Iarnă tăioasă,
decembrie 1947. Mă aflam, din nou, la Fălticeni, în vacanţa
de Crăciun. Oraşul în fierbere: se anunţase, pe neaşteptate,
abdicarea Regelui Mihai I al României. Pentru cercurile
comuniste, surpriza nu era chiar surprinzătoare. Adepţii locali ai
lui Lenin şi Stalin fuseseră, evident, avertizaţi. Altfel nu se
explica „spontaneitatea“ entuziasmului popular. [...]
Priveam, de pe
marginea trotuarului, încremenit şi îngheţat. Am pornit
spre piaţă, spre bodega unchiului Aron. Multe se mai întîmplaseră
în cei doi ani de cînd părăsisem Nada Florilor,
Fălticeniul, oraşul întoarcerii în lume, dar ziua
aceea, 30 decembrie 1947, le depăşea pe toate: Regele abdicase! Nu
eram monarhist, adulmecam doar ceva primejdios în aer.
Schimbarea pe care o celebrau în centrul oraşului cîntăreţii
şi dansatorii entuziaşti anunţa ceva nou, bine, rău, cine să
prevadă? Basmul îşi înnoieşte, cînd nu te
aştepţi, deghizările perfide. Tronul României dispăruse!
Trăiam, începînd din chiar acea zi, în Republica
Populară Română!
Ajunsesem,
gîfîind, cu vestea cea mare în ochi şi pe buze, la
bodegă. Unchiul Aron dăduse din cap, fără chef, avea treburi mai
urgente. Părea să ştie şi nu era impresionat. Nu-mi dezbrăcasem
hainele îngheţate, trebuia s-o informez pe Raşela, ea va
înţelege gravitatea evenimentului. Auzise, cu siguranţă, de
aventurierii care plecaseră chiar în acele zile spre Ţara
Sfîntă. O alia*, aşa şuşoteau femeile pe trotuar, în
timp ce masele populare ocupaseră strada cu hora şi lozincile.
Bondoaca nici nu ridicase privirea. Insista, cu blîndeţea şi
calmul altor vremuri, să mă dezbrac, să mă încălzesc, să
îmbuc ceva.
Indiferenţa
amîndurora nu părea indiferenţă, ci fereală. Ascundeau ceva
care nu trebuia încredinţat unui copil speriat, răsărit,
aşa, dintr-odată, cu sufletul la gură, de la o manifestaţie
comunistă. M-am dus din nou la tejghea, să-i spun lui Aron că
vreau să plec acasă, la Suceava. M-a privit lung şi, spre uluirea
mea, a încuviinţat: „Bine, ai să pleci“.
Se apropiase şi
bondoaca, drăguţa de ea. Soţia privi soţul, soţul privi soţia,
amîndoi scrutară, îngrijoraţi, nepotul isterizat. Urmă
o tăcere doar de ei înţeleasă, înainte ca să decidă,
din priviri, cum să-l trateze pe apucat. „Bine, Bernard o să
înhame calul“, spuse calm Aron. Raşela tăcu, dar începu
să-şi frece, nervoasă, mîinile mici şi grăsuţe. Fu chemat
fiul, Surdul, i se ceru, prin strigăte cadenţate şi gesturi
expresive, să înhame calul la sanie. Sania, sania, calul,
pături, pături, blană, aşa scandau, iarăşi şi iarăşi. În
jumătate de oră, jumătate! Arătau ceasul mare din perete,
jumătate de oră, totul, gata, start. Bernard era surd ca o ridiche,
dar înţelese semnele. [...]
Vîntul
şuiera, sarea zăpezii împroşca din toate părţile, zburda
viforul, în rafale furioase. Drumul alb alb, cerul alb, calul
alb. Alb nesfîrşit, pustiul în care luneca, veselă,
sania trasă de semeţul Harap-Alb, legănînd, la gîtul
înalt şi puternic, clopoţeii din poveste. Expediţie polară.
Ger, ger cumplit, pături multe, groase, blana de oaie, imensă, paie
deasupra, dar picioarele paralizaseră. Ciorapi de lînă groşi,
bocanci solizi, bine strînşi în şireturi, dar
picioarele – sloiuri de gheaţă.
Pe capră, Surdul
nu se sinchisea, blindat în trupul său de piatră. Drum alb,
fără sfîrşit, ore de groază şi miraj. Copitele calului,
respiraţia sa gîfîită, aburindă, fîşîitul
saniei pe zăpadă, demenţa clopoţeilor idiotizaţi, disperarea
vîntului.
Ajuns, în
sfîrşit, acasă, copilul zăpezilor fu despachetat cu grijă,
transportat lîngă soba încinsă. I se aduse o cană cu
ceai fierbinte, îndulcit cu miere. Bolborosea, fără noimă,
nu se înţelegea ce voia. „Plec. Ple-ple-carea.“ Abia de
avea putere pentru o silabă şi încă una. „I-me-diat.
Imediat.“
„Unde pleci?
Abia ai venit“, se auzi, de departe, vocea tatei. „Mîine.
Dimineaţa. Plecăm“, repetă eschimosul. „Cine? Unde?“,
întreba, îngrijorată, Mater Dolorosa. „Mîine.
Imediat. Mîine dimineaţă.“
Nu se auziră
proteste, nici rîsete. „Bine, vedem. Vedem mîine.
Deocamdată, bea ceaiul. Eşti complet îngheţat. Bea ceaiul.“
Mîinile pe cap, capul deasupra ceştii de ceai, în aburul
blînd şi dulce. „Nu, nu“, se auzi vocea mică. „S-a
terminat. Gata.“ Nu scotea capul din ceaşcă.
„Promiteţi!
Acum, promiteţi.“ Nu îl contraziceau, nu îl aprobau.
„Promiteţi! Acum, acum. Să promiteţi.“ Piciorul de lînă
bătea ritmic, cu furie, în piciorul de lemn al mesei.
„Promiteţi! Juraţi! Acum, acum.“ [...]
* Termen ebraic
(însemnînd înălţare, ascensiune), are aici sensul
de imigrare în Israel, unde şi este folosit ca atare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters