerea textului tradus. Teoria polisistemului dezvoltata de Gideon Toury aseaza astfel traducerea pe acelasi rang cu opera originala, eliberind-o de constringatorul sau statut de secundaritate: intr-un polisistem literar domneste eterogeneitatea, diferenta, iar pozitia literaturii traduse depinde de orientarea (intentionala sau nu) a textului tradus fie spre literatura-gazda, fie spre literatura-originala. „Periferica“, secundara in raport cu o literatura nationala, literatura tradusa poate, uneori, ocupa o pozitie centrala in polisistem: traducerile din poezia baroca spaniola a secolului al XVII-lea, au avut o influenta covirsitoare asupra literaturii engleze. Literatura tradusa poate astfel asuma o pozitie centrala in interiorul polisistemului, participind activ la reconfigurarea lui, situatie in care nu se mai deosebeste fundamental de literatura autohtona, pentru ca participa la elaborarea unui nou „repertoriu“, inteles ca ansamblul legilor si elementelor ce determina producerea textelor. Pozitia periferica a literaturii traduse apare atunci cind ea nu exercita o influenta majora, fiind oarecum in contradictie cu inovatiile canonului autohton: este cazul traducerilor publicate azi in Franta, „clasicizante“, comparativ cu o productie autohtona tot mai formalizata si mai ilizibila pentru publicul larg. Este adevarat ca aici polisistemul a fost dintotdeauna mai rigid, traducerile asumind prin traditie o pozitie periferica si tot aici, dat fiind pozitia periferica a limbilor traduse, asistam in continuare la supradilatarea „modelelor secundare“ ale repertoriului canonic, in tentativa de a pastra traditiile clasicizante cu riscul unei inadecvari, a unui decalaj asumat intre traducere si original. Teoria polisistemului largeste astfel reflectia asupra actului traductiv, raportindu-l la un intreg evantai de factori intersistemici, sociali, culturali, economici, politici, ce iau in calcul atit influentele receptarii cit si efectele procesului de internationalizare a circulatiei ideilor.

O alta teorie ale carei premize implica autonomizarea actului traducerii, cunoscuta sub numele de Skopostheorie si elaborata de H.J. Vermeer si de Katharina Reiss, pune accentul pe statutul textului, fiecare tip de text „solicitind“ astfel propria strategie traductiva, conform unei scheme inspirate din triunghiul comunicational al lui Bühler, unde fiecare virf este ocupat de cite o functie dominanta a limbajului: un text trebuie tradus in functie de criteriile specifice categoriei din care face el parte, de „skopos“-ul sau. „Skopos“-ul da astfel „tonul“ strategiei traductionale, asumind uneori deliberat riscul monosemiei in cazul textelor „mixte“, unde densitatea izotopica se explica prin mai multe „intentionalitati“ simultane, uneori contradictorii, ce perturba de altminteri idealul puritatii pe care-l presupune preceptul coerentei. Cu mult inainte de aparitia acestei teorii, Roman Jakobson sugera de altfel o posibila, relativa, independenta a traducerii vizavi de original, atunci cind constringerile morfo-sintactice ale limbii-gazda impiedica mentinerea, in traducere, a unui canon puternic formalizat: „Daca ar fi sa traducem in franceza formula traditionala traduttore traditore prin «le traducteur est un traitre», am vaduvi epigrama italiana de valoarea ei paronomastica. De aici, necesitatea unei atitudini de tip cognitiv, care ne-ar obliga sa explicitam aforismul si sa raspundem altor intrebari: traducator al caror mesaje? tradator al caror valori?“. In fond, daca perimarea, caducitatea sint inscrise in traducere inseamna ca orice noua traducere este provocata de o alta instanta, independenta de intentia originara, si anume instanta lecturii. Altfel spus, devenirea textuala a unui discurs implica si o marja incalculabila, imposibil de dedus din mecanica regulilor, normelor si conventiilor, ceea ce pune sub semnul intrebarii tentatia de a absolutiza intentionalitatea.

Dincolo de caracterul sau provocator si uneori subversiv (pentru ca ideologizat), teza decesului autorului a inlesnit, in masura in care a insinuat indoiala cu privire la filiatia de singe dintre autor si text, nu doar autonomizarea investigatiei teoretice asupra traducerii, ci si posibilitatea depasirii cadrului uzat al asezarii in paralel si in opozitie a celor doua instante, autor-traducator, si a unei investigatii axate pe raporturile lor conflictuale. Izvorul disensiunilor, care ating cote inalte in cazul in care autorul este in viata, il constituie, poate, o neintelegere cu privire la insasi „diferenta specifica“ a textului tradus, care nu mai trebuie cautata in logica identicului, a duplicatului, ci a decalajului: decalaj al dedublarii intentionalitatii, decalaj intre constringerile textului originar si orizontul de asteptare al contextului gazda, decalaj intre disponibilitatea textului originar si dorinta traducatorului de a-l face comprehensibil. Traducerea depune astfel marturie pentru neconcordanta, inadecvarea dintre „sens si semnificatie“, in masura in care sensul o excedeaza pe cea din urma, iar traducerea ofera spre lectura, intr-o miscare de sens contrar, „sensul inteles si inteligibil in virtutea unui canon care ramine cel al univocitatii“ (Antoine Berman). Traducerea este o specie particulara de interpretare, un angajament asumat in numele unui pact de tipul „ma angajez sa spun ce spune originalul“: ca orice „promisiune, traducerea nu este insa in intregime continuta in acest angajament“ (Philippe Forget), si specificitatea actului traductiv trebuie cautata tocmai in aceasta „desincronizare originara si ireductibila“ (in care trebuie sa incercam a descifra o etica si o responsabilitate a actului traducerii) ce defineste de altfel profilul acelei promesse de bonheur in materie de traducere.