OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E 2005. E postmodernitate. Omenirea se indreapta spre culmi fertile de reconciliere, to-leranta. Democratia cistiga zi de zi noi teritorii, o lume cosmopolita munceste pentru propasirea unei Europe nicicind mai diverse, niciodata mai unite. Cine sint noii europeni? Iata, Ziad si Banou, de pilda, victimele pe cadavrele carora creste o noua umanitate careia i s-a extirpat inconstientul, careia i s-au anesteziat nervii, care si-a dat bacalaureatul din umanismul luminist (dar inca nu i s-a corectat lucrarea).
In Franta n-au descins teroristii arabi ai lui Ben Laden, ci arabii someri de sub padurea Clichy. Desi Franta nu are trupe trimise in Orientul Mijlociu, iata ca bumerangul culpabilitatii istorice s-a intors asupra unei alte natiuni reprezentative – dupa cele britanice – pentru modernitatea occidentala. De la 1789, Republica Franceza s-a vrut campioana tolerantei, a drepturilor omului si a multiculturalismului european – desigur, sub „egida“ franceza. In secolul al XX-lea, si-a deschis larg granitele catre toti cei care voiau sa i le treaca pentru glorie, bani, libertate. Momentul de cumpana il reprezinta razboiul din Algeria (1954-1962).

Atunci, generalul de Gaulle a avut de ales intre o Franta mare cu Adunare Nationala pe jumatate musulmana si o Franta hexagonala cu o Adunare Nationala alba si laica. A ales ultima varianta, dar cu stringere de inima. Algerienii, victimizati dupa razboi, s-au ales cu un beneficiu deloc neglijabil: statutul lor a avut darul sa-i complexeze tot mai mult pe francezi care, apoi, constatind reculul propriei limbi si culturi in lume, neintelegindu-l si punindu-l in circa perfidei Americi, s-a autopropus ca Mecca laica pentru toti cei care se saturasera de pelerinaje la Mecca cea adevarata. O diferenta mare deosebeste Mecca occidentala cu capitala la Washington de cea cu capitala la Paris, sintetizata foarte bine de Robert Kagan in urma cu citiva ani: Europa isi permite, spune autorul, sa se raporteze postmodern la lume atita vreme cit SUA sint cele care-i supravegheaza frontierele, eliminindu-i pe posibilii dusmani. Gravitatea discursului national francez nu are astazi nici un suport: nimeni nu mai crede in forta Statului francez – cu atit mai putini imigrantii magrebini care, de fapt, viseaza tot la America.

Asa se face ca statia terminus a liniei de metrou 5, Bobigny-Pablo Picasso, este astazi unul dintre loci odiosi ale imprejurimilor Parisului, populat cu beurs, blacks, SDF, closarzi. Ceva mai la est se afla departamentul Seine-Saint-Denis, dotat cu o universitate – Paris 8 – care sa „omogenizeze“ rangul social al locuitorilor (dar care nu reuseste decit sa le faca studentilor viata grea). In acest departament, in orasul Clichy-sous-Bois, a avut loc la 28 octombrie un eveniment izolat, care a opus forte de ordine si citiva tineri banuiti de a fi comis infractiuni minore. O parte dintre tineri o rupe la fuga pe o strada laturalnica, altii sint prinsi si dusi la comisariat. In momentul in care politistii se pregatesc sa redacteze procesul-verbal, o pana de curent paralizeaza activitatea in cladire. Doi dintre cei opt presupusi infractori interpelati murisera electrocutati in incercarea de a scapa de urmarire, refugiindu-se in interiorul unui transformator electric cu acoperisul cazut.
Conflictul mocnit dintre autoritate (alba, inarmata si cu traditie) si imigrantii cu sau fara papiers (albi sau nu, neinarmati si fara traditie) s-a deschis in felul acesta. Revoltelor spontane ale banlieusar-zilor (locuitorilor mahalalei), Politia le-a raspuns cu lacrimogene detonate intr-o moschee, iar ministrul de interne Sarkozy cu apelativul gloata („racaille“).

Presupozitia pasunista a unei comuniuni ecumenice al carei garant ar fi tocmai Europa Unita trebuie aruncata la cos. Sa creada Mutu in motivatiile spirituale ale emigrantilor africani. Ei ajung in Occident minati de foame, accepta munci de jos (sa creada Maica Tereza ca nu exista segregationism in Occident, toti gunoierii francezi sint de culoare), cistiga mizer – raportat la salariul mediu occidental – si se simt exclusi, ba chiar se autoexclud cind asta le convine. Exclusi, cu atit mai mult cu cit, in Franta, tensiunea centru-periferie atinge cote maxime, parizianul fiind un paria daca locuieste dincolo de zona 1, mai ales in periferiile din nord-est, sau un burghez de omorit cu pistolul in strada (Evanghelia dupa Aragon) daca, dimpotriva, isi are apartamentul pe bulevardul Haussmann.

Conflictele care astazi s-au raspindit in orase din intreaga Franta, cele peste 300 de automobile incendiate pina duminica 6 noiembrie de insurgenti, mesajele explicite adresate arogantului lui Nicolas Sarkozy aroganta lui („Sarkozy, nique ta mère!“) sint revansa, deocamdata blinda, a incapacitatii Frantei de a fi contemporana cu lumea: autoritatea statala, aceasta sintagma la moda prin secolul al XVII-lea, zgirie urechea celor obisnuiti cu plurilingvismul, cu multiculturalismul, cu viteza noilor mijloace de comunicare. Statul francez a ajuns astazi sa poarte uniforma de fantassin intr-o mare de oameni imbracati in t-shirt-uri, sa rotacizeze in plina dictatura freaka-freaka, sa puna pusca la ochi pentru a nimeri in piept mondializarea cea fara inima.
Deocamdata, parizienii Ziad si Banou le-au dat un avertisment concitadinilor germano-pratini care vor avea ocazia sa inteleaga in scurt timp pe pielea lor care e pretul de platit pentru a-i avea in echipa nationala pe Thuram, pe Vieira si pe Henry. Pentru care statul francez a construit celebrul Stade de France chiar in Seine-Saint-Denis.