OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi festivalul ar fi putut continua după scurta perioadă de doliu naţional, Maciej Nowak a preferat să anuleze/să amîne cu un an acea ediţie a 30-a.

 

De două ori în lunga sa istorie, a tăcut teatrul polonez – iar Nowak îşi explică decizia de a anula „Întîlnirile Teatrale“ făcînd apel (şi) la aceste precedente: o dată în timpul ocupaţiei naziste, cînd Asociaţia Poloneză a Artiştilor de Teatru din ilegalitate a cerut ca nici un actor să nu mai joace (deşi astfel îşi pierdeau sursele de venit), şi pe durata Legii Marţiale, cînd actorii au boicotat televiziunea. Criticat de presă pentru a nu fi luptat în numele artei, probabil că Nowak a fost unul dintre puţinii care au anticipat amploarea traumei produse de dispariţia nu doar a cuplului prezidenţial, ci şi a cîtorva zeci de personalităţi de care era legat prezentul şi trecutul recent al ţării. Intrarea în Teatr Polski, unde ar fi trebuit să aibă loc deschiderea showcase-ului, a fost în scurt timp blocată de florile aduse în memoria uneia dintre victimele de la Smolensk, actor al acelui teatru.

 

Ediţia din 2011 a avut, prin urmare, o numerotare dublă: 30/31. O parte din programarea din urmă cu un an a fost păstrată – nu şi Tramvai/ Un tramvai numit dorinţă, în regia lui Krzysztof Warlikowski, de la Théâtre de l’Odéon din Paris, spectacolul care ar fi trebuit să se joace la Teatr Polski. A rămas, în schimb, focusul asupra producţiilor teatrului din Walbrzych – această revelaţie a ultimilor ani, un mic teatru orăşenesc într-o zonă minieră cu o rată a şomajului record (30% în anii ’90), cu o situaţie socială cu nimic mai puţin agonică decît cea a Petroşaniului românesc. Viziunea artistică suicidă a unui director a făcut ca la Teatrul Dramatic din Walbrzych să debuteze regizori ulterior de prim rang – începînd cu Maja Kleczewska şi Jan Klata, care au reuşit să recîştige publicul local printr-un mix de adaptări ale unor filme/romane populare (Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?) şi localizări de clasici (Revizorul lui Jan Klata, mutat într-o provincie poloneză în vremea lui Gierek – anii ’70). Cel mai recent, Walbrzych a devenit casa cuplului artistic Pawel Demirski – Monika Strzepka, dramaturg şi regizoare, cîştigători, în 2011, a prestigiosului premiu Paszport Polityki (la fel ca, în 2006, Maja Kleczewska). Pe lîngă A fost odată Andrzej, Andrzej, Andrzej şi Andrzej, spectacol care se va juca în România la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (pe 1 iunie), un foarte zglobiu, plin de umor atac frontal la adresa clişeelor artistice şi sociopolitice, în cadrul „Întîlnirilor Teatrale Varşoviene“ a fost programat şi un alt spectacol al celor doi, Trăiască războiul!, o punere sarcastică sub semnul întrebării a ideii de război justificat, eroism, onoare şi a mitizării Insurecţiei Varşoviene, pornind de la cîteva episoade ale serialului polonez Patru tanchişti şi un cîine, de mare succes popular în anii ’60, dar şi după. E adevărat, pe lîngă tentaţia actorilor de a lungi momentele de un haz grotesc, în faţa entuziasmului publicului varşovian,Niech zyje woyna! e o montare greu de înţeles în toate subtilităţile ei pentru cei veniţi din afara spaţiului cultural polon, alimentată cum e de o vastă reţea de referinţe ideologice, de cultură populară şi de istorie recentă, ca şi de jocuri de limbaj (în mare parte, creaţiile lui Demirski şi Strzepka sînt o veşnică războire cu mitologia naţională poloneză, eroică şi vampirizînd prezentul). Trăiască războiul!, acest amestec atît de inteligent şi lejer de elemente ale teatrului popular şi mize profund critice social, s-a dovedit însă a răspunde destul de tranşant setului de întrebări pe care Maciej Nowak (şi) le punea asupra rostului teatrului şi a abilităţii lui de a da formă preocupărilor şi necunoscutelor societăţii, comparînd refugiul artei spectacolului, înainte de 10 aprilie, spre nişa intelectuală şi marile manifestări de spectacol popular generate de nevoia populară a trăirii traumei, imediat post-Smolensk.

 

Scurtă povestire, un solo-performance prezentat, dat fiind publicul, în engleză, e, după mine, cea mai interesantă abordare a temei colaboraţionismului cu poliţia secretă comunistă pe care am văzut-o pînă acum. Şcolit şi stabilit multă vreme în Portugalia, Ziemilski s-a făcut cunoscut în Polonia prin intervenţiile lui performative şi familiaritatea cu practici şi concepte spectaculare inovative, specifice, de pildă, dansului contemporan lusitan. Cu cîţiva ani în urmă, bunicul său, un aristocrat binecunoscut din Wroclaw, a fost deconspirat ca agent-colaborator al poliţiei politice; un turnător de vază. În ceea ce el numeşte unlecture-performance, Ziemilski chestionează problema identităţii (totuşi, felul în care aduce drept argument două lucrări canonice ale lui Xavier Le Roy şi Jérôme Bel e riscant de aproape de manipulare, mai ales în contextul în care, în Polonia, cei doi nu sînt cunoscuţi) şi a memoriei individuale, concentrîndu-se mai ales asupra modului în care o astfel de deconspirare rescrie biografia şi identitatea celui deconspirat, dar şi, cu precădere, pînă şi cele mai intime amintiri ale celorlalţi despre el.